Tabu

Tabu de Elizabeth Gage

PROLOG

22 aprilie 1947

Întunericul umplea sala, unindu-i pe toți cei de față într-o tăcere emoționată.

Înaintea lor, amplificată de o sută de ori în raport cu dimensiunile normale, se găsea fața unei femei.

Stătea alături de un bărbat, într-un loc de despărțire, peronul unei gări. Aveai senzația că în spatele lor se află alți oameni, mulți oameni, veniți să-și ia rămas bun unii de la alții.

Dar chipul femeii lumina totul. Bărbatul se reflecta în ochii ei, care apăreau tot mai frumoși, pe măsură ce îi copleșea disperarea.

— Trebuie să pleci? îl întrebă ea. Toate astea trebuie să se întâmple?

Avea o voce învăluitoare, ușor răgușită. Aparent, era un glas dulce, natural, glasul unei fete tinere, dar în subtonuri, se simțea o voce atemporală, plină de taine.

Ochii ei aurii erau acum și mai mari, iar spaima le umbrea strălucirea, ca un nor care lunecă peste lună.

— Da, îi răspunse el. Trebuie să plec. Aș da orice să pot schimba această hotărâre. Dar nu există cale de renunțare.

Femeia suspină, de parcă i se enunțase o lege teribilă, crudă și inflexibilă ca însăși viața.

— Simt, într-un fel, că inima mea te pierde. De parcă, fără să-m i dau seama, am săvârșit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta.

Bărbatul clătină din cap.

— Nu ai săvârșit nici un păcat. Doar dacă iubirea e un păcat.

O strânse și mai aproape de el. Mâna ei îi mângâie ușor umărul, speriată parcă să-l tragă spre ea, din moment ce trebuia să o părăsească.

— Promite-mi că n-ai să te amărăști prea mult, îi ceru el, și că o să încerci să fii fericită.

— Fericită! murmură ea cu un mic zâmbet crispat, de parcă răspundea la o glumă stupidă.

Apoi fața i se întunecă și își îngropă capul la pieptul lui, pentru a-l împiedica să-i vadă adâncimea durerii.

— E atât de ciudat, șopti mai mult pentru ea decât pentru el, când vine dragostea, plonjezi cu ochii închiși, îți dai seama că viața ta de până atunci n-a fost decât o cochilie goală și-i întorci spatele fără să stai o clipă pe gânduri.

Închise ochii și mâinile ei îi atinseră umerii puternici.

— Și apoi, urmă femeia, când lumea își cere drepturile ei, nu poți să i te împotrivești, pentru că nu mai ai o inimă ca să poți răbda singurătatea. Ți-ai azvârlit inima, așa cum un copil azvârle o jucărie de carton. Și ceasul nu mai poate fi dat înapoi, nu-i chip să te întorci în timp, ca să fii mai prevăzător, să poți privi în față și să vezi primejdia.

Acum i se uită în ochi.

— Ăsta-i păcatul pe care l-am săvârșit, înțeleg. De asta trebuie să plătesc acum.

Bărbatul rămase tăcut. O urmărea cum își despică inima și-l amețea durerea pe care o vedea în ea. Femeia îl strânse la piept.

— Iubirea e mult mai importantă decât viața, urmă ea. Dar viața e mai puternică. Nu-i drept...

Bărbatul îi cuprinse fața în mâini.

— O să mă întorc, îi făgădui el.

— Ai să te întorci? Privirea ei era neîncrezătoare. Dar se agăța de dorința lui de a se întoarce, de parcă, pentru moment, trebuia să se mulțumească măcar cu atât. Ai să te întorci?

— Da. Am să mă întorc.

Încerca să o îmbărbăteze. Și totuși era limpede că ea știa ceva cu care se înfrunta de pe acum, ceva ce el nu putea să vadă, orbit fiind de propria-i iubire.

Îl strânse la piept și îl sărută cu gesturi încărcate de renunțare.

— Drum bun. Trebuie să pleci. Nu mai este timp.

El o îmbrățișă, murmură ultimele cuvinte de bun rămas și dispăru. Iar fața ei, rămasă singură, înecată în amărăciune, era mai frumoasă ca oricând.

