Invaluita in intuneric

Invaluita in intuneric de Caroline Adams

Capitolul 1

— Unde naiba ești? Am simțit că înnebunesc din cauza ta, iar David a început să-și smulgă părul din cap! Dar asta nu mai contează. Te simți bine, pentru numele lui Dumnezeu?

— Mă simt chiar foarte bine, Emma, zise Kit, după ce trase aer în piept. Nici nu mai voia să audă numele lui David. S-a terminat totul între noi, nu ți-am spus?

— Ba da, Kit, mi-ai spus. David a fost un prost, ca întotdeauna, și mă doare să recunosc asta, pentru că este fratele meu. Tocmai cu Virginia s-a încurcat! N-am văzut un nume mai nepotrivit unei astfel de femei, mă refer la primele șase litere care-l alcătuiesc.

— Emma... Kit închise ochii și-și controlă vocea vrând să pară calmă și distantă, cu toate că inima îi bătea nebunește. Nu mai vreau să discut problema asta. Gata, s-a terminat totul între noi.

Am aranjat ca plata jumătății ce-mi revine din chiria apartamentului să se facă din...

— Unde te afli acum? o întrerupse Emma, sper că nu faci nicio prostie!

— Fii liniștită! o calmă Kit. Mi-am luat o mică vacanță pentru ca să mă gândesc la ce va fi de acum înainte. O să iau legătura cu tine peste vreo săptămână sau două, da? Ai grijă de tine.

Fata lăsă jos receptorul și se rezemă de peretele cabinei telefonice din holul hotelului.

Această convorbire i-l readusese foarte viu în minte pe David și figura lui îi apăru o clipă în fața ochilor, așa cum îl văzuse ultima oară, în ușa apartamentului pe care-l cumpăraseră pentru apropiata lor căsătorie. Revăzu și trupul gol al Virginiei, expus privirilor ei de

David, care deschisese ușa. Când își dăduse seama că o șocase prea tare, David venise după ea.

— Nu are rost să mai insiști, David, îi spusese ea. Și cred că asta îți aparține. Scosese cu mișcări lente inelul cu diamant și i-l întinsese, iar el roșise.

— Nu fi proastă, strigase el. Sper că nu renunți la mine pentru asta! David făcuse un gest cu mâna spre ușa închisă, pe care abia ieșiseră. Aveam nevoie de o femeie și ea a fost la îndemână, asta-i tot, Kit! David o prinsese de braț, încercând s-o oprească. Kit, sper că te mai gândești! Trebuie să ne căsătorim în curând, avem apartamentul, mobila, tot ce ne trebuie...

— Păstrează-le. Dă-mi drumul, vreau să părăsesc locul ăsta cu demnitate, îl rugase Kit.

Păstrează totul. Nu m-aș mărita cu tine nici dacă ai fi singurul bărbat de pe lume!

Torentul de vorbe o urmărise chiar și când ieșise afară din clădire, amestecându-se cu imaginea

Virginiei, cu picioarele desfăcute sub trupul gol al lui David. Kit încercase să se elibereze de această imagine care îi provoca silă.

Când ieșise din clădirea în care funcționa aerul condiționat, pășise în căldura toridă a străzii ca și cum ar fi intrat într-un cuptor. Casablanca. Kit își îndreptase umerii și pornise spre mașina de culoare roșie pe care o închiriase, lăsând în urmă-i imaginea aceea umilitoare și dureroasă.

Trecuse în revistă relația ei cu David care începuse cu optsprezece luni în urmă. Dar gata, nu mai era cazul acum să-și piardă vremea cu regrete; numai spre seară, în singurătatea camerei ei, își va vărsa focul. Părăsise Casablanca îndreptându-se spre Essaouira, oraș al cărui nume însemna, în limba arabă, mica fortăreață.

Directorul hotelului la care se cazase îi povestise despre portul orașului, în care soseau cu mii de ani în urmă romanii, pentru a-și procura coloranții obținuți din cochilie de scoică, pe aceste meleaguri. Turnurile vechii fortărețe care se ridica odinioară pe locul orașului se aliniau încă pe strada principală și în timp ce le privea, desigur cu o curiozitate îndreptățită, auzise pași în spatele ei, apoi simțise o lovitură puternică și o durere ascuțită în umăr. Căzuse la pământ.

Își reveni încet din starea de inconștiență în care se aflase câteva ore, realizând că avea o durere acută la nivelul capului și nu-și mai simțea picioarele.

— Mă auzi? Încearcă să deschizi ochii. Kit auzi o voce de bărbat, apoi o mână rece i se așeză pe frunte. Bine, dacă nu poți, nu vorbi, dar să știi că ești în siguranță. Mă auzi? Kit nu răspunse.

Se simți ridicată din locul în care se afla. Știa că era bine să deschidă ochii și să răspundă la întrebările care i se puneau, dar îi era mai ușor să recadă în acel întuneric... încearcă să-ți revii, insistă vocea, ai reușit de câteva ori să vorbești coerent. Deschise ochii. Vocea i se părea cunoscută. Bărbatul era francez, sau poate italian?

— Stai liniștită și concentrează-te asupra figurii mele până când îți dispare amețeala.

Kit îl privi printre gene. Părul îi ajungea până la umeri, pomeții îi erau proeminenți, nasul drept și ochii căprui-gălbui, dându-i un aer de masculinitate agresivă. Dar cine era el? Și unde se afla ea? De ce se simțea atât de rău?

— Vă rog... Kit încercă să se ridice în șezut de pe canapeaua de piele pe care se afla.

— Am spus să stai liniștită, se auzi din nou vocea bărbatului, o voce fermă și puternică. Ai primit o lovitură puternică la cap, așa că nu te mai agita.

— Lovitură... Kit simți lacrimi de neputință și durere.

— Trebuie să-mi spui cum te cheamă și unde locuiești, dacă nu cumva ești turistă.

— Turistă? repetă Kit. Nu știu.

Putea fi turistă. Sau orice altceva, nu-și amintea nimic.

— Încearcă să te relaxezi, ai fost destul de serios lovită iar animalul care ți-a făcut asta ți-a luat și poșeta, așa că nu te poți legitima. Am sperat ca atunci când îți revii să ne poți da detalii, dar după câte văd... Bărbatul ridică din umeri. Relaxează-te, deocamdată. Eu sunt

Gerard Dumont.

Francez, deci, își spuse Kit. Da, era evident.

— Tu ești...?

— Eu... vocea îi pieri și deschise ochii larg. Eu sunt... nu știu cine sunt...

— Da, nu este ceva neobișnuit, nu-ți face probleme.

Bărbatul, în ciuda accentului franțuzesc, vorbea o engleză foarte corectă. Efectul loviturii se va diminua și o să-ți amintești cine ești. Kit privi impasibilă figura bronzată a bărbatului și făcu un efort să-și amintească. Trebuia să-și amintească ceva. Am anunțat poliția, mai spuse bărbatul. Se pare că ai fost atacată tocmai când s-a înregistrat un furt de bijuterii în oraș. De aceea n-ai fost considerată o prioritate.

— O, zise Kit, dar unde mă aflu?

— În biroul meu, îi spuse bărbatul ai cărui ochi aveau ciudate lumini gălbui. Nu-ți amintești nimic? Privește hainele cu care ești îmbrăcată, poate asta te ajută cumva. Ar fi mai bine să-ți revii înainte de sosirea poliției care-ți va pune o serie de întrebări. Kit își privi picioarele și observă că era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni albi și purta sandale de culoarea cafelei. Cu toate astea, nu-și putea aminti cine este.

— Nu-mi pot aminti nimic, îmi pare rău.

Poliția sosi câteva minute mai târziu și cei doi ofițeri vorbeau engleza destul de bine, dar ea nu le spuse mai nimic, repetând că nu știa cine este și unde se află.

— Cred că doamna are nevoie de un medic, interveni Gerard.

— Trebuie să merg cu ei? zise Kit privindu-l cu disperare, căci i se părea imposibil să părăsească singura persoană care-i devenise cunoscută.

— Vei fi în siguranță cu ei, spuse bărbatul și privi îngrijorat, sau așa i se păru lui Kit, la ceasul de aur masiv pe care-l purta la mână.

— Văd că nu am de ales. Kit nu-și dădea seama dacă nu cumva glasul ei era prea strident, dar bărbatul nu putea exprima mai clar faptul că ea îl incomoda, și simți nevoia să se revolte.

Probabil că sunteți un om foarte ocupat, domnule Dumont, nu vreau să vă mai rețin. Vă mulțumesc pentru amabilitate. Și atunci bărbatul o privi și ochii li se întâlniră pentru prima oară.

— Ați terminat? i se adresă Kit polițistului, un bărbat în jur de cincizeci de ani. Vă rog să mă duceți la cel mai apropiat spital și vom continua discuția acolo.

Oare ea era obișnuită să dea ordine oamenilor?

Se miră, căci nu i se părea firesc să vorbească astfel. Era speriată, nefericită, bolnavă și disperată dar acest bărbat îi dăduse clar de înțeles că nu voia să se implice în cazul ei. O

podidiră lacrimile, dar încercă să le stăvilească.

Va avea tot timpul să plângă.

— Te rog să nu mă judeci greșit, îi spuse bărbatul, sprijinind-o să se ridice. Am o întâlnire foarte importantă. Eu...

