Gust de necazuri

Gust de necazuri de Elaine Lakso

– Îmi plac mașinile sport vechi și restaurate, pictorii impresioniști francezi, toate fructele pe care le-am cunoscut vreodată, și femeile obraznice, spuse Josh.

Liss fu năcită de acest neașteptat iureș de dezvăluiri.

– Mmm – ce părere ai despre femeile obraznice pentru care lucrezi?

– Ce-ar fi să-ți arăt?

Vorbise atât de inocent, încât Liss nu-și dădu seama de intențiile lui decât când se pomeni culcată lângă el, în iarba moale. Îl privi surprinsă, atentă. Emoționată.

– Ce faci? îngăimă ea, cu gâtul dintr-o dată uscat ca pergamentul.

– Nu fac nimic. Dar plănuiesc să te sărut.

Totuși, nu se mișcă – își ținea doar gura atât de aproape de a ei încât Liss fu nevoită să-și coboare genele ca să nu se holbeze drept în ochii săi. Era conștientă în mod intens de trupul lui mai puternic și mai prelung, peste al ei, de senzația coapselor lui cu mușchi tari deasupra alor ei, de căldura cărnii lui lipite de a ei.

– Ăsta-i modul tău de a mi-o plăti, așa-i? întrebă ea.

– De fapt, spuse Josh, cu buzele peste ale ei, incitându-i la revoltă toate celulele din trup, e doar modul meu de a-ți spune că vreau să te cunosc mai bine...

DESCRIEREA PERSONAJELOR:

JOSHUA FARRINGTON:

Era înalt, bronzat, la vreo treizeci și cinci de ani și cam la fel de firav ca un autocamion Mack. Avea părul șaten tuns scurt, trăsăturile cizelate și ochii căprui intenși. Mâinile netede și fine, cu unghiile îngrijite, nu aveau bătături sau urme de murdărie.

Purta o cămașă albă apretată, cravată de mătase Bordeaux și costum trois-pièces gri, pe sub care se observa trupul suplu și musculos. Și mocasini negri lustruiți.

LISS HARDING:

Blonda cea zveltă și atrăgătoare arăta mai aproape de șaisprezece ani decât de douăzeci și șase, mult prea tânără și prea firavă. Să tot fi avut un metru și cincizeci și cinci, și nu depășea patruzeci și cinci de kilograme. Avea ochii albaștri-cenușii, părul blond-deschis vârât sub tichia, de bucătar ridicol de mare, nasul mic, în vânt.

Purta o bluză albă și pantaloni negri de gata peste care se încinsese cu șorțul.

ELAINE LAKSO

GUST DE NECAZURI

Traducere de

MIHNEA COLUMBEANU

Surorii mele, Arlene,

și lui Alan.

Pentru totdeauna.

Capitolul unu

Dacă în seara aceea mai ieșea și altceva pe dos, își spuse Liss Harding, avea să dea cu piciorul în primul lucru care-i apărea în cale. De preferință, în aragazul cu un temperament imposibil care nu se putea hotărî dacă să funcționeze sau nu. Iarăși. Singurul motiv pentru care nu-l lovise deja era acela că o dureau prea rău picioarele.

Nevoită să preia rolul de gospodină pentru că bucătarul ei șef, Anthony, avea gripă, Liss oftă exasperată în timp ce amesteca grăbită lapte într-o porție de sos de brânză. Sosul începuse să se coaguleze, pentru că plita de sub cratiță abia dacă emana destulă căldură ca să topească gheața. Auzind un zgomot în spatele ei, aruncă o privire peste umăr. Cumnatul său, Rob, care juca rolul de maître d', bolnav și el de gripă, intră țanțoș în bucătăria plină de arome, cu o expresie aiurită pe chip.

Liss își adună puterile.

– Mi-e frică să întreb, dar am s-o fac oricum. Ce s-a mai întâmplat?

Rob îi adresă un zâmbet suspect de vesel:

– Nimic care să-ți spargă timpanele. Sau, cel puțin, care să nu poată fi lecuit de o chelneriță cu experiență sau două.

Liss se gândi la fata inimoasă, deși cam repezită, pe care tocmai o angajase.