— A pierit întreaga viață, șopti pentru sine. Și nu a mai rămas decât un adio...

Îl privi îndepărtându-se. Înălță o mână ca să-i facă un semn de dragoste.

— Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? se întrebă. Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău și când viitorul s-a deschis brusc în fața mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l‑am auzit? Adio...

„Adio"... Cuvântul nu fusese rostit, ci numai format de buzele ei. Aparatul de filmat se mutase mai aproape. Fiecare umbră, fiecare contur al feței ei, de o faimoasă frumusețe, erau transfigurate de durere.

În ochii ei se îmbinau visurile fiecărei femei cu disperările fiecărei femei.

Se auziră sughițuri de plâns în sală. Spectatorii se strângeau unul în altul, incapabili să-și dezlipească ochii de pe ecran, chiar dacă imaginea le apărea împânzită din cauza lacrimilor.

Fața tinerei femei începu să se șteargă. Dar ochii ei dispăreau mai încet decât restul, așa încât, chiar când filmul se încheie, privirea acestor ochi era încă vizibilă, ca o umbră pe care nici măcar timpul nu o poate dizolva cu totul.

Și pe urmă, pe ecran apăru cuvântul SFÂRȘIT.

Nimeni nu se mișca în sală. S-ar fi zis că spectatorii fuseseră încremeniți de o vrajă. Erau conștienți că sunt martorii a ceva mult mai definitiv decât sfârșitul unui film. Kate Hamilton, vedeta care strălucise atât de glorios în fața ochilor lor, nu avea să mai apară niciodată pe ecran. Acest „adio" spus iubirii însemna și un „adio" spus carierei ei, cea mai scurtă și cea mai extraordinară din istoria ecranului.

Iar Joseph Knight, omul din spatele camerei de filmat, omul care cu iubirea lui și cu marele său talent făcuse din Kate un star, nu avea să mai producă niciodată vreun film. Cuvintele rostite de eroină pe ecran reverberaseră ca un dangăt de înmormântare peste istoria filmului. Prin Kate Hamilton, filmul hollywoodian atinsese o profunzime emoțională nemaicunoscută până atunci. Și aceasta datorită lui Joseph Knight, care știuse tot timpul să o capteze pe Kate pe piscurile geniului ei.

Dar acum totul se terminase. Filmul, așa cum vorbea despre începuturi și sfârșituri, părea să prevestească și viitorul celor care se dăruiseră creației lui. În multe, multe feluri, prin acest film, viața imitase arta...

Pe ecran apărea acum distribuția:

Anne Kate Hamilton

Susan Eve Sinclair

Sam Samuel Raines

Publicul stătea locului, ca împietrit. Nimeni nu se ridica să plece. Se auzeau în continuare sughițuri de plâns. Soții își mângâiau soțiile și încercau să-și ascundă propria emoție.

În fundul sălii, stătea, neobservată, o tânără care privea cu interes deosebit numele actorilor perindându-i prin fața ochilor.

Kate Hamilton...

Eve Sinclair...

Privirea îi era ațintită drept înainte, îi rămăsese în ochi chipul proiectat pe ecran în final și cuvântul fatal: Sfârșit.

— Adio, murmură ea aproape imperceptibil.

Da, era sfârșitul. Sfârșitul talentului care făcuse din Joseph Knight o minune printre producători, și sfârșitul pentru covârșitoarea imagine a lui Kate Hamilton pe ecran. Publicul admirator n-avea să-i mai vadă niciodată.

Sfârșitul speranței? Poate că da. Dar nu și sfârșitul iubirii, deși...

Treptat sala începu să se golească. Oamenii plecau încet, în tăcere, copleșiți parcă de vraja filmului. Dar tânăra nu se mișca.

Pentru mulțimea care se scurgea afară din sala de cinematograf, filmul văzut însemnase o operă de artă. O mare operă, care atrăsese un număr mai impresionant de spectatori decât oricare alt film. Nimeni nu se putea sustrage acestei atracții. Filmul părea să conțină un adevăr care le hrănea simțul propriei identități mai mult ca oricând, în acest anume moment al istoriei națiunii.

Pentru tânăra care rămăsese însă țintuită în întunericul sălii, era mai mult decât un film. Era propriul și ultimul ei bun rămas.

Nu plângea. Nu-i mai rămăseseră lacrimi de risipit.

Îi răsunau încă în urechi cuvintele rostite cu câteva momente în urmă pe ecran. Cuvinte care păreau să-i istorisească întreaga poveste, mai bine decât propria ei memorie:

„De parcă fără să-mi dau seama, am săvârșit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta... Ăsta-i păcatul pentru care trebuie să plătesc..."

Nici unul din cei ce părăsiseră sala nu-i aruncase vreo privire. Atenția lor era distrasă. Și acesta era rolul filmelor. Să distragă ochiul de la real, de la ce se întâmplă în imediata apropiere, și să-l fixeze pe ireal, pe iluzie. Ea știa prea bine că iluzia poate fi și poarta către nimicnicie și către distrugere. Dar abia acum își dădea seama că poate fi și unica poartă către adevărul cel mai adânc al inimii. Joseph Knight o învățase acest lucru.

Poate că, medita ea cu tristețe, mai exista un motiv pentru care nimeni n-ar fi putut-o recunoaște astăzi. Și anume, ea nu mai era aceeași și niciodată nu avea să mai fie. Timpul și destinul o schimbaseră, dezrădăcinând-o dintr-un trecut pe care odinioară îl luase de bun, Și apoi nimicindu-i viitorul pe care-l privise ca pe un vis fermecat.

Un sfârșit potrivit, se gândi ea. O cortină care cade.

Și în spatele cortinei, ochii care continuă să privească, în durerea lor eternă, și cu nesfârșită, infinită iubire. Ochii care nu privesc la ea, nici la această sală, nici la această zi, ci la Joseph Knight. Ochii care nu se vor stinge, iubirea care nu va pieri.

,Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău și când viitorul s-a deschis brusc în fața mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit? Adio..."

Atunci să fie și epitaful ei. Eroina de pe ecran, o iluzie adusă la viață numai prin impresia pe care filmul o creează asupra inimii, rostise acest lucru mai bine decât l-ar putea ea rosti vreodată. Odată cu ivirea zorilor iubirii se nălucește și sfârșitul care te sfâșie, despărțirea finală, răspândindu-și umbra peste orice bucurie și ascunzând vederii, până când e prea târziu, ceea ce urmează să vină.

„Adio..."

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1

Cu șaptesprezece ani în urmă 19 septembrie, 1930

Kate Hamilton avea unsprezece ani. Stătea în întunericul sălii de cinematograf, cu ochii fixați pe ecran.

Uitase de propria-i viață. După cum uitase de orășelul din California în care se afla acest cinematograf și de casa în care locuia cu mama ei și cu tatăl vitreg. Uitase și de colegii ei de școală, de amintirile ei, de grijile și de nemulțumirile ei.

Sala de cinematograf era un liman exotic pentru ea, un loc cald și miraculos în care visurile se prefăceau în realitate.

Fiecare aspect, oricât de mărunt, al acestei experiențe căpăta un farmec special — aromă de bomboane, mirosul de fum de țigări venit dinspre locurile fumătorilor din fundul sălii, scaunul cu arcuri rupte pe care stătea, glasul câte unui copil care îi cerea mamei să-i dea puțină apă sau să-l ducă la closet. Toropeala spectatorilor, felul languros în care sorbeau filmul și, mai presus de toate, întunericul tainic al sălii, alcătuiau pentru Kate o atmosferă de pură magie.

Și miezul acestui liman misterios era cel la care Kate Privea pierită: figura de pe ecran.

Era o fetiță. Se numea Eve Sinclair.

Unul din cei mai celebri copii-minune de la Hollywood. Filmul de azi o prezenta în cel mai recent dintre rolurile ei, o dramă de epocă, dinainte de război, în care Eve juca rolul unei fiice adorabile, ce salvează plantația părinților ei, ba chiar și căsnicia lor care începuse să se clatine.

Kate nu urmărea povestea. Văzuse filmul de șapte ori și aproape că știa pe de rost dialogurile, ca și intriga sentimentală, trasă de păr. Kate nu avea ochi decât pentru Eve.

Eve era o fetiță precoce, drăguță, cu păr negru, lins — vopsit în roșu și buclat în acest film —, ochi albaștri, limpezi, un umor ștrengăresc și o prospețime tipic americană, care furase inimile spectatorilor încă de pe când Eve avea opt ani și steaua ei începuse să urce ferm pe firmamentul cinematografiei.

Kate era căzută în transă. Eve Sinclair era eroina și idealul ei.

Potrivit revistelor pentru fani, Eve locuia împreună cu părinții ei în Pasadena. Avea un cățel pe care-l chema Muffy și care dormea noaptea în camera ei. Pasiunile ei erau patinajul și lectura (Kate făcuse mari economii pentru a-și cumpăra cărțile despre care se spunea că ar fi favoritele lui Eve: Micuțele femei, Marile speranțe, Rebecca). O altă pasiune a lui Eve era cântatul la flaut. Actorul ei preferat era Clark Gable, de care mărturisise că se îndrăgostise și cu care visa să facă un film cândva. Speranța cea mai îndrăgită era să facă o călătorie în Egipt, să vadă Piramidele și să călărească pe un elefant. Kate cunoștea toate aceste lucruri, așa cum un cucernic cunoaște Biblia. Trăia, respira și visa prin Eve Sinclair. Acasă, în camera ei, ascuns cu grijă de ochii iscoditori ai mamei, se găsea un dosar secret, conținând sute de fotografii ale lui Eve, cronici și articole despre ea, precum și reclamele la toate filmele ei.

Kate cunoștea întreaga filmografie a lui Eve, de la comedioarele scurte de început, până la contractul cu Woridwide Pictures, studioul care o transformase într-un star.

În primele ei apariții, Eve interpretase roluri de fetiță năzdrăvană, care-i fermeca pe cei mari și care își juca pe degete părinții. Pe măsură ce a crescut și i s-au lungit picioarele și mâinile, a vădit o drăgălășenie specială, pură, strălucitoare și inteligentă, i s-au creat roluri noi, în care o precoce seriozitate se îmbina cu înfățișarea ei adorabilă. Roluri în care-și folosea inteligența ascuțită și infailibilul ei simț asupra binelui și răului pentru a aplana conflictele dintre adulții din jurul ei și pentru a facilita căsătorii fericite acolo unde scenariștii din Hollywood socoteau necesar.

În această perioadă de „timpuri grele" care curând avea să capete numele de „criză", Eve ajunsese să simbolizeze curajul și ingeniozitatea preadolescenței, dar și o profundă calitate morală, un instinct precis pentru ceea ce e drept și cinstit, comun tuturor rolurilor interpretate de ea și care îi asigura o certă faimă. Amatorii de filme o identificau cu sinceritatea și justețea, dar și cu frumusețea. Ceea ce le venea ușor, deoarece îmbinarea dintre ochii ei limpezi și zâmbetul candid, onest, tenul de perlă și trupul tânăr și fraged încarna tot ce își poate visa o mamă pentru fiica ei.

În timp ce Kate urmărea derularea filmului către sfârșitul ei stereotip, simțea o familiară împunsătură de invidie. Eve era tot ce nu era Kate și tot ce aceasta ar fi dorit să fie. Eve nu avea asperități. Nici un fir de păr care să nu fie la locul lui, nici o stropitură sau o pată pe rochiile ei frumoase, nici un moment de stângăcie, care să-i aducă mustrări de la adulții din jur. Trupul ei era zvelt, neted, fără acele contururi angulare care le fac pe fetele aflate la pubertate să sufere.

În comparație cu Eve, Kate nu-și găsea nici o justificare ca făptură umană. Era zăpăcită, șleampătă, o fată de duzină. Când se privea în oglindă și își vedea părul nisipiu, nasul încă neformat, ochii depărtați unul de celălalt, își spunea că e o ființă încă crudă și prost formată, care contrasta din toate punctele de vedere cu dulcea, cumintea, Eve Sinclair.

Când intra să vadă un film, primele cinci minute erau întunecate de aceste comparații dureroase, dar după aceea uita de ea însăși și se lăsa întru totul furată de vraja frumuseții și farmecului lui Eve, revenind la realitate abia după două ore, la sfârșitul spectacolului.

Timp de două prețioase ore cuteza să se identifice cu perfecțiunea zâmbetului strălucitor al lui Eve, cu glasul ei melodios, cu umorul ei ștrengăresc și — poate că mai important ca orice — cu sfârșitul fericit pe care-l aducea Eve pentru ea, pentru fictiva ei familie și pentru toți cei care își împleteau viața cu a ei în magica lume a ecranului.

Filmul se terminase. Era timpul să se ducă acasă.

Kate ieși din strălucirea după-amiezei însorite, clipind des din ochi. În fața ei se întindea strada principală din Plainfield, California, somnoroasă, leșioasă, demoralizantă, ca toate străzile din orășelele americane din acele zile.

Era un orășel zăpușitor, exilat între livezile din Valea Sân Joaquin. Deși în mintea lui Kate orășelul părea să fie la o depărtare de mări și țări de Hollywood-ul fermecat, în realitate era separat de capitala filmului doar printr-o distanță de o sută cincizeci de mile. Aceasta era deosebirea dintre geografie și vis.

În centrul orășelului, câțiva pietoni stăteau proptiți în fața vitrinelor prăfuite ale prăvăliilor și câteva mașini treceau în sus și-n jos. În această fierbinte după-amiază de sâmbătă, majoritatea oamenilor zăceau pe acasă, fiind prea săraci ca să iasă la cumpărături și prea obosiți ca să iasă la distracții.

Kate străbătu cele opt intersecții până în cartierul sărăcăcios unde locuia cu mama ei. Pe măsură ce se apropia de el, micile vile și casele răzlețe deveneau tot mai ponosite, mai cenușii. O liotă de copii se jucau în arșiță și se foiau de colo-colo. Foarte puțini dintre ei aveau părinți care să le poată cumpăra biciclete, așa încât cei mai mulți mergeau pe jos. În haine jerpelite. Timpurile grele loviseră în toate direcțiile, dar cel mai mult în cartierele sărace ale orașelor, unde oamenii găseau greu de lucru chiar și în timpurile bune. Plutea o atmosferă de oboseală arțăgoasă și de lehamite. Vraja lui Eve Sinclair și a lumii ei imaginare începu să se destrame pe măsură ce mohoreala orașului se lăsa peste simțurile lui Kate. Acest proces treptat de eroziune era partea ultimă și cea mai tristă a experienței Eve Sinclair trăită de Kate. O umplea de atâta silă de propria ei existență, încât imediat începea să se gândească de unde să mai facă rost de douăzeci și cinci de cenți ca să se ducă din nou la cinema și să vadă iar filmul.

În cele din urmă, Kate ajunse acasă. O casă mică, având un singur etaj, cu jaluzele strâmbe, perdele decolorate și un aer de sărăcie pe care Kate nu-l sesizase în copilărie, dar de care devenise acut conștientă când crescuse mai mare.

Intră pe ușa din față și intră în bucătărie. Mama vorbea la telefon cu una din prietenele ei și, în același timp, își dădea cu ojă pe unghii. Nu-și ridică privirea ca s-o salute pe Kate.

Fetița deschise frigiderul și își turnă lapte într-un pahar. Pe urmă dădu să urce în camera ei. Ca să ajungă la scară, trebuia să treacă printr-un living room, cu mobila lui ieftină și îmbâcsită, perne de mătase imprimate cu poze de la cascada Niagara și Parcul Yosemite aruncate la întâmplare, cu ferestrele nespălate și imensul radio consolă. Aparatul de radio era deschis. Se transmitea un meci de fotbal, într-un fotoliu stătea tolănit tatăl ei vitreg, căreia Kate îi spunea în gând Ray. Ca și maică-sa, Ray nu păru să-i observe intrarea, într-o mână ținea o sticlă de bere și în cealaltă o țigară. Era îmbrăcat, ca întotdeauna, în niște pantaloni murdari și un maiou.

De fapt, nu era tatăl ei vitreg. Denumirea era un eufemism folosit de mama ei pentru a ascunde faptul că Ray se mutase pur și simplu în casa lor la scurtă vreme după moartea tatălui lui Kate, un blajin funcționar de Bancă, decedat în urma unui atac de inimă cu cinci ani în urmă, înainte de a fi împlinit cincizeci de ