Sincronicitate

de AnnaE 1.324 de citiri
Aa

Sincronicitate de A.Combs

În spatele evenimentelor se află țesătura
subtilă a destinului

Fiecare dintre noi a trăit sincronicități. Coincidențe stranii și semnificative, ce par guvernate de legi necunoscute. Cartea de față este o incursiune tulburătoare și uneori șocantă în adâncurile misterioase ale întâmplării, o investigație a însăși texturii destinului. Este o încercare de a descifra felul în care ne este alcătuita viața.

Carl Gustav Jung a inventat termenul de „sincronicitate” ca să descrie coincidențele pline de sens pe care noțiunile convenționale de timp și cauzalitate nu le pot explica. Împreună cu marele fizician cuantic Wolfgang Pauli, Jung a căutat să prezinte aceste coincidențe ca pe niște fenomene care implică psihicul și materia, știința și spiritul, furnizând astfel explicații raționale pentru evenimente parapsihologice cum ar fi telepatia, precogniția și intuiția.

Sincronicitateexaminează opera lui Jung și Pauli, ca și pe a celebrilor oameni de știință Paul Kammerer, Wemer Heisenberg și David Bohm. Autorii se angajează într-o discuție incitantă despre sincronicitate așa cum o ilustrează mitologiile antice și moderne, îndeosebi legenda greacă a lui Hermes Trismegistos. Abordarea lor transdisciplinară unică, presărată generos cu anecdote din viața cotidiană și din literatură, oferă o explorare accesibilă și inteligentă a acestui concept intrigant și totodată o întrezărire a tiparului ascuns al lumii.

Există un tip de fenomen mai misterios chiar decât telepatia sau precogniția, fenomen care la intrigat pe om încă de la începuturile mitologiei: întâlnirea aparent accidentală a două lanțuri cauzale fără legătură între ele, într-o coincidență ce pare deopotrivă extrem de improbabilă și extrem de semnificativă.

Arthur Koestler

Hermes, dintre toți zeii, ție-ți e cea mai dragă tovărășia omului […].

Iliada

Prefață

În toamna anului 1899, Winston Churchill, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îndeplinea rolul de corespondent special al ziarului Morning Post. Misiunea sa consta în a prezenta evoluția războiului cu burii, din Africa de Sud. La 14 noiembrie, trenul cu care călătorea a fost atacat de buri. Câteva vagoane au deraiat și a avut loc o confruntare intensă, care a durat peste două ore. Deși a jucat un rol principal în organizarea retragerii soldate cu succes, Churchill a fost luat prizonier, împreună cu mai mulți soldați britanici. Până-n momentul capturării sale a scăpat fără să fie rănit, cu toate că s-a expus în repetate rânduri tirului dușman, la mică distanță.

Churchill a fost închis într-o temniță din orașul Pretoria. În scurt timp, a realizat împreună cu alți câțiva prizonieri un plan de evadare. Ceilalți au dat înapoi în ultima clipă, lăsându-l doar pe el să pună planul în aplicare. După ce a fost ajutat să treacă de cealaltă parte a zidului închisorii, în toiul nopții, Churchill a traversat glonț grădina și a ieșit pe poartă, pe lângă santinelă, părăsind apoi orașul. Dintre cei două mii de oameni închiși în Pretoria, numai el a evadat. Însă după câteva zile în care a rătăcit de unul singur, situația lui a devenit disperată. Epuizat, înfometat și fără să știe prea clar unde se află – Pretoria se găsea, de fapt, la 480 kilometri de granița britanică –, s-a hotărât într-o seară să-și asume riscul de a se apropia de niște lumini pe care le zărea la o oarecare distanță. Luminile proveneau de la o exploatare minieră. Bătând la ușă, Churchill s-a trezit în fața lui John Howard, singurul simpatizant britanic pe o rază de 30 de kilometri. Howard a reușit să-l treacă peste graniță, scoțându-l din teritoriul inamic, și Churchill s-a întors în țară, unde a fost primit ca un erou.1