— Mulțumesc mult, domnule Dumont. Kit încercă să se țină pe picioare și-i întinse mâna tremurând. Sper că nu vei întârzia din cauza mea... Îl auzi spunând ceva în limba franceză, dar căzu imediat în aceeași stare de inconștiență și întunericul puse stăpânire pe ea.

Se trezi într-o încăpere mică, albă, cu miros puternic de antiseptice și avu sentimentul că a ajuns în acest loc răzbătând din acea lume a întunericului în care se aflase până atunci, o lume de voci necunoscute, de chipuri pe care nu le mai văzuse vreodată, dominată de durerea puternică pe care o simțea la cap. Încercă să-și miște încet capul pe pernă. Văzu o sonerie chiar lângă patul ei și apăsă cu grijă pe buton, plimbându-ș i în același timp privirea prin încăpere.

Văzu o fereastră mică, cu draperii gri prin care lumina se strecura cu greutate. Nu avea idee unde se afla. Și ceea ce era mai grav, nu știa cine este. Închise ochii și se rugă să se poată calma.

Își amintise cum căzuse pe strada aceea fierbinte și prăfuită și se lovise cu capul de caldarâm. Apoi fusese transportată într-o cameră răcoroasă și își aminti... deodată gândurile ei se întrerupseră brusc. Da, și-l aminti pe Gerard Dumont. Dar când deschise ochii, fu surprinsă să constate că el o privea cu acei ochi mari care o uimiseră de cum îi văzuse.

— A, te-ai trezit, spuse el și-i zâmbi. Doctorul spunea că dacă vei dormi câteva ore te vei simți mai bine.

— Mă aflu într-un spital?

— Doar în noaptea asta, îi spuse el. Nu-ți face griji. Ai suferit o contuzie și... el se opri brusc.

— Și?

Dar sora o luă în primire luându-i temperatura, lucru care făcu imposibilă conversația, după care îi luă tensiunea, cu multă dexteritate.

Dumont se sprijini de un perete pentru a-i lăsa asistentei loc să se miște și urmări scena, cu brațele încrucișate. Kit simți că obrajii încep să-I ardă. Desigur, el nu avea dreptul să se afle acum în camera ei de spital, pentru că era aproape un necunoscut! Iar la început bărbatul căutase să se debaraseze de ea. Imediat ce scăpă de termometru, ea începu să vorbească.

— Apreciez ajutorul pe care mi l-ați dat, domnule

Dumont, dar cred că este cazul să plecați acum. Nu vreau să vă mai deranjez cu nimic. Mă simt bine, mă aflu într-un spital, așa că...

— Este o clinică privată, de fapt, o corectă el, zâmbindu-i asistentei care se așezase pe marginea patului ei și urmărea scena fără a ști ce se întâmplă. Iar întrucât eu voi achita nota de plată, nu văd de ce te-ar deranja prezența mea.

— Dar de ce? Nu sunt spitale aici? Mă refer la...

— Știu la ce te referi. El îi zâmbi. Și aș vrea să te asigur că nu voi avea niciun fel de pretenții.

Poți fi liniștită, nu ești genul meu.

— Eram sigură de asta, îl străfulgeră ea. Și chiar mă bucur că nu-ți plac!

— Totul a început din momentul în care te-am găsit căzută la picioarele mele și n-am putut să nu te ajut. Și aș vrea să știi că spitalele de aici nu sunt tocmai ceea ce ai văzut tu în Anglia. Bănuiesc că de acolo vii, nu?

— Cred că da. Probabil că arăt a englezoaică, nu?

— Foarte, o asigură el. Și comportamentul este cel al unei englezoaice.

— Ce vrei să spui? îl întrebă ea revoltată.

— Ești rece ca un castravete și foarte înțepată.

Nu-ți place descrierea mea?

— Mă pot descurca cu asta, i-o reteză ea scurt, apoi se rușină imediat de ingratitudinea ei. Dar de ce era dispus acest străin să plătească pentru ca ea să fie internată într-o clinică privată?

Trebuia să fie ceva la mijloc, își spuse ea. Sau nu cumva ea nu avea încredere în oameni? Nu știa, de fapt nu mai știa nimic acum. Se simți cuprinsă de panică.

— Este vreo oglindă pe aici?

— Arăți minunat...

— Nu mă interesează cum arăt. Vreau doar să văd... cine sunt și cum sunt.

— Desigur. Figura lui se îmblânzi dintr-o dată.

O să chem asistenta să te ajute până la oglinda de la baie, ca să nu apară probleme în cazul în care te vei simți rău. Îți vei recăpăta memoria destul de repede, nu te teme, iar poliția va continua cercetările.

