Lumea si demonii ei

Lumea si demonii ei de Carl Sagan

Noi așteptăm lumina, dar iată întunericul.

Isaia 59:9

Este mai bine să aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul.

Adagiu

Prefață

Profesorii mei

Era o zi furtunoasă din toamna anului 1939. Afară, pe străzile din jurul clădirii, frunzele căzute formau mici vârtejuri, fiecare având o viață proprie. Îmi plăcea că stau în casă la căldură, în timp ce mama pregătea cina. În camera alăturată, în apartamentul nostru nu existau copii mai mari care să se ia de tine fără niciun motiv. Exact cu o săptămână înainte fusesem implicat într-o bătaie – nu-mi amintesc, după atâția ani, cu cine; poate cu Snoony Agata, de la etajul al treilea – și, după ce am lansat o lovitură puternică în direcția acestuia, m-am trezit cu pumnul înfipt în vitrina farmaciei lui Schechter.

Domnul Schechter s-a arătat destul de preocupat: „Nu-i nimic, sunt asigurat”, spuse el în timp ce îmi aplica pe încheietură un antiseptic incredibil de dureros. Mama m-a dus repede la medic, al cărui cabinet se afla la parterul clădirii noastre. Cu o pensetă a extras un fragment de geam și, cu un ac și o ață, mi-a făcut două cusături.

„Două cusături!” avea să repete tatăl meu în seara respectivă. Știa despre cusături, fiindcă era tăietor în industria textilă; munca sa consta în folosirea unui ferăstrău mecanic înfricoșător pentru a tăia modele – spate, de exemplu, sau mâneci pentru mantouri sau costume de damă – dintr-o grămadă enormă de material textil. Modelele erau apoi transferate de-a lungul unui șir nesfârșit de femei așezate la mașini de cusut. Era mulțumit că mă înfuriasem suficient de mult pentru a-mi depăși timiditatea naturală.

Uneori este bine să ripostezi. Nu plănuisem să fac nicio faptă violentă. S-a întâmplat pur și simplu. La un moment dat, Snoony mă îmbrâncea și, în momentul următor, pumnul meu a trecut prin vitrina domnului Schechter. Mă rănisem la încheietură, provocasem o cheltuială medicală neașteptată, spărsesem un geam și nimeni nu era supărat pe mine. Iar Snoony s-a dovedit după aceea mai prietenos ca oricând.

Am încercat să-mi dau seama ce am de învățat din toate acestea. Dar era mult mai plăcut să mă gândesc la acest lucru în căldura apartamentului – privind către Lower New York Bay prin fereastra din sufragerie – decât să risc vreun nou accident pe străzile de dedesubt.

Ca de obicei, mama își schimbase hainele și se machiase înainte de sosirea tatălui meu. Am discutat despre bătaia pe care am avut-o cu Snoony. Soarele era aproape de apus și priveam împreună către apele agitate.

— Acolo sunt oameni care se luptă, care se ucid între ei, spuse ea făcând un semn vag către Atlantic. M-am uitat cu atenție.

— Știu, răspunsei eu. Îi văd.

— Nu, nu îi poți vedea – răspunse ea cu un ton sceptic și aproape sever, înainte de a se întoarce în bucătărie. Sunt prea îndepărtați.

Cum ar putea să știe dacă reușesc să-i văd sau nu? m-am întrebat. Privind mai atent, mi s-a părut că discern o fâșie subțire de pământ la orizont pe care niște figuri minuscule se împingeau, se loveau și se duelau cu săbii ca în benzile mele desenate. Dar poate că avea dreptate. Poate că era doar o închipuire a mea, asemenea monștrilor de la miezul nopții care, uneori, mă trezeau din somn, cu pijamalele îmbibate de sudoare și cu inima bătând puternic.

Cum poți să-ți dai seama când cineva doar își imaginează? Am privit peste apele cenușii până la căderea nopții și apoi m-a chemat mama să-mi spăl mâinile pentru cină. Când a venit acasă, tata m-a luat în brațe. Simțeam frigul lumii de afară încă prezent pe barba lui crescută peste zi.

Într-o duminică din același an 1939, tatăl meu îmi explicase cu răbdare rolul avut de zero în definirea valorii altor cifre în aritmetică, denumirile dificile ale numerelor mari și faptul că nu există un număr mai mare decât toate celelalte („Poți întotdeauna să mai aduni cu unu”, sublinie el). Dintr-odată, am fost cuprins de un imbold copilăresc să scriu în succesiune toate numerele întregi de la 1 la 1000. Nu aveam niciun carnet, dar tatăl meu mi-a oferit grămada de cartoane gri pe care le pusese de-o parte din perioada în care își trimitea cămășile la spălătorie. Am început proiectul cu un mare entuziasm, dar am rămas surprins cât de încet înaintează. Abia ajunsesem la primele sute, când mama mi-a zis că e momentul să fac baie. Eram descumpănit: trebuia să ajung la o mie. Eternul mediator, tatăl meu interveni: dacă mă voi duce la baie fără comentarii, va continua el să scrie numerele. Nu mai puteam de fericire. Când am ieșit din baie se apropiase de nouă sute și am putut să ajung la o mie depășind doar cu puțin ora de culcare. Numerele mari nu au încetat niciodată să mă fascineze.