Patruzeci de ani mai târziu, Churchill avea să devină marele adversar al lui Adolf Hitler, care, la fel ca el, trăise deja experiența directă a războiului. Hitler a luptat în infanteria germană în Primul Război Mondial. Fiind curier, trebuia deseori să ducă mesaje de-a lungul liniilor frontului în timpul luptelor aprige – misiune primejdioasă, dar care părea să-i priască de minune. Mai mult decât atât, părea că viața-i este protejată de o vrajă. O dată, a ieșit din cartierul general al comandantului său cu câteva clipe înainte ca respectiva clădire să fie lovită de un obuz ce a ucis trei persoane și l-a rănit grav pe comandant. Hitler a ajuns în repetate rânduri la un pas de moarte, scăpând de fiecare dată nevătămat. Își va păstra această capacitate pe tot parcursul vieții. Mai târziu i-a relatat în scris unui reporter un episod din experiența sa de război: „De patru ori am avansat și a trebuit să ne retragem; din tot regimentul meu a mai rămas doar un camarad, care se afla lângă mine; în cele din urmă, a căzut și el. Un glonț mi-a sfâșiat mâneca dreaptă, dar, printr-un miracol, am scăpat viu și nevătămat”.2

Atât Churchill, cât și Hitler par să fi trăit sub aripa protectoare a sorții, ca pentru a-și putea juca ulterior rolul în istorie. Soarta a intervenit prin intermediul norocului sau al coincidenței. Printr-o aparentă coincidență fericită, Churchill își pune viața în mâinile unui simpatizant britanic. Gloanțele și obuzele cad pretutindeni, însă pe Adolf Hitler nu-l ating. Dar poate că existența lor nu s-a deosebit fundamental de a noastră. Și noi trăim cu toții astfel de intervenții spectaculoase, chiar dacă ocazionale, ale coincidențelor. Ele dau impresia imediată, palpabilă că în culisele vieții acționează ceva mai mult decât întâmplarea oarbă.

Însă deseori, nu vizitele spectaculoase ale șansei, ci tocmai cele mai mici coincidențe ne fac să simțim că există o forță care acționează în culise. Această forță se face simțită în cele mai aleatorii evenimente, pe care le marchează cu semnul unei inteligențe stranii, ce nu poate fi descrisă decât ca având o finalitate. Spre exemplu, te trezești într-o dimineață cu gândul la o persoană pe care n-ai mai văzut-o de ani buni, iar pe parcursul zilei te întâlnești cu ea într-un lift. Între timp, o cunoștință comună te-a întrebat ce mai știi despre persoana în cauză. Sau pleci spre bibliotecă, intenționând să cauți cărți despre sere și despre brânzeturi. Într-o farmacie de pe traseu, pe raftul de presă, găsești o revistă ce conține articole consistente pe ambele teme.

Deși am putea conchide că astfel de coincidențe sunt pur și simplu rezultatul combinării și recombinării nesfârșite a evenimentelor cotidiene aleatorii, frecvența cu care survin contrazice o asemenea interpretare. Uneori se întâmplă să trăim o serie de coincidențe atât de spectaculoase, încât o atare explicație pare de-a dreptul caraghioasă. Spre exemplu, se povestește întâmplarea unui anumit domn Deschamps, care, în copilăria petrecută în orașul francez Orleans, a primit o dată o felie de tartă cu prune de la un oaspete al părinților săi, domnul de Fortgibu. După mai mulți ani, Deschamps, acum bărbat tânăr, a comandat tartă cu prune într-un restaurant din Paris, dar a aflat că ultima porție tocmai fusese cerută de altcineva. Chelnerul a făcut un semn discret în direcția clientului vinovat: nimeni altul decât domnul de Fortgibu. Mulți ani mai târziu, la un dineu la care i s-a oferit iarăși tartă cu prune, Deschamps a profitat de ocazie ca să povestească întâmplările legate de domnul de Fortgibu. După ce și-a terminat istorisirea, mâncând mai departe tarta cu prune, a comentat că nu mai lipsește decât de Fortgibu. În scurt timp, ușa s-a deschis năvalnic și în cameră a pătruns chiar de Fortgibu în persoană, bătrân și dezorientat: notase eronat o adresă și intrase din greșeală!3

Cele mai obișnuite coincidențe semnificative sunt acele întâmplări aparent aleatorii, dar care par a avea o anumită finalitate, întrucât ne vorbesc direct prin semnificațiile personale pe care le poartă. Spre exemplu, psihiatrul Carl Gustav Jung vorbea despre apariția unui cărăbuș la fereastra cabinetului său chiar în timp ce o pacientă descria un vis în care apărea o astfel de insectă. Visul femeii se referea la scarabeul auriu egiptean:

În timp ce ea îmi povestea visul, eu stăteam cu spatele la fereastra închisă. Brusc, am auzit în spate un zgomot, ca un ciocănit discret. M-am întors și am văzut o insectă zburătoare, care se izbea de exteriorul geamului. Am deschis fereastra și am prins creatura, care a dat să intre în cameră. Era insecta cea mai asemănătoare cu scarabeul auriu ce poate fi găsită la latitudinea noastră. 4

În mitologia egipteană, scarabeul auriu este simbolul renașterii, iar apariția sa în vis marca o evoluție esențială în terapia acelei femei. Jung remarca faptul că până atunci, ea fusese o pacientă extrem de dificilă; se agăța de o concepție rigidă despre realitate cu o asemenea tenacitate, că alți doi psihiatri înaintea lui nu reușiseră s-o clintească nici cu un dram. „În mod evident, era nevoie de un element absolut irațional, pe care nu-mi stătea în putere să-l produc.”5 Visul a înfăptuit o parte din schimbare, dar când insecta reală a pătruns pe fereastra în cabinet, întreaga structură rigidă a percepției pacientei cu privire la realitate a început să se schimbe.

Jung a folosit termenul sincronicitate pentru a descrie astfel de coincidențe semnificative. Cercetările pe care le-a făcut asupra coincidențelor survenite în viața proprie și într-a altora l-au determinat pe Jung să conchidă că ele sunt legate de procese psihice inconștiente. Insă el nu s-a limitat la latura psihologică a sincronicității. Împreună cu prietenul său, Wolfgang Pauli, marele savant al fizicii cuantice, care a explicat principiul excluderii ce-i poartă actualmente numele, Jung a elaborat ipoteza potrivit căreia legile fizicii însele ar trebui reformulate pentru a include descrieri acauzale ale lumii evenimentelor fizicii, pe lângă descrierile cauzale.

Cartea de față constituie o explorare a sincronicității. Dacă, asemenea lui Jung, luăm sincronicitatea în serios și începem să-i examinăm implicațiile, vom fi conduși, la fel ca el, la o reexaminare fundamentală a naturii umane, a naturii universului fizic și a legăturii dintre cele două. Coincidențele de tipul celei cu scarabeul auriu pun lumea psihică a semnificațiilor umane în contact direct cu lumea realității fizice, guvernată de legile biologiei și ale fizicii. Pentru a face un pas spre înțelegerea sincronicității, trebuie să ne revizuim concepțiile tradiționale despre psihic, ca și pe cele despre Natura însăși.

Allan Combs, Mark Holland

Introducere:
Știință, mit și natură

Se spune că Pitagora putea să descifreze semnificația încrețiturilor produse de vânt pe suprafața apei. Evident, el credea că întâmplările aparent aleatorii din natură și întâmplările din viața oamenilor alcătuiesc una și aceeași țesătură. Acest lucru ne poate părea ciudat, dar în lumea Antichității, o astfel de credință nu era câtuși de puțin neobișnuită. Chinezii, de pildă, descifrau răspunsuri la întrebările scrijelite pe bucăți netede de carapace de broască țestoasă examinând crăpăturile aleatorii ce apăreau când aceste obiecte erau puse în foc. De fapt, ideea că întregul Cosmos este alcătuit dintr-o unică țesătura, care include atât lumea naturii, cât și pe cea a oamenilor – o țesătură în care orice eveniment, oricât de neînsemnat, este legat de toate celelalte – ne-a însoțit până la începuturile științei moderne.

Hipocrate, spre exemplu, scria: „Există un singur curent comun, o respirație comună, toate lucrurile există în simpatie unele cu altele […] marele principiu se extinde până la cea din urmă parte, iar de la cea din urmă parte se întoarce la marele principiu, la natura unică, ființă și neființă.”6 În Evul Mediu, oamenii credeau într-o creație în care Dumnezeu joacă un rol în toate lucrurile, oricât de neînsemnate. Toate evenimentele erau influențate și armonizate de finalitatea divină, de consimțământul divin. Spre sfârșitul perioadei medievale, se credea că diferitele niveluri ale Cosmosului – pământul dedesubt, sferele celeste deasupra și sufletul omenesc – sunt legate laolaltă prin armonii sau simpatii reciproce. Întâmplările de la un nivel se reflectă în cele de la alt nivel. Pentru locuitorii lumii antice și ai celei medievale, Cosmosul deținea proprietățile unui uter: învăluia complet individul, sprijinindu-l și purtându-l prin viață într-o manieră plină de sens, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă. În secolul al XVII-lea, această stare de lucruri a fost sfărâmată, iar forța care a zdrobit-o a fost ciocanul neobosit al științei mecaniciste.