– Mary Lee?

– Mary Lee, confirmă Rob.

Oftă resemnată:

– Acum ce-a mai făcut?

Rob o privi cum amesteca unt într-un castron cu piure de cartofi.

– A fost cât pe ce să verse o salatieră plină în poala primarului.

– Ăsta pare un motiv de sărbătorire, nu de îngrijorare.

Rob luă un tel și începu să bată sosul de brânză.

– Și eu mi-am spus la fel. Până a încercat să toarne apă în pahare și când colo a făcut fleașcă fața de masă.

– Doamne, își potrivi Liss tichia de bucătar mai mare cu două numere care-i tot cădea pe frunte. Și ce-ai făcut?

– Ce mi-ai spus tu să fac când se întâmplă boroboațe. Mi-am prezentat scuzele cu cea mai mare convingere și i-am spus primarului că el și soția lui mănâncă astă seară din partea firmei. Mary Lee face des pozne din-astea?

– Destul de des, răspunse Liss, gândindu-se câte mese pe gratis oferise în ultima săptămână.

Aruncând o privire spre plita călduță de sub cratiță, Rob se încruntă.

– Ce-are drăcia asta? Credeam că tocmai ai reparat-o.

Liss scoase din cuptor doi cartofi copți, înveliți în țiplă.

– Am reparat-o. Numai că n-are chef să rămână așa. Nu trebuia să fii în sala de mese?

– Merge încet. Îmi ține locul Annie. Știi, ai scoate un profit mult mai mare dacă n-ar trebui să faci mereu cinste, deoarece clienții trebuie să se ferească de apa rece ca gheața. De ce nu te scutești de toată mizeria asta, angajând o ospătăriță cu vechime?

– Fiindcă nu i-aș putea plăti cât merită. Și pentru că Mary Lee încearcă să economisească bani pentru colegiu. Până la urmă, o să prindă mișcarea.

Rob clătină din cap:

– Ești prea bună la inimă ca să-ți fie bine în viață.

Ridicând din umeri, Liss începu să aranjeze feliile de mere ale garniturii pe alte două farfurii. În mod normal, folosea pătrunjel, dar furnizorul ei nu venise în după-amiaza aceea.

– Trebuie să-i dea cineva și ei de lucru.

Rob înhăță o bucată de măr și mușcă din ea.

– Ray n-ar fi făcut-o.

Cu gândul la răposatul ei soț, Liss replică:

– Ba ar fi făcut-o.

Poate că ar fi fost necesară puțină muncă de lămurire din partea ei, dar l-ar fi convins până la urmă.

Se întrerupseră amâdoi din vorbă, când Mary Lee năvăli în bucătărie, înșfăcă niște șervețele de hârtie și o zbughi din nou afară.

Rob își dădu ochii peste cap:

– Încă o notă de plată dusă de izbeliște. Știi, Mary Lee arată așa de dulce și inocentă, încât ar trebui să te gândești c-o poți folosi ca armă secretă.

Liss scrută comenzile din fața ei:

– Contra cui?

– Contra lui Farr. A cui altuia?

Farr. Simpla menționare a acestui nume era de ajuns pentru a-i catapulta lui Liss tensiunea sangvină prin tavan. Noul critic de restaurante al ziarului local, J. P. Farr, devenise în numai șase luni pisica neagră a tuturor localurilor din zonă, mai ales pentru că se specializase în reportaje caustice, pe care i le puteau inspira până și cele mai mărunte accidente.

Liss întoarse o friptură pe grătar.

– După cum a mers treaba în seara asta, mă aștept să apară din clipă– clipă.

– Individul pare să aibă un al șaselea simț pentru a se arăta când e cel mai puțin dorit, comentă Rob.

Liss pufni:

– Cred că nu e dorit niciodată, niciunde și de nimeni.

– Într-adevăr...

Rob făcu o scurtă pauză.

– Mare păcat că nu știm cum arată. Am citit undeva că își păstrează anonimatul, pentru a putea critica restaurantele în liniște, fără a se repezi toți să-l slugărească de cum intră.