Tot în 1939, părinții mei m-au dus la Expoziția Mondială de la New York, unde mi s-a oferit viziunea unui viitor perfect, devenit posibil prin intermediul științei și al înaltei tehnologi. În cadrul manifestațiilor, s-a îngropat o „capsulă a timpului” plină cu obiecte din perioada noastră, pentru beneficiul oamenilor din viitorul îndepărtat – care poate, ca prin minune, nu vor avea cum să știe foarte multe despre umanitatea anului 1939. „Lumea de Mâine” va fi suplă, curată, aerodinamică și, din câte îmi dădeam seama, fără nicio urmă de sărăcie.

„Vezi sunetele”, poruncea un text enigmatic aflat la intrarea într-un spațiu de expoziție. De fapt, când diapazonul a fost lovit de ciocănel, puteai vedea o frumoasă undă sinusoidală ce traversa ecranul osciloscopului. „Ascultă lumina” îndemna un alt afiș. Și în realitate, când fotocelula era luminată de o lanternă, puteam auzi ceva asemănător interferențelor emise de radioul nostru Motorola când nu era selectat niciun post. Era clar că lumea conținea minuni pe care nu le bănuisem niciodată. Cum putea un sunet să devină imagine și lumina un zgomot?

Părinții mei nu erau oameni de știință. Nu știau aproape nimic despre știință. Dar, facându-mi cunoștință cu scepticismul și totodată cu mirarea, m-au învățat cele două moduri de gândire greu de conciliat, dar care sunt însă centrale metodei științifice. Situația lor economică nu depășea cu mult nivelul sărăciei, dar când le-am spus că vreau să devin astronom m-au susținut fără rezervă – chiar dacă ei (la fel ca și mine) nu aveau decât o idee extrem de vagă despre ce face un astronom. Nu mi-au sugerat niciodată că poate ar fi mai bine dacă m-aș face medic sau avocat.

Aș vrea să vă pot spune că în școala elementară, în cea generală și în liceu am avut profesori de știință care să mă fi inspirat. Dar, oricât m-aș întoarce cu gândul la acele vremuri, nu-mi vine în minte niciunul. Trebuia să memorăm mecanic tabelul periodic al elementelor, pârghii și planuri înclinate, fotosinteza plantelor verzi și diferența dintre antracit și huilă. Dar nu exista niciun sentiment înălțător de uimire, niciun indiciu al vreunei perspective evoluționiste și nimic despre ideile greșite în care toată lumea crezuse cândva. În cursurile liceale de laborator, existau rezultate prestabilite pe care trebuia să le obținem. Dacă nu le obțineam, eram picați. Nu ne încuraja nimeni să ne cultivăm propriile interese sau propriile intuiții sau să ne verificăm propriile erori conceptuale. La finalul manualelor existau materiale ce păreau interesante, dar anul școlar se termina mereu înainte de a ajunge în acel punct. Se puteau găsi cărți minunate despre astronomie, de pildă, în biblioteci, dar nu și în sala de clasă. Împărțirea dividendelor mari prin divizoare mari din aritmetică era predată ca un set de reguli dintr-o carte de bucate, fără nicio explicație a modului în care această succesiune particulară de mici împărțiri, înmulțiri și scăderi conduceau la rezultatul corect. În liceu, extragerea rădăcinii pătrate era predată cu reverență, ca și cum ar fi fost o metodă dată de Dumnezeu omului pe Muntele Sinai. Tot ce trebuia să facem era să ținem minte ce ni se poruncește. Trebuia să obținem răspunsul corect, fără să ne mai batem capul să înțelegem ce facem. În cel de-al doilea an, am avut un profesor de algebră foarte capabil de la care am învățat multă matematică; dar era de asemenea un tiran căruia îi plăcea să le facă pe fete să plângă. În toți acei ani de școală, mi-am păstrat interesul pentru știință citind cărți și reviste despre realitate și despre ficțiune științifică.