Știința mecanicistă s-a întemeiat pe convingerea că Universul este alcătuit din obiecte mici, iremediabil solide – atomi –, care plutesc și interacționează într-un vid absolut. Cu secole înainte, Democrit avusese o concepție similara; el declara că „nu există nimic altceva decât atomi și vid”. Însă ideea lui nu a fost luată în serios de prea mulți oameni decât după ce filosofii și savanții secolului al XVII-lea – Francis Bacon, Thomas Hobbes, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Rene Descartes, Isaac Newton și alții – au adoptat-o în calitate de temelie a noilor științe fizice ale timpului lor, științe care s-au dezvoltat cu mare repeziciune. Secolul lor, la fel ca al nostru, era marcat de nemulțumirea față de credințele tradiționale. Intelectualii, îndeosebi cei dedicați noilor științe, căutau cu disperare să scape de cămașa de forță a dogmelor religioase perpetuate de Biserica Evului Mediu.

Noua concepție despre lume, cea mecanicistă, a anihilat-o cu eficiență pe cea anterioară, mai mângâietoare, care vedea legături cu sens între evenimente aparent disparate. Nu s-a mai considerat posibil ca niște coincidențe care nu au în comun un agent cauzal vizibil să formeze între ele relații cu sens. Așa-numitele evenimente sincronistice puteau împărtăși doar o relație similară cu aceea a cărților de joc dintr-un pachet, care, după ce au fost bine amestecate, se întâmplă să cadă alături sau să apară în aceeași mână la poker. Toată această transformare – de la o concepție spirituală despre lume la una mecanicistă – a însemnat o modificare a mitului fundamental prin care ființele umane își explică universul.

Mitologii științifice

Sistemele de convingeri larg împărtășite constituie mitologii, indiferent dacă au origine științifică sau religioasă. Potrivit lui William Irwin Thompson7, istoric și fin cercetător al mitologiei, miturile oferă răspuns la trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Am adăuga, împreună cu filosoful Ian Barbour8, întrebarea: Care este adevărata natură a lumii, cum și din ce s-a format ea?

În Europa sfârșitului de Ev Mediu, la astfel de întrebări răspundea un sistem mitologic puternic. Arhitectura mitică măreață a creației, transmisă încă de la Aristotel și rescrisă de filosofii creștini ai secolului al XIII-lea, presupune o serie de sfere ce se includ una pe alta, începând cu lumea pământească, la bază, și terminând cu sfera celestă divină, la nivelul cel mai de sus. Dante descrie această viziune în Divina comedie. Pe tot cuprinsul acestui sistem, rețelele de rezonanță sau de simpatie formează interconexiuni, astfel că niciun eveniment nu survine izolat. În acest cosmos, coincidențele semnificative sunt firești. Spre exemplu, un om are un vis despre un dezastru survenit undeva departe, iar apoi află că s-a petrecut cu adevărat. Trei prieteni care locuiesc în cartiere diferite într-un oraș mare se trezesc atrași la același restaurant în același timp. Un stol de mierle aterizează pe o casă în care se află un muribund; în depărtare se aud câini urlând. Astfel de coincidențe conțin rezonanțe comune naturii și sufletului omenesc; ele atrag realitatea exterioară și pe cea interioară într-un tipar de semnificații comun. Concepția despre lume oferită de religie acceptă legăturile cu sens la care ne referim astăzi prin termenul de sincronicitate. Este ca și cum oamenii din vremurile medievale și-ar fi spus singuri povești despre Univers, povești al căror fir narativ includea evenimente sincronistice.