Liss unse friptura cu sos teriyaki.

– Îți arde de glumă? Mult mai probabil e să insiste asupra anonimatului ca să nu fie împușcat de un patron nervos căruia i-a făcut cronică proastă. Sau, și mai bine – otrăvit.

– Înțeleg că ai văzut articolul de săptămâna trecută despre Firestone.

Liss își încreți nasul:

– N-a fost nevoie. Martha Grey m-a sunat imediat ce a apărut ziarul. O oră încheiată mi-a plâns în telefon.

– Calificativul de o singură furculiță n-o să le facă nici un pustiu de bine. Crezi că vor da faliment?

– Dacă trag oblonul, vom ști cu toții cine-i de vină, se întoarse Liss să toace ceapa cu un satâr uriaș, teribil de ascuțit, imaginându-și că sub tăiș se afla gâtul lui J. P. Farr. Tare mi-ar mai plăcea să mă întâlnesc față în față cu el și să-i spun verde ce părere îmi face, adăugă, ciopârțind cu savoare căpățâna de ceapă.

– Atâta vreme cât n-o să se apropie de noi în seara asta, replică Rob, pornind înapoi spre sala de mese. Altfel, vom ajunge cu toții pe stradă, căutându-ne de lucru.

* * *

Pe o scară cu cinci trepte, conchise Joshua Farrington, Restaurantul Lakeview ar fi ocupat locul doi, chiar și acest calificativ fiind generos. Clătină din cap, în timp ce studia interiorul spațios al restaurantului, iluminat – greșit, după opinia lui – cu lămpi puternice, dezavantajoase, care-i făceau până și pe clienții cei mai sănătoși la înfățișare să pară că aveau o tentă verzuie.

Nu se putea spune că Lakeview era un local prost. Numai că se distigna printr-o binecuvântată banalitate. Vârând în buzunar pixul și carnețelul, Josh își luă furculița și scormoni prin salata verde cu castraveți și roșii, vizibil lipsit de entuziasm.

Când venise să inspecteze Restaurantul Lakeview, avusese mari speranțe – cu toată sinceritatea. Până acum, însă, nu-l impresionase nici mâncarea, nici serviciul și nici ambianța, aceasta din urmă fiind virtualmente inexistentă. Văzuse la New York stații de metrou cu mai multă personalitate.

Cel puțin acest aspect îl surprinsese. Clădirea în sine era o bijuterie – o vilă victoriană de la începutul secolului, într-o stare rezonabil de bună, construită exact pe malul Lacului Seneca. O clădire cu o grație maiestuoasă, printre puținele care aveau asemenea trăsături arhitectonice distinctive în acea parte din nordul statului New York, deținea niște posibilități fantastice – pe care proprietarul le scăpase din vedere.

Toate micile accente care scoteau în evidență un restaurant, după părerea lui, fuseseră ignorate și ele. Deși bănuia că localul Lakeview se străduia să fie elegant, șervețelele erau din hârtie, deși de o calitate decentă. Fețele de masă erau din pânză dar, oroare a ororilor, fuseseră acoperite cu folii groase de plexiglas. Nu se zărea nici o floare proaspăt culeasă, ba chiar nici un fel de plante. Iar de menu, ce să mai vorbească! Arăta de parcă îl concepuse un student în anul întâi la arte plastice, iar selecția de aperitive era, cu un termen binevoitor, plictisitoare.

Scoțându-și pe furiș carnețelul din buzunarul sacoului, Josh notă încă un comentariu, având grijă să se asigure că nu-l observa cineva. Era obligatoriu ca nimeni să nu-și dea seama ce făcea, nici cine era. Întrucât dorea să judece ospătăriile locale după ceea ce le serveau tuturor, nu numai lui, își păstra anonimatul cu tot atâta vigilență cu cât își păzeau majoritatea oamenilor banii. Era în joc reputația lui.

Sosi desertul. Aproape abandonând orice speranță că ar fi putut să fie ceva care să-i ridice evaluarea la respectabilul nivel de trei furculițe, Josh gustă prăjitura cu brânză, migdale și ciocolată, pentru a avea o surpriză mai mult decât plăcută. Compoziția era bogată și pufoasă, iar gustul tare al ciocolatei era completat, nu copleșit, de aroma subtilă a migdalelor.