Universitatea a fost realizarea tuturor viselor mele: am întâlnit profesori care nu doar că înțelegeau știința, dar puteau chiar să o explice. Am avut norocul să frecventez una dintre marile instituții de învățământ ale vremii, Universitatea din Chicago. Studiam fizica într-un departament ce orbita în jurul lui Enrico Fermi; am descoperit ce înseamnă adevărata eleganță matematică cu ajutorul lui Subrahmanyan Chandrasekhar; am avut oportunitatea să vorbesc despre chimie cu Harold Urey; în timpul verii am fost introdus în biologie de către H.J. Müller la Universitatea din Indiana; și am învățat astronomie planetară de la singura persoană care o practica la acea dată, G.P. Kuiper.

De la Kuiper am învățat pentru prima dată ce înseamnă să faci un calcul pe spatele unui plic: când îți vine în minte o posibilă explicație la o problemă, scoți un plic vechi, faci apel la cunoștințele pe care le ai despre fizica de bază, mâzgălești pe plic câteva ecuații aproximative, introduci apoi valori numerice probabile și vezi dacă soluția se apropie sau nu de explicația problemei tale. Dacă nu se apropie, cauți o explicație diferită. Este un sistem foarte eficient pentru eliminarea explicațiilor greșite.

La Universitatea din Chicago am avut norocul să urmez și un program de educație generală proiectat de Robert M. Hutchins, în care știința era prezentată ca o parte integrantă a cunoașterii umane. Se considera inadmisibil ca un viitor fizician să nu știe, printre mulți alții, despre Platon, Aris- totel, Bach, Shakespeare, Gibbon, Malinowski și Freud. Într-un curs de introducere în știință, concepția ptolemeică potrivit căreia Soarele se rotește în jurul Pământului a fost prezentată într-un mod atât de convingător, încât unii studenți și-au pus la îndoială propria credință în sistemul copernican. Statutul profesorilor în cadrul programei lui Hutchins nu avea aproape nimic de-a face cu nivelul lor de cercetare; dimpotrivă – spre deosebire de standardul din universitățile americane actuale –, aceștia erau valorizați doar în raport cu capacitatea lor de predare, de transmitere a informației și de inspirare a generației viitoare.

În această atmosferă plină de entuziasm, am putut să umplu câteva din numeroasele lacune din educația mea. Multe lucruri care erau pentru mine extrem de misterioase, și nu doar din știință, au devenit mai clare. Am fost de asemenea martor direct al bucuriei simțite de cei care au avut privilegiul să descopere câte puțin din funcționarea Universului.

Am fost mereu recunoscător mentorilor mei din anii cincizeci și m-am asigurat mereu că fiecare dintre ei va ști de aprecierea mea. Dar când privesc în trecut, îmi pare că lucrurile esențiale nu le-am aflat de la învățătorii mei și nici de la profesorii mei universitari, ci de la părinții mei, care nu știau nimic despre știință, în acel îndepărtat an 1939.

CAPITOLUL I

CEL MAI DE PREȚ LUCRU

Toată știința noastră, comparativ cu realitatea, este primitivă și copilărească – și totuși, este cel mai de preț lucru pe care îl avem.

Albert Einstein (1879-1955)

Când coboram din avion l-am găsit așteptându-mă. Ținea în mână o bucată de carton pe care era scris numele meu. Mă duceam la o conferință a oamenilor de știință și a jurnaliștilor de televiziune despre perspectiva aparent disperată a îmbunătățirii prezentării științei în cadrul televiziunilor comerciale. Organizatorii au trimis cu amabilitate un șofer.

— Vă supărați dacă vă pun o întrebare? spuse el în timp ce așteptam bagajul.

Sigur că nu mă supăram.

— Nu este derutant să aveți același nume cu omul acela de știință?

Nu am înțeles imediat. Mă lua oare peste picior? În cele din urmă, mi-am dat seama.

— Dar eu sunt omul acela de știință, i-am răspuns.

Rămase blocat pentru o secundă și apoi surâse.

— Scuze. Asta e problema mea. Am crezut că e și a dumneavoastră.

Îmi întinse mâna și se prezentă:

— Mă numesc William R Buckley. (Ei bine, nu era exact acel William R Buckley, dar avea același nume cu un cunoscut și polemic om de televiziune, lucru pe seama căruia avusese fără îndoială parte de multe glume.)

Instalați în mașină pentru o lungă călătorie, printre șter- gătoarele de parbriz care oscilau ritmat, mi-a spus că se bucură că sunt „omul acela de știință”, fiindcă avea să mă întrebe multe lucruri despre știință. M-ar deranja?

Sigur că nu.

Așa că am început să vorbim. Dar nu, după cum s-a dovedit imediat, despre știință. El voia să vorbească despre extratereștri înghețați și ținuți într-o bază a aviației lângă San Antonio, despre channeling (un mod de a asculta ce gândesc persoanele moarte: nu foarte multe lucruri, din câte se pare), cristale, profețiile lui Nostradamus, astrologie, giulgiul din Torino… Introducea fiecare subiect extraordinar cu un mare entuziasm. De fiecare dată eram nevoit să-l dezamăgesc:

— Nu sunt dovezi fundamentate – continuam să-i spun – există o explicație mult mai simplă.

Era un om care, în felul său, citise mult. Cunoștea, de exemplu, diferitele variante speculative despre „continentele scufundate” ale Atlantidei și Lemuriei. Știa totul despre expedițiile submarine care se presupunea că sunt pregătite pentru a pleca în căutarea coloanelor căzute și a minaretelor în ruină ale unei civilizații cândva grandioase ale cărei rămășițe erau acum vizitate doar de pești luminescenți ai abisurilor și de monștri marini uriași. Doar că… deși marea păzește multe secrete, știam că nu există nicio urmă de dovezi oceanografice sau geologice în favoarea Atlantidei și a Lemuriei. Din câte poate spune știința, aceste două continente nu au existat niciodată. Deși cu o oarecare reținere, i-am spus aceste lucruri.

În timp ce mergeam cu mașina prin ploaie, îl vedeam devenind tot mai posomorât. Nu demontam doar o doctrină falsă, ci un aspect important al vieții sale interioare.

Și totuși, în știința reală, există atât de multe lucruri la fel de incitante și de misterioase, care sunt stimulative intelectual și sunt totodată mai apropiate de adevăr. Auzise el vreodată vorbindu-se despre elementele moleculare de bază conținute în recele și rarefiatul gaz interstelar? Sau despre urmele strămoșilor noștri găsite în cenușă vulcanică veche de patru milioane de ani? Sau despre înălțarea Munților Himalaya când India s-a ciocnit de Asia? Sau despre modul în care virusurile, construite asemenea unor siringi hipodermice, își strecoară propriul ADN prin sistemul de apărare al organismului gazdă și cum subminează astfel mecanismul de reproducere al celulelor acestuia? Sau despre căutările radio ale ființelor extraterestre inteligente? Sau despre recent descoperita civilizație din Ebla care făcea publicitate virtuților propriei beri? Nu, nu auzise vorbindu- se. Și nici nu știa, cel puțin în mod vag, despre indetermina- rea cuantică, iar ADN-ul nu era pentru el decât o înșiruire des întâlnită a trei majuscule.

Domnul „Buckley” – o persoană inteligentă, curioasă, capabilă să se exprime în mod corect – nu știa practic nimic despre știința modernă. Avea un apetit natural pentru minunile Universului. Dorea să fie informat despre știință. Doar că orice informație științifică fusese eliminată înainte să ajungă la el. Agendele noastre culturale, sistemul nostru educațional, mijloacele noastre de comunicare l-au neglijat pe acest om. Ceea ce societatea a permis să ajungă până la el era în principal format din ficțiuni și confuzii. Nu l-a învățat nimeni vreodată să distingă între știința reală și imitațiile ieftine. Nu știa nimic despre cum funcționează știința.

Există sute de cărți despre Atlantida: continentul mitic ce se spune că a existat acum circa zece mii de ani în Oceanul Atlantic (sau altundeva: o carte recentă îl situează în Antarctica). Povestea Atlantidei merge în trecut până la Platon, care ne spune că a ajuns până la el din vremuri îndepărtate. Sunt cărți publicate recent care descriu cu o autoritate vădită înaltul nivel al tehnologiei Atlantidei, etica acesteia, spiritualitatea acesteia și marea tragedie a unui întreg continent populat scufundat în mare. Există o Atlantidă „new age”, „civilizația legendară a științelor avansate”, dedicată în special „științei” cristalelor. Într-o trilogie numită Crystal Enlightenment, de Katrina Raphaell – cărțile care se află în principal la baza marii popularități a cristalelor în America se spune despre cristalele Atlantidei că citesc minți, transmit gânduri, sunt depozitarele istoriei antice și constituie modelul și sursa piramidelor din Egipt. În susținerea acestor afirmații nu se aduce nimic care să semene nici măcar pe departe cu vreo dovadă. (O resuscitare a maniei pentru cristale ar putea urma descoperirii recente, făcută de știința reală a seismologiei, potrivit căreia nucleul interior al Pământului ar putea fi alcătuit dintr-un singur cristal imens și aproape perfect… de fier.)

Unele cărți – de exemplu, Legends of the Earth de Dorothy Vitaliano – interpretează legendele inițiale ale Atlantidei în termenii unei mici insule din Mediterană care a fost distrusă de o erupție vulcanică sau a unei vechi cetăți care a fost înghițită de mare în golful Corint după un cutremur. Aceasta, din câte știm, ar putea foarte bine să fie sursa legendei, însă sursele interpretate astfel sunt extrem de îndepărtate de mitul distrugerii unui continent pe care se dezvoltase o civilizație misterioasă aflată în posesia unei tehnologii aproape supraumană.

Ceea ce nu găsim aproape niciodată menționate – în cărțile din bibliotecile publice sau în revistele vândute la chioșcurile de ziare sau în programele de televiziune de înaltă audiență – sunt dovezile cunoscute despre expansiunea fundului marin și despre plăcile tectonice, precum și cele obținute din cartografierea fundului marin care arată în mod incontestabil că între Europa și Americi, la scara de timp propusă, nu ar fi avut cum să existe niciun continent.

Explicațiile scoase din burtă care îi acaparează pe creduli sunt din abundență, în timp ce abordările sceptice sunt mai greu de găsit. Scepticismul nu vinde bine. O persoană inteligentă și curioasă care caută informații despre subiecte precum Atlantida bazându-se în întregime pe cultura populară are de o sută sau de o mie de ori mai multe șanse să dea peste o reconstrucție fantezistă făcută fără niciun spirit critic, decât peste o evaluare sobră și echilibrată a datelor existente.

Poate că domnul „Buckley” ar trebui să fie mai sceptic cu privire la ce îi aruncă în brațe cultura populară. Dar, dincolo de asta, este dificil să-l încărcăm numai pe el cu responsabilitate. El a acceptat pur și simplu ceea ce i-a fost livrat ca fiind adevărat din sursele de informare cele mai răspândite și mai accesibile. Ingenuitatea sa l-a făcut să fie indus în eroare și înșelat în mod sistematic.

Știința suscită un înalt sentiment de uimire, dar același lucru îl face și pseudoștiința. Raritatea popularizărilor bune ale științei lasă libere nișe ecologice care sunt imediat ocupate de pseudoștiință. Dacă toată lumea ar înțelege că afirmarea unui adevăr științific sau istoric cere prezentarea unor probe adecvate înainte de a putea fi acceptat, nu ar mai exista loc pentru pseudoștiință. Dar în cultura populară domină un fel de Lege a lui Gresham, în virtutea căreia știința rea o înlocuiește pe cea bună.

Pe tot cuprinsul lumii există un număr uriaș de persoane inteligente și chiar înzestrate cu talent care nutresc o pasiune autentică pentru știință. Dar această pasiune nu este împărtășită. Unele sondaje afirmă că 95% dintre americani dau dovadă de „analfabetism științific”. Este exact aceeași fracțiune a afroamericanilor analfabeți, aproape toți sclavi, din perioada imediat următoare Războiului Civil, când erau în vigoare pedepse foarte severe pentru oricine se încumeta să învețe vreun sclav să citească. Desigur, în orice statistică despre analfabetism, raportată la limbă sau la știință, există un anumit grad de arbitrariu, dar un procent al analfabetismului apropiat de 95% este totuși extrem de grav.

Fiecare generație se plânge că standardul educațional se află în decădere. Una dintre cele mai vechi scrieri din istoria umană, un text sumerian de acum aproape patru mii de ani, exprimă regretul că tinerii sunt dezastruos de ignoranți față de generația precedentă. Cu douăzeci și patru de secole în urmă, deja bătrânul și scorțosul Platon, ne oferea în cartea a VII-a a Legilor perspectiva sa despre analfabetismul științific:

Acela care nu știe ce este unu, doi, trei, care nu știe să deosebească numerele cu soț de cele fără soț; într-un cuvânt, când n-are nicio cunoștință despre numere, când nu poate număra nici zilele, nici nopțile, când nu înțelege nimic din revoluțiile periodice ale soarelui, ale lunii și ale celorlalte astre... Să impunem cetățenilor să învețe din aceste științe ceea ce toți copiii învață în Egipt, cu cele dintâi elemente ale cititului și scrisului. Așa, mai întâi, relativ la socoteli îi vom deprinde cu învățătura aceasta a copiilor, adevărat joc însoțit de plăcere... Eu însumi n-am cunoscut decât mai târziu ignoranța noastră în aceste științe și m-am mirat. Mi s-a părut că o neștiință așa de grosolană trebuie să fie însușirea unor dobitoace stupide mai degrabă decât a unor oameni, și mi-a fost rușine nu numai de mine, ci de toți grecii [1].

Nu știu în ce măsură ignoranța cu privire la știință și matematică a contribuit la declinul vechii Atene, dar știu că urmările analfabetismului științific sunt mult mai periculoase astăzi decât în orice altă epocă din trecut. Este periculos și o dovadă de imprudență din partea cetățeanului obișnuit să rămână neinformat cu privire la probleme cum ar fi încălzirea globală sau distrugerea stratului de ozon, poluarea atmosferică, ploile acide, eroziunea solului, defrișarea regiunilor tropicale, creșterea exponențială a populației. Locurile de muncă, salariile și plățile depind de știință și tehnologie. Dacă națiunea noastră nu poate produce mărfuri de înaltă calitate și la prețuri scăzute, pe care oamenii consideră că merită să le cumpere, industriile vor continua să migreze și să transfere o parte din prosperitate în alte părți ale lumii. Să luăm în considerare ramificațiile sociale produse de energia prin fisiune și prin fuziune, de supercomputere, de „autostrăzile” informaționale, de avort, de elementul chimic radon, de reducerile masive ale armamentului strategic, de dependența de droguri, de interceptarea telefonică guvernamentală a populației, de televizoarele cu rezoluție ridicată, de nivelul de siguranță al liniilor aeriene și al aeroporturilor, de transplanturile țesuturilor fetale, de costurile medicale, de aditivele alimentare, de psihotrope pentru ameliorarea maniei, depresiei sau schizofreniei, de drepturile animalelor, de superconductivitate, de pastila de a doua zi, de presupusele predispoziții antisociale ereditare, de stațiile spațiale, de călătoria pe Marte, de găsirea unor terapii pentru SIDA și cancer.

Cum putem influența politica națională – sau mai exact cum putem lua decizii inteligente în propria noastră viață – dacă nu înțelegem problemele subiacente? În timp ce scriu aceste rânduri, Congresul își dizolvă propriul Birou pentru evaluarea tehnologiei: singura organizație care avea sarcina particulară de consiliere a camerei reprezentanților și a senatului pe probleme de știință și tehnologie. Competența și integritatea acesteia de-a lungul anilor au fost exemplare. Pe tot parcursul secolului al douăzecilea, din cei 535 de membri ai Congresului Statelor Unite, doar un procent abia dacă a avut vreo formație științifică demnă de luat în seamă. Ultimul președinte american care înțelegea ceva din știință a fost poate Thomas Jefferson[2].

Cum pot așadar americanii decide cu privire la probleme ce țin de știință și tehnologie? Cum le pot da aceștia instrucțiuni celor care îi reprezintă? Cine ia de fapt aceste decizii și pe ce bază?

Hipocrate din Cos este părintele medicinei. Îl ținem minte și astăzi, după 2500 de ani, pentru Jurământul lui Hipocrate (a cărui formă modificată este încă pronunțată de către unii studenți la medicină în cadrul ceremoniei de absolvire). Dar Hipocrate este celebru mai ales pentru eforturile sale de scoatere a medicinei de sub vălul superstiției și în lumina științei. Într-un pasaj caracteristic, Hipocrate scria: „Oamenii cred că epilepsia este divină, doar pentru că nu o înțeleg. Dar dacă ar considera divin tot ceea ce nu pricep, atunci lucrurile divine vor fi fără sfârșit”. În loc să recunoaștem că în anumite domenii suntem ignoranți, am avut tendința să spunem că Universul este străbătut de inefabil. Tot ceea ce nu înțelegem este pus pe seama unui Dumnezeu al Lacunelor. Pe măsură ce cunoașterea medicală a progresat, odată cu secolul al patrulea î.e.n., numărul lucrurilor pe care am ajuns să le cunoaștem a crescut, în timp ce numărul celor atribuite intervenției divine a scăzut – atât în privința cauzelor, cât și în cea a tratării bolilor. Decesele la naștere și mortalitatea infantilă au scăzut, durata de viață a crescut și medicina a îmbunătățit calitatea vieții pentru miliarde de persoane de pe tot cuprinsul planetei.

În diagnoza bolilor, Hipocrate a introdus elemente ale metodei științifice. A recomandat să se facă observații atente și meticuloase: „Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Nu trece nimic cu vederea. Combină observații contradictorii. Acordă-ți timp suficient”. Înainte de inventarea termometrului, el a trasat curbele temperaturii multor boli. A recomandat ca medicii să poată determina, pornind doar de la simptomele prezente, posibila manifestare trecută și viitoare a fiecărei boli. A subliniat necesitatea sincerității. Era dispus să admită limitele cunoașterii medicale. Nu a dat dovadă de nicio jenă, mărturisind posterității că peste jumătate dintre pacienții săi au fost uciși de bolile pe care le trata. Opțiunile sale erau desigur limitate; substanțele disponibile erau în principal laxative, emetice și narcotice. Se efectuau intervenții chirurgicale și cauterizări. Alte progrese considerabile s-au făcut în perioada clasică până la căderea Romei.

În timp ce medicina prospera în lumea islamică, în Europa a urmat o epocă cu adevărat întunecată. O mare parte din cunoștințele despre anatomie și chirurgie a fost pierdută. Mulți se bazau pe eficiența rugăciunii și a vindecărilor miraculoase. Medicii seculari practic au dispărut. Se foloseau în principal cântece religioase, poțiuni, horoscoape și amulete. Disecția cadavrelor era supusă restricțiilor sau era chiar interzisă, astfel încât cei care practicau medicina nu puteau dobândi o cunoaștere directă a corpului uman. Cercetarea medicală ajunsese într-un punct mort.

Situația era foarte asemănătoare cu cea descrisă de istoricul Edward Gibbon cu referire la întregul Imperiu Bizantin, a cărui capitală era Constantinopolul:

În decurs de zece secole nu s-a făcut nici măcar o singură descoperire care să exalte demnitatea sau să promoveze fericirea omenirii. Nici măcar o singură idee nu a fost adăugată la sistemele speculative ale antichității, iar o succesiune de discipoli răbdători au devenit la rândul lor învățătorii dogmatici ai următoarei generații servile.

Chiar și la nivelul său cel mai înalt, medicina premodernă nu salva multe vieți. Regina Anna a fost ultimul monarh al dinastiei Stuartilor în Marea Britanie. În ultimii șaptesprezece ani ai secolului al șaptesprezecelea, a rămas gravidă de optsprezece ori. Numai cinci copii s-au născut vii și numai unul dintre ei a depășit perioada prunciei. Acesta a murit înainte să ajungă la maturitate și înainte de încoronarea ei din 1702. Par să nu existe dovezi că Anna a Marii Britanii ar fi suferit de vreo boală genetică. Ea avea la dispoziție cea mai bună îngrijire medicală pe care și-o putea permite cineva.

Bolile care odinioară luau nenumărate vieți de nou născuți și copii au fost treptat domolite și vindecate de către știință: prin descoperirea lumii microbiene, în urma intuiției că medicii și moașele ar trebui să se spele pe mâini și să-și sterilizeze instrumentele, prin îmbunătățirea nutriției și adoptarea de măsuri sanitare și de sănătate publică, prin introducerea antibioticelor, medicamentelor și vaccinurilor, prin descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, a biologiei moleculare și acum a terapiei genice. Cel puțin în țările dezvoltate, părinții au acum șanse mult mai mari să-și vadă copiii trăind până la vârsta adultă decât a avut, spre sfârșitul secolului al șaptesprezecelea, moștenitoare tronului uneia dintre cele mai puternice națiuni de pe Pământ. Variola a fost complet extirpată. Aria de pe planeta noastră infestată cu țânțari purtători de malarie s-a redus considerabil. Speranța de viață a unui copil diagnosticat cu leucemie a fost sporită în mod progresiv, de la un an la altul. Știința permite Pământului să hrănească acum un număr de o sută de ori mai mare de ființe umane și în condiții mult mai favorabile decât putea cu câteva mii de ani în urmă.

Putem să ne rugăm la căpătâiul unei persoane bolnave de holeră sau putem să îi administrăm 500 de miligrame de tetraciclină la fiecare douăsprezece ore. (Încă mai există o religie, numită Știința Creștină, care neagă teoria microbiană a bolilor; dacă rugăciunile nu au efect, credincioșii preferă mai bine să-și vadă copiii murind decât să le dea antibiotice.) Putem încerca asupra unui pacient schizofrenic o terapie psihanalitică aproape inutilă bazată pe dialog sau îi putem administra de la 300 la 500 miligrame pe zi de clozapină. Tratamentele științifice sunt de sute sau de mii de ori mai eficiente decât alternativele. (Și chiar atunci când alternativele par să funcționeze, nu știm de fapt dacă au jucat vreun rol: remisiunea spontană, chiar și a holerei și a schizofreniei, se poate petrece fără rugăciune și fără psihanaliză.) Abandonarea științei înseamnă mai mult decât abandonarea aerului condiționat, a CD-playerelor, a uscătoare lor de păr și a mașinilor de viteză.

Înainte de răspândirea agriculturii, în perioada vânători- lor-culegători, speranța de viață pentru om era cuprinsă între douăzeci și treizeci de ani, și astfel a rămas în Europa occidentală până sfârșitul imperiului roman și în perioada medievală, sărind spre patruzeci de ani abia în jurul anului 1870. În 1915 a atins nivelul de cincizeci de ani, crescând până la șaizeci în 1930, până la șaptezeci în 1955 și astăzi se apropie de optzeci (ceva mai mult la femei și ceva mai puțin la bărbați). Restul lumii repetă aceleași progrese din Europa. Ce stă la baza acestei creșteri surprinzătoare a longevității umane? Cel puțin patru cauze: teoria microbiană a bolilor, măsurile de sănătate publică, progresele farmacologiei și ale tehnologiei medicale. Longevitatea este poate cea mai bună măsură a calității fizice a vieții. (Dacă ești mort, nu prea mai ai ce face pentru a fi fericit.) Aceasta este un lucru prețios pe care știința îl oferă umanității: nimic altceva decât darul vieții.

Dar microorganismele suferă mutații. Bolile noi se răspândesc cu iuțeala fulgerului. Este o luptă constantă între atacurile microbiene și contraatacurile umane. Ținem pasul în această competiție nu doar proiectând noi medicamente și tratamente, ci îndreptându-ne către o înțelegere tot mai adâncă a naturii vieții – adică făcând apel la cercetarea de bază.

Dacă vrem să evităm cele mai tragice consecințe ale creșterii populației mondiale și ale perspectivei consumului de resurse presupus de zece sau douăsprezece miliarde de oameni care vor ocupa planeta către sfârșitul secolului douăzeci și unu, trebuie să inventăm mijloace sigure dar mai eficiente de producere a alimentelor, în același timp rezolvând în cel mai bun mod posibil problemele asociate rezervelor de semințe, irigației, îngrășămintelor, pesticidelor și sistemelor de transport și refrigerare. Va fi nevoie totodată de măsuri larg disponibile și acceptabile de contracepție, de pași importanți în direcția egalității politice a femeilor și de îmbunătățiri ale standardului de viață al persoanelor celor mai sărace. Cum s-ar putea realiza toate acestea fără știință și tehnologie?

Știu bine că știința și tehnologia nu sunt doar cornuri ale abundenței ce revarsă bunătăți în lume. Oamenii de știință nu doar că au conceput arme nucleare, dar au tras de guler chiar și lideri politici, susținând că națiunea lor – oricare s-a întâmplat să fie aceasta – trebuie să fie prima care să se înarmeze. Apoi au fabricat peste 60000 de arme nucleare. În timpul Războiului Rece, oamenii de știință din Statele Unite, din Uniunea Sovietică, din China și din alte țări erau dispuși să-și expună radiațiilor proprii concetățeni – în majoritatea cazurilor fără știrea acestora – pentru a se pregăti în vederea unui război nuclear. În Tuskegee, Alabama, unii medici au pretins că administrează unui grup de veterani un nou tratament împotriva sifilisului, folosindu-i în schimb ca grup de control nesupus tratamentului. Atrocitățile medicilor naziști sunt bine cunoscute. Tehnologia noastră a produs talidomida, clorofluorocarburile, Agentul Orange, gazul neurotoxic, poluarea aerului și a apei, dispariții ale speciilor și industrii atât de puternice încât pot distruge clima planetei. Circa jumătate dintre oamenii de știință de pe Pământ lucrează cel puțin cu jumătate de normă pentru armată. Deși unii oameni de știință încă mai sunt percepuți ca aflându-se în afara sistemului, criticând cu mult curaj relele societății și oferind avertismente în timp util despre posibilitatea catastrofelor tehnologice, mulți alții sunt văzuți ca niște oportuniști supuși, ca o sursă voluntară a profiturilor unor corporații sau ca minți aflate în spatele nașterii armelor de distrugere în masă, fără nicio preocupare pentru consecințele pe termen lung ale propriilor acțiuni.

Pericolele tehnologice create de știință, sfidarea implicită a cunoașterii tradiționale de care dă dovadă și dificultatea înțelegerii sale, sunt toate motive pentru care unii oameni nu se încred în ea și o evită. Există așadar motive pentru care oamenii sunt preocupați de consecințele științei și ale tehnologiei. Și astfel lumea noastră este bântuită de imaginea omului de știință nebun: de la doctorul Faust până la Frankenstein și la protagoniștii din Dr. Strangelove și Jurassic Park, coborând până la trăsniții în halate albe din programele televizate pentru copii și mulțimea de legăminte faustiene din cultura populară.

Dar nu putem pur și simplu să conchidem că știința dă prea multă putere în mâinile unor tehnologi cu moralitate precară sau în ale unor politicieni corupți și avizi de putere și astfel să decidem că trebuie să ne debarasăm de ea. Progresele realizate în medicină și în agricultură au salvat mult mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii[3]. Progresele înregistrate în transporturi, în comunicații și în divertisment au transformat și unificat lumea. Diferite sondaje de opinie au arătat că știința, în pofida temerilor pe care le suscită, se află printre cele mai admirate și respectate ocupații. Sabia științei are două tăișuri. Puterea sa teribilă ne impune tuturor, inclusiv politicienilor, dar mai ales oamenilor de știință, o nouă responsabilitate: aceea de a acorda o atenție sporită consecințelor pe termen lung ale tehnologiei, de a adopta o optică globală și transgenerațională și de a evita apelurile la naționalism și la șovinism. Greșelile devin prea costisitoare.

~

Ar trebui să ne preocupe adevărul? Este acesta important?