Mai mult decât atât, miturile sunt povești – înțelesul dat de Aristotel cuvântului poate fi tradus prin „narațiune” – care ne vorbesc despre natura realităților în care trăim. Miturile își au rădăcina în inconștient, unde acționează din culisele percepției pentru a structura felul în care înțelegem lumea. După cum scria Alfred North Whitehead, marele matematician și filosof englez:

În orice epocă, interpretarea larg împărtășită a lumii materiale este controlată de o schemă alcătuită din ipoteze nepuse nicio clipă la îndoială; iar psihicul oricărui individ, oricât de puțin ar crede el că se află în simpatie cu contemporanii săi, nu este un compartiment izolat, ci mai degrabă un mediu continuu – atmosfera atotcuprinzătoare a locului și timpului său. 9

Astfel de premise alcătuiesc substanța mitului. Ele sunt reperele în jurul cărora se scriu marile narațiuni despre realitate. Însă pentru indivizii care le trăiesc, sunt invizibile, cum e apa pentru pești: trăiesc în ea, este mediul care-i hrănește, dar o consideră ca fiind un dat absolut firesc. E de prisos să spunem că oamenii de știință nu fac excepție de la această stare de lucruri mai mult decât alți oameni.

Știința mecanicistă a secolului al XVII-lea a adus cu ea noi mituri, care nu doar au transformat știința oficială a timpului, ci au schimbat și hărțile lumii purtate inconștient în suflet de fiecare om. Această știință privea Cosmosul ca fiind un imens vid, plin cu atomi solizi care interacționează doar prin impact direct. Rezultatul, deși a adus un foarte mare succes științelor ce se nășteau atunci – fizica, astronomia, chimia și medicina –, a fost devastator pentru sentimentul apartenenței individului la Cosmos ca întreg și pentru cel al legăturii dintre individ și Cosmos. În cele din urmă, societatea și chiar natura umană s-au restructurat, urmând aceleași linii directoare: oamenii au ajuns să fie considerați obiecte separate și distincte, legate unele de altele și de lumea naturală doar acolo unde este posibil contactul direct. Vechea idee a simpatiilor a fost redusă la statutul de simplă superstiție.

Cu trecerea timpului, pe măsură ce natura umană a ajuns să fie văzută tot mai mult prin prisma noii științe, oamenii au preluat și o altă caracteristică a atomilor. Cuvântul „atom” înseamnă, literal „indivizibil” – ceva ce nu poate fi împărțit sau scindat. Cu alte cuvinte, nu există acces la interiorul său – dacă are așa ceva. În mod similar, s-a ajuns să se considere tot mai mult că oamenii nu au interior, știința mecanicistă reducându-i la obiecte motivate exclusiv de forțe externe. Înăuntru nu se află nimic. Behaviorismul, apărut în psihologie la începutul secolului al XX-lea, vedea natura umană exact în acest mod.

Pe de altă parte, percepția unui interior viu, însuflețit constituie esența subiectivității umane. Tocmai această subiectivitate, ce oglindește lumea exterioară prin propriile simțăminte, reprezintă esența sufletului omenesc. După cum scria Novalis în 1798: „Sălașul sufletului este acolo unde se întâlnesc lumea lăuntrică și cea din afară. Acolo unde cele două se suprapun, sufletul se află în fiecare punct al suprapunerii.”10 Sufletul despre care vorbește Novalis este izvorul acelor caracteristici pe care le considerăm a fi doar ale oamenilor: creativitatea, intuiția și conștiința. Tocmai acest suflet, contopirea exteriorului cu interiorul, era cel spre care se îndreptau medievalii în căutarea înțelepciunii; el era cel care răspundea empatic la evenimente desfășurate dincolo de mediul său imediat. Pierderea dimensiunii lăuntrice a naturii umane ne-a micșorat, transformându-ne în ființe bidimensionale împinse de colo-colo pe suprafața fizică a realității, după bunul plac al întâmplărilor; ea a pus capăt legăturii noastre intime cu restul Cosmosului.

Astfel, știința ne-a descurajat să căutăm în noi înșine sensul lucrurilor. Ne-a descurajat îndeosebi să căutăm, dincolo de suprafața emoțională a percepțiilor noastre, sensuri simțite, nu obținute rațional – chiar substanța ce alcătuia în mare măsura înțelepciunea epocilor anterioare. Galileo a afirmat că știința trebuie să caute și să vadă ceea ce există cu adevărat. Însă, după cum arată fizicianul Jeremy Haywood: „Pentru Galileo, doar lucrurile ce pot fi măsurate trebuiau considerate baze valide de argumentare, iar limbajul adecvat pentru descrierea lor trebuia să fie limbajul pur al matematicii, necontaminat de dorința și de capriciul omenesc”. Haywood observă că această atitudine, încorporată în temelia științei mecaniciste, neagă „capacitatea omenească de a cunoaște lucrurile direct așa cum sunt ele – în mod fundamental, [ea proclamă] neadecvarea omului în ceea ce privește cunoașterea adevărului întreg”.11

În concepția mecanicistă, practic toate evenimentele parapsihologice – telepatia, precogniția, psihokinezia – devin imposibile. Atitudinea oficială față de asemenea fenomene inexplicabile constă în ceea ce psihologul Alex Comfort numește – referindu-se la Hermann Helmholtz, marele fizician din secolul al XIX-lea și, ca atare, la întreaga greutate dobândită de știința mecanicistă – „poziția Helmholtz”: Chiar dacă este adevărat, eu nu cred12. Ideea că niște coincidențe improbabile pot avea o semnificație devine absurdă. În loc de a ne întreba ce-or fi însemnând ele, ne mulțumim să ne minunăm în fața legilor probabilității, iar statisticienii își freacă palmele de încântare la gândul de a le anihila prin formule specifice.

Dar toate mitologiile importante, blocând accesul la anumite posibilități, îl deschid spre altele. Știința mecanicistă constituie un exemplu al succesului unui anumit tip mitic de conștiință promovat de un număr mare de oameni, cu multă energie, devotament și implicare. Alte exemple – radical diferite – de tipuri de conștiință care au înregistrat un mare succes în sfera lor de acțiune sunt șamanismul și yoga. Șamanii, acționând între granițele propriei lor conștiințe mitice, călătoresc în alte lumi, joacă rolul de călăuză pentru sufletele celor care mor și-i tămăduiesc pe bolnavi cu metode care n-au nicio noimă pentru medicii instruiți la facultățile de medicină acreditate de Asociația Medicilor Americani. Yoghinul, ajungând să stăpânească lumea interioară la un nivel comparabil cu cel la care știința modernă stăpânește lumea exterioară, obiectivă, poate fi vizitat de siddhi – puteri ce par miraculoase. Nici șamanul, nici yoghinul nu consideră că realitatea este limitată de teoriile științifice, oricât de vehement le-ar nega ele experiențele.

Sistemul de convingeri al universului mecanicist ne concentrează atenția, ca pe o lanternă puternică, asupra unei scene ocupate de blocuri de materie clar definite, cu funcționare de tip cauzal, și de forțele, câmpurile și energiile care le activează (fizicienii numesc aceasta „teatrul particulelor”). Însă noua știință a preluat doar ideea că atomul este atât de mic, încât e indivizibil și a aplicat-o numai lumii externe, fizice. Sufletul a fost fie negat, fie uitat. În consecință, atenția noastră – la nivel cultural – față de acest teatru s-a îngustat în asemenea măsură, încât am ajuns să trecem cu vederea vasta penumbră a evenimentelor cotidiene reale ce înconjoară scena, dar care nu pot fi făcute prea ușor să participe la spectacol. Printre ele se numără coincidențele semnificative.

Universul descris de științele mecaniciste este cu desăvârșire previzibil. Legile cauzalității explică totul; nu există „scăpări”. Ecuațiile lui Newton pentru mișcările planetelor descriu un sistem de acțiune mecanic care, odată pus în mișcare, nu mai are nevoie de nimic altceva pentru a-și continua activitatea. La început s-a presupus că Dumnezeu a fost cel care a pornit întregul proces, în zorii timpului, după care procesul a continuat de la sine, ca un ceas cu mecanismul bine reglat. Dar în cele din urmă, ideea de Dumnezeu nu a mai părut necesară, astfel că s-a renunțat la ea. Când Napoleon Bonaparte l-a întrebat pe Pierre Laplace de ce nu i-a dedicat lui Dumnezeu un tratat matematic, cum era obiceiul acelor vremuri, Laplace a răspuns simplu: „Nu am nevoie de această ipoteză”13.

În mod ironic, concepția despre cauzalitate caracteristică fizicii newtoniene s-a dezvoltat din idei mult mai vechi, bazate în esență pe un sistem de gândire religios. În lumea clasicismului grec și roman, conceptul stoic al „legii de fier a Cosmosului” exprima imaginea unui Univers care este corpul propriu-zis al lui Dumnezeu, toate părțile sale componente respectând legea absolută. Ideile creștine ulterioare privind legea divină se datorează în mare măsură acestei concepții. În Evul Mediu, astfel de idei prezentau în principal un interes religios și politic, dar ulterior au fost aplicate lumii fizice. Descartes, arhitectul concepției moderne despre cauzalitate, și-a întemeiat gândirea în mod expres pe convingerea că Dumnezeu își respectă fără eroare propriile reguli14. Credința sa în constanța imuabilă a lui Dumnezeu a stat la baza tuturor concepțiilor ulterioare despre la cauzalitate.

Rezultatul a fost sistemul mecanicist de gândire al Cosmosului newtonian. Acest sistem are o uluitoare frumusețe austeră, dar ne răpește putința de a ne minuna în fața micilor întâmplări cotidiene. Coincidențele improbabile sunt minimalizate, banalizate. Chiar și marile înfăptuiri științifice sunt despuiate de dimensiunea lor omenească, poetică. În urmă cu mai mulți ani, romancierul Norman Mailer a fost invitat să participe la o masă rotundă televizată, în timpul transmisiunii în direct a primei aselenizări cu echipaj uman. În timp ce restul participanților vorbeau plini de entuziasm despre marea realizare tehnologică reprezentată de aselenizare, Mailer deplângea lipsa totală de poezie cu care era abordată întreaga situație. Un eveniment menit încă din zorii istoriei să ne umple spiritul cu uimire și cu inspirație a fost redus la egoism tehnologic și la nesfârșite descrieri ale rocilor selenare.

Chiar și așa, fizica newtoniană și sistemul ideatic cuprins în ea au avut un succes spectaculos. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți fizicieni ajunseseră chiar să creadă că omenirea a făcut deja toate descoperirile fundamentale. Unii afirmau că viitorul fizicii se va rezuma pur și simplu la adăugarea de simple detalii la datele existente. Uneori, elevii inteligenți erau descurajați să-și aleagă o carieră în domeniul fizicii. Lordul Kelvin, un mare fizician al acelei perioade, vedea la orizont doar „doi nori mici”: niște discrepanțe experimentale minore în explicațiile fizicii mecanice privind căldura și lumina.

Pe măsura ce însemnătatea lor reală s-a făcut cunoscută, în primele decenii ale secolului al XX-lea, acești doi nori mici au transformat fizica newtoniană într-o ficțiune convenabilă.

Noua fizică

În primele decenii ale secolului al XX-lea, implicațiile depline ale acelor discrepanțe experimentale au ieșit la lumină odată cu publicarea teoriei generale a relativității de către Albert Einstein și, câțiva ani mai târziu, a unei teorii cuantice complete de către Werner Heisenberg. Luate laolaltă, aceste teorii și activitatea experimentală care avea să le confirme au demonstrat că ipotezele fizicii newtoniene nu sunt decât simple aproximări ale realității. Ca atare, ele au rămas utile pentru ingineri, dar puterea lor mitică de a contura hărți ale realității a început să fie subminată. Actualmente, teoria relativității și teoria cuantică creează un nou corp mitologic, o nouă topologie a realității. Acest corp de mituri poartă denumirea populară de „noua fizică”, expresie care se referă mai degrabă la structura ei mitologică decât la un anumit set de ipoteze avansate de ea.

Potrivit lui David Bohm15, specialist în fizică cuantică, atât fizica relativității, cât și fizica cuantică împărtășesc perspectiva integralității. Relativitatea nu consideră spațiul ca fiind vidul lui Democrit – un tărâm al nimicului aflat între atomi solizi –, ci ne redă viziunea unui univers reprezentat sub forma unei țesături continue, neîntrerupte. Atomii reprezintă caracteristici locale speciale ale acestei țesături. Cosmosul este unitar, nu gol, ci plin cu propria-i substanță, așa cum o pictură este plină cu propria substanță. Există zone de prim-plan și zone de plan secund, dar pânza este neîntreruptă.

Teoria cuantică este holistică într-un alt sens. Ea consideră toate acțiunile ca fiind continue, neîntrerupte. Un experiment ce vizează mai multe particule atomice, de exemplu, este considerat ca fiind un singur proces unitar. Particulele nu au existență individuală, ci doar contribuie la experiment ca la un eveniment deplin. Teoria cuantică se ocupă de situațiile integrale, considerând că părțile sunt secundare și lipsite de substanță esențială.

Astfel de idei sunt mai compatibile cu sincronicitatea decât era modelul mecanicist al Cosmosului. Sincronicitatea presupune integralitate și, în consecință, relații cu sens între evenimente lipsite de legături cauzale. Prin teoria cuantică redobândim imaginea lumii ca țesătură neîntreruptă, în care evenimentele aparent separate nu apar izolat unele de altele, ci, de fapt, sunt elemente împletite într-una și aceeași tapiserie. Aceasta era perspectiva împărtășită de Pitagora când privea modelul undelor unei ape ca să vadă viitorul intereselor umane. Și tocmai această perspectivă s-a pierdut în urma revoluției științifice newtoniene.

Durează totuși surprinzător de mult până la integrarea deplină a dimensiunilor mitice ale teoriei relativității și teoriei cuantice. Descoperirile de la începutul secolului trecut ajung abia acum să se facă simțite la scară largă. Alex Comfort indică un motiv important pentru această stare de lucruri. Spre deosebire de fizica newtoniană, cea nouă ne oferă prea puține lucruri pe care să le putem vizualiza16. Nu ne putem forma o imagine mentală clară asupra ei. Cosmosul lui Newton putea fi imaginat cu ușurință ca fiind o mare mașinărie celestă – un ceas cosmic – care funcționează veșnic și fără efort. Cosmosul relativist este mai obscur. Are patru dimensiuni în locul celor trei evidente pentru simțuri, iar timpul dobândește statut egal cu distanța. Ne putem alcătui o imagine a acestei stări de lucruri doar cu ajutorul diagramelor proiective, și chiar și atunci imaginea rămâne neadecvată. Cât privește teoria cuantică, ea nu ne oferă niciun element de care să ne putem agăța vizual. Postulatele sale privind undele probabilistice, nedeterminarea și complementaritatea seamănă cu dialogurile din Aliceîn Țara Minunilor.

Pionierii vechii fizici credeau că descoperă planul divin după care a fost alcătuit Cosmosul. Știința lor și concepția lor despre lume erau unul și același lucru. Cu alte cuvinte, știința lor alcătuia o mitologie clară. Însă fizica cuantică nu a reușit să ofere atâta claritate. Comfort observă: „[…] revoluția pe care o presupune fizica cuantică nu are absolut niciun impact asupra concepției cotidiene despre lume, nici măcar în cazul oamenilor care lucrează în domeniul ei. Spre deosebire de descoperitorii lumii coperniciene și newtoniene, acești oameni nu trăiesc nicio restructurare a conștiinței; ei spun: «Deosebit de interesant!», apoi se duc acasă, la cină.”17

Spre deosebire de predecesoarea ei clasică, fizica cuantică înfățișează o concepție deschisă asupra lumii, o concepție în care deznodământul evenimentelor nu este predeterminat pe deplin de legi fixe, rigide. Predicțiile cuantice nu dictează câtuși de puțin rezultate experimentale exacte, ci indică o gamă de deznodăminte cu diferite șanse de a se produce. În acest sens, fizica cuantică este probabilistică : ea explorează probabilități în loc să specifice evenimente. Unii dintre cei care studiază și interpretează fizica cuantică deplâng această nesiguranță, considerând că ne privează de cunoașterea exactă oferită de fizica newtoniană. Ea rotunjește muchiile ascuțite ale realității, astfel că imaginea devine încețoșată. Însuși Einstein s-a opus vehement ideii de probabilitate, spunând că Dumnezeu nu „joacă zaruri” cu Universul. (Aici, Einstein se referă în sensul propriu la ideea că legea naturii constă în consecvența comportamentului divin.) Există însă și alte concepții posibile. Erich Jantsch, eminentul savant în domeniul teoriei sistemelor, a argumentat că tocmai caracterul nedeterminat al lumii cuantice este acela care îi oferă acesteia deschiderea inexistentă în cosmosul newtonian. Universul conține în fiecare clipă posibilitatea neașteptatului, a noului și chiar a creativului.

Din aceeași secțiune

Toate ›