Josh privi lung prăjitura, presărată cu amaretto și decorată cu un mic boboc confecționat din migdale argintate și ciocolată albă. Spre deosebire de restul mâncării, desertul era delicios și dovedea un fler categoric.

Regândindu-și cronica, Josh își analiză impresia de ansamblu. Cu câteva contribuții minore, friptura bourguignon de vită ar fi putut ranscende categoria simplei vaci fierte. Dar, din păcate, atât salata cât și supa păreau să fi fost pregătite de niște handicapați culinari. Singura care salvase onoarea serii fusese prăjitura cu brânză.

Întrebându-se cum reușiseră cei de la Lakeview să-și procure un cofetar respectabil și cine o fi fost acela – sau aceea – Josh împinse farfuria într-o parte.

– Nu vă place desertul, domnule?

Reținând în mine ca pe viitor să nu-și mai arate atât de vizibil nemulțumirea față de câte o masă, Josh se întoarse spre persoana care vorbise. Era chelnerița, o tânără veselă, deși nu deosebit de bine coordonată. Până acum, reușise să verse apa, să scape tacâmurile pe jos și să încurce, din câte știa el, cel puțin două comenzi – și nu era decât ora opt.

Josh o studie pe fata care zâmbea neliniștită. Detesta gândul de a deziluziona o persoană atât de tânără și evident lipsită de experiență, dar asta era situația. Sosise momentul pentru "Testul Farr".

Fără a se mulțumi doar să judece mâncarea dintr-un local, Josh îi prefera să pună la încercare posibilitățile maxime ale restaurantelor în împrejurări dificile. Un restaurant excelent, confruntat cu o problemă, găsea invariabil o soluție fezabilă, câtă vreme cele de duzină izbuteau aproape întotdeauna să înrăutățească și mai tare orice situație deja proastă.

Lui Josh îi plăcea să creeze o mică problemă, pentru a vedea cum o rezolva personalul restaurantului. Ba chiar, savura acest vicleșug. Unele dintre cele mai interesante articole ale lui fuseseră inspirate de situații în care pusese intenționat o muscă în ulei. Sau, mai relevant, în supă.

De astă dată, îl interesa să vadă cum avea să reacționeze personalul, pe care îl bănuia de a fi bine intenționat dar jalnic de neinstruit, în fața unui client rău platnic. Îi adresă ospătăriței cel mai fermecător surâs al său, încercând să nu se simtă vinovat pentru ceea ce se pregătea să-i facă încrederii ei în oameni.

– Prăjitura e bună, spuse el cu sinceritate, dar aș dori încă ceva lângă ea.

Fata se încruntă, vizibil îcurcată.

– Adică, ați dori ceva deasupra. Frișcă, de exemplu?

Ispitit să-i ceară sare și piper, numai pentru a vedea cum răspundea la o asemenea preteție, Josh zâmbi din nou:

– De fapt, mă gândeam mai degrabă la un cappuccino. Și nota, de asemenea, dacă nu te superi.

– Nu avem cappuccino, răspunse ea; Josh nu se miră. Preferați o cafea în schimb?

– Merge și cafeaua.

Aceasta sosi, aburindă și delicios de savuroasă. Gândindu-se să mai adauge o jumătate de furculiță pe lângă cele două ale calificativului, Josh o bău pe îndelete, în timp ce-l privea pe maître d', care nu semăna cu nici un șef de sală dintre toți cei pe care-i văzuse vreodată. De fapt, nici nu arăta a chelner, punct. Părea hărțuit și stânjenit, ca fratele cuiva care a fost chemat să supravegheze o petrecere de adolescente în pijama.

Așteptând până se asigură că sala era atât de plină cu clienți pe cât se putea într-o joi seară, Josh îi făcu semn ospătăriței.

Apropiindu-se, cu un zâmbet, fata se uită de la cec, care stătea singuratic pe tăvița alungită de plastic cu care i-l adusese, spre el:

– S-a întâmplat ceva?

– De fapt, da, își dădu Josh toată silința să pară jenat. Nu pot plăti.

Chelnerița ezită:

– Vreți să spuneți că v-ați uitat portofelul?

– Nu, vreau să spun că nu am bani.

– Nu face nimic, răspunse fata. Primim și cărți de credit.

Josh își folosi cel mai fermecător zâmbet:

– Mă tem că nu înțelegi. Nu am nici un ban. Și nici cărți de credit. Într-un cuvânt, sunt lefter.

Fata îl privi cu deznădejde vădită:

– Serios?

– Serios. Îmi pare rău. Dar asta e.

– Aha. Mă rog.

Neștiind în mod clar ce să facă, își mușcă buza:

– Cred c-ar fi mai bine să vorbesc cu Liss.

După doi pași, întoarse capul spre el, brusc bănuitoare:

– N-o să plecați, nu-i așa?

– Nici nu m-aș gândi, o asigură Josh.

Trecură trei minute. Așteptându-se pe jumătate la un scandal, Josh se încordă, când de masă se apropie tânărul maître d', care ieșise din bucătărie.

– Domnule? îl interpelă acesta, politicos. Patroana ar dori să vă vorbească. Sunteți bun să poftiți până la bucătărie?

Era clar că patroana nu se putea deranja să vină până în sala de mese pentru a rezolva o problemă. Cu o impresie deloc favorabilă, Josh își ascunse neplăcerea în timp ce se ridica încet în picioare pentru a-l urma pe tânăr prin ușile batante din fundul sălii de mese.

Când părăsi zona sigură a localului public, avu un sentiment fugar de rău augur. Ultima oară când încercase acel șiretlic, aproape că fusese aruncat cu șuturi în dos pe o alee din spate, de un ospătar ursuz cu bicepșii cât niște trunchiuri de copaci. Incidentul îl costase o luxație la încheietura mâinii, iar pe acel restaurant anume, o cronică nu tocmai binevoitoare la capitolul "servicii". Și cu toate că acest șef de sală nu era la fel de înalt și musculos ca el, Josh recunoscu un aer protector distinct în comportamentul tânărului. Putea să fie un semn rău – sau nu.

Cu mintea străbătută de viziuni în care era azvârlit afară pe ușa din dos, Josh nu era prea sigur la ce să se aștepte, când intră în bucătărie. Dar nu se așteptase în nici un caz la femeia zveltă și blondă, cu o ceapsă de bucătar ridicol de mare. Să tot fi avut un metru și cincizeci și cinci, iar dacă depășea patruzeci și cinci de kilograme, era gata să mănânce feliile de măr pe care se părea că ea i le pusese în farfurie.

– Liss? ridică glasul tânărul, peste sfârâitul cartofilor prăjiți, rămânând destul de aproape de Josh pentru ca acesta să nu se simtă tocmai liniștit. El e.

Blonda cea atrăgătoare, care arăta mult prea tânără ca să fie patroana și prea firavă pentru a-i da un picior cuiva, se întoarse către Josh, dinspre o oală care scotea aburi. În clipa când îi văzu ochii albaștri-cenușii, Josh știu că, indiferent de alte considerente, Liss Harding numai proastă nu era. Și imediat îl încercă un fior de emoție plăcută.

Liss lăsă jos lingura pe care o ținea în mână, sperând că nu arăta la fel de buimăcită pe cât se simțea în fața bărbatului atrăgător și viril pe care îl adusese Rob din sala de mese. Ăsta era "tipul cam trecut, ghinionist", despre care Mary Lee spusese că nu avea cu ce plăti consumația?

Uitând că fata nu avea decât nouăsprezece ani, Liss se așteptase să aibă de-a face cu un prăpădit aschilavric, subalimentat și cam răpciugos, trecut de optzeci de ani. Când colo, omul apărut în bucătăria ei era înalt, bronzat, la vreo treizeci și cinci de ani și cam la fel de firav ca un autocamion Mack.

– Înțeleg că aveți o problemă, spuse ea, pe un ton neutru.

– Mă tem că așa e, răspunse omul, cu un glas bine modulat, ațâțător de profund, care o făcu pe Liss să se întrebe dacă nu cumva o fi fost cine știe ce vedetă de televiziune. După cum i-am explicat domnișoarei care m-a servit...

În timp ce-i observa părul șaten tuns scurt, trăsăturile cizelate și ochii căprui și intenși, Liss îl ascultă cum își repeta afirmația că nu putea plăti masa, neavând de unde. Deși nu era o femeie exagerat de suspicioasă, discursul lui i se păru ciudat de senin și îndelung repetat. O fi fost vreun soi de farsă locală, gen "camera ascunsă", a unuia dintre posturile de televiziune din zonă?

Se întoarse să scoată un coș cu cartofi prăjiți dintr-o cuvă cu ulei încins, apoi reveni cu privirea spre el. Fără să se grăbească, îi studie pe îndelete cămașa albă apretată, cravata de mătase Bordeaux și costumul trois-pièces gri, încercând să nu observe trupul suplu și musculos de sub haine.

– Vreți să spuneți că nu aveți bani la dumneavoastră? îl întrebă ea; după câte presupunea, costumul și mocasinii negri lustruiți costau mai mult decât cheltuia ea pe haine un an de zile. Sau că nu aveți bani, punct?

Zâmbetul lui scurt și strălucitor nu-i risipi cu nimic bănuielile crescânde.

– În prezent, sunt falit, mărturisi el. Știu ce impresie vă fac. Dar hainele mi-au rămas de pe vremea când lucram la New York, înainte de a mă fi mutat în nordul statului. Le am de ani de zile. Ce-i de calitate, durează, adăugă, pe un ton care o făcu pe Liss să conchidă că n-ar fi fost în stare să depisteze calitatea nici dacă venea la ea s-o calce pe picioare.

Ceea ce însemna că, probabil, îi privise atent bluza albă și pantalonii negri de gata peste care se încinsese cu șorțul, ca și mobilierul din sala de mese. În ciuda eforturilor ei cu acoperitorile de plexiglas și reparațiile răzlețe, toate aveau urgentă nevoie să fie înlocuite.

– Înțeleg, spuse ea; întoarse pe cealaltă parte două fleici, fără a lua în seamă modul cum i se ațintise privirea tenebroasă asupra gurii ei. Și v-ați dat seama că nu aveți bani înainte, sau după ce ați comandat cele mai scumpe specialități din menu?

Încercase să nu vorbească pe un ton acuzator, dar nu prea reuși.

N-ar fi fost prima dată când un om cu mai mulți bani în bancă decât văzuse ea toată viața se vădea a fi prea zgârcit ca să plătească o masă.

Necunoscutul îi adresă un zâmbet complice, care o făcu să se simtă și mai tânără, și mai inocentă decât știa că arăta.

– Înainte, recunoscu el. Dacă necazul tot era inevitabil, m-am gândit că aș putea măcar să-mi scot pârleala.

Liss arcui o sprânceană:

– Interesant punct de vedere, domnule...?

– Farrington, se prezentă el, atât de prompt, încât Liss se întrebă dacă acela era numele lui adevărat. Joshua Farrington. Iar dumneavoastră sunteți...?

Își șterse mâinile pe șorț, apoi i-o întinse pe cea dreaptă:

– Liss Harding.

Farrington îi strânse mâna pe îndelete, studiindu-i toate trăsăturile, de la părul blond-deschis vârât sub tichie, până la nasul mic, în vânt, și gură. Apoi ochii lui o părăsiră, pentru a parcurge ibricele mari ce se încălzeau pe aragaz.

– Sunteți bucătăreasa? o întrebă, aruncând o privire spre boneta care-i tot aluneca pe frunte.

Liss împinse la loc ceapsa prea mare pentru ea.

– Numai temporar. Bucătarul e în concediu medical. De fapt, eu sunt patroana.

Iar individul acesta era ghinionul întruchipat. Observând că avea mâinile netede și fine, cu unghiile îngrijite, fără bătături sau urme de murdărie, Liss își retrase propria mână umedă, căreia Farrington întârzia să-i dea drumul.

– Dumneavoastră sunteți patroana? repetă el, părând mirat.

– Întocmai.

Știind că arăta mai aproape de șaisprezece ani decât de douăzeci și șase, Liss înălță o sprânceană, într-o atitudine provocatoare:

– Vă surprinde?

Gura lui se arcui într-un ușor surâs:

– Puțin. Mă așteptam ca patronul să fie bărbat.

Obișnuită să aibă de-a face cu oameni care presupuneau că numai bărbații pot conduce toate firmele cu excepția saloanelor de coafură, Liss îi adresă un zâmbet dulceag:

– Viața e plină de surprize.

– Astă seară, da. Înțeleg că dumneavoastră mi-ați pus în farfurie feliile de măr, ca garnitură?

Era o întrebare politicoasă dar, având în vedere că nu plătise respectivele felii de măr și nici nu părea să aibă intenția de a o face, lui Liss i se păru de o extremă impertinență.

– Da, răspunse ea, încrucișându-și brațele pe piept. Eu le-am pus.

– Presupun că n-ați văzut niciodată pătrunjel.

– Ba am văzut, replică Liss cu voce calmă, deși temperatura începea să-i crească. Numai că nu prea recent. Furnizorul meu n-a venit azi, când fusese programat. Întotdeauna sunteți atât de obraznic?

Farrington o privi cu cea mai mare nevinovăție:

– Găsiți că sunt obraznic?

– Întrucât eu sunt patroana, iar dumneavoastră un client rău platnic, da. E destul de neplăcut s-o criticați pe bucătăreasă în față, dar din moment ce nu v-ați plătit cina, aș spune că asta e curată neobrăzare.

– Considerați, cred, că ceea ce am făcut e reprobabil, spuse el, fără a părea câtuși de puțin jenat de propriul său comportament aberant.

– Nu știu dacă e reprobabil, dar necinstit, fără îndoială. Dacă ați fi venit la mine și mi-ați fi spus că vă e foame, adăugă Liss, fără a se osteni să-și ascundă dezaprobarea, ați fi primit de mâncare. Probabil nu felurile scumpe pe care le-ați ales, dar cu siguranță cât să vă săturați. Ia spuneți-mi, domnule Farrington: lucrați undeva?

– Mama mea îmi tot spune că ar fi timpul să-mi găsesc o slujbă mai bănoasă, replică el, cu un zâmbet șmecher.

Simpla idee că pe acel om nu-l puneau în mișcare decât admonestările materne era rizibilă, își spuse Liss.

Părea genul care consideră că legile sunt făcute pentru a fi interpretate, dacă nu chiar încălcate de-a binelea. Genul căruia îi place să forțeze lucrurile până la limită. Genul care se grăbește atât de tare să profite de pe urma oricărei situații, încât nici nu apuci să înțelegi ce s-a întâmplat.

– Regret dacă am creat o situație penibilă, spuse el.

– Nu păreți deloc să regretați.

– Nu?

– Nu.

De fapt, părea chiar mulțumit. De sine însuși și de toată situația. Chiar dacă Liss nu înțelegea în ruptul capului ce motive ar fi avut.

Văzând că întârzia să-i răspundă, Farrington se aventură mai departe:

– Presupun că veți chema poliția, ca să mă închidă pentru furt de servicii publice?

Liss îi aruncă o privire lungă, în timp ce se gândea care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-l face pe Joshua Farrington să-și achite consumația scumpă, dându-i totodată o lecție pe tema "cinstea e cea mai bună politică". O lecție despre care bănuia că întârziase cam de multișor. Pentru că, dacă îi spunea cineva că acum făcuse pentru prima dată figura, era gata să-și mănânce boneta cu apret cu tot.

– Nu, domnule Farrington, spuse ea, cu o voce suavă. N-am să chem poliția. Eu nu obișnuiesc să mă supăr. Ci numai să mă achit.

Aproape că a putut vedea cum i se succedau posibilitățile prin minte, în timp ce înclina capul într-o parte.

– Adică?

– Adică, domnule Farrington...

Zâmbi, când în minte îi răsări o idee:

– ...Am să vă ofer o slujbă.