— Oare am venit singură aici? Nu am cumva vreun copil care mă așteaptă pe undeva? Nu știu nimic, poate am un animal pe care nu-l va îngriji nimeni...

— Este adevărat, spuse el grav, ar putea fi cineva care să depindă în exclusivitate de tine, dar cu cât vei încerca să te concentrezi mai mult, cu atât mai greu îți va fi să-ți amintești, în starea în care te afli.

— Este ușor să spui asta, dar dacă ai fi în pielea mea... de fapt, bărbaților nu li se întâmplă astfel de lucruri.

— De ce crezi că bărbații nu sunt ținta atacurilor?

— Nu, poate că nu este așa cum cred eu, dar de obicei, bărbații sunt cei care conduc lumea, femeile sunt cele slabe, ele sunt cele conduse...

Vocea îi pieri subit și se miră și ea de ceea ce spusese. Trebuia să-și amintească...

— O voi chema pe asistentă, este mai bine să lași orice considerații asupra bărbaților deoparte și să încerci să te destinzi și să te odihnești. Kit nu ridică ochii când vorbi bărbatul, iar când ușa se închise în urma lui, se rezemă de perne, respirând adânc. Trăia un coșmar. Era vulnerabilă, neajutorată... inima începu să-i bată cu putere, iar când asistenta intră, Kit ar fi fost gata s-o sărute, atât de fericită era că se afla o altă ființă omenească alături de ea. Se îndreptă spre baie la brațul femeii, și insistă ca aceasta s-o aștepte în fața ușii, după ce-i promise de două ori că nu va încuia ușa, apoi se privi în oglinda de deasupra chiuvetei. Din oglindă o privea o figură cu ochi mari, cenușii, cu gene lungi, un nas drept, dar mic și o gură cu buze generoase.

Avea părul castaniu cu reflexe roșiatice, trăsăturile îi erau armonioase și pe vârful nasului avea chiar și pistrui. Era o fată atrăgătoare, deși nu făcea parte din categoria femeilor care să câștige vreun concurs de frumuseț e. Dar era o figură care putea să aparțină oricui, era figura unei străine. Ce trebuia să facă? Era singură într-o țară străină... sau așa credea. Oare poliția va descoperi ceva? Și acest bărbat, Gerard

Dumont. De ce simțea ea oare că era mai bine să scape de el cu prima ocazie? Putea să se bazeze pe instinctele ei?

Bărbatul o aștepta în salon iar când văzu că fata se întoarce sprijinită de asistentă, răsuflă ușurat.

— A sunat poliția, spuse el imediat ce Kit se așeză pe pat. Din păcate nu au descoperit nimic important... se pare că ești o fată plină de mistere.

Va veni și medicul să te examineze și cred că vei putea părăsi clinica.

— Și unde să mă duc? La ambasada engleză?

— Ar fi mai bine să iei micul dejun, apoi...

— Aș prefera să aud chiar acum ce vrei să spui, zise ea hotărâtă, cu bărbia înainte, ceea ce pe el îl făcu să zâmbească.

— Cum dorești. Voiam să-ți spun că mi se pare logic să rămâi undeva, unde ești în siguranță, până când poliția va afla cine ești, nu crezi? Și fără bani, nu prea văd unde te-ai putea duce.

— Te asigur că ți-aș înapoia totul, până la ultimul ban. La fel și pe cei pe care i-ai cheltuit cu spitalizarea mea.

— Nu fi ridicolă! Nu despre bani este vorba aici.

Mi se pare normal să accepți invitația mea am câteva camere libere în casa mea din Marrakesh și întrucât sunt o persoană cunoscută în mediile de afaceri, poliția n-ar avea nimic de obiectat...

— Cred că glumești! Nu m-am născut ieri, domnule Dumont! Dacă te aștepți să plătesc pentru ajutorul pe care mi l-ai acordat, te înșeli!

Prefer să stau într-o celulă a poliției, drept cine mă iei?

— Drept ceea ce ești, o tânără absurdă.

Nepoliticoasă, ridicolă... iar dacă vrei să fiu impertinent, află că nu mă atragi sexual.} i-am făcut o ofertă prietenească, atâta tot.

În momentul acela, Kit își pierdu controlul și lacrimile îi inundară fața. Deveni conștientă de situația în care se afla și-și acoperi fața cu mâinile pentru a-și masca disperarea.

— Dumnezeule! șopti el, și o ridică în brațe încercând s-o calmeze, conștient de criza declanșată de vorbele lui dure. Căci fata era întradevă r speriată, nimic nu putea fi mai rău decât spaima de a nu ști cine era, singură într-o lume străină, cu un străin în față, fără amintiri, fără trecut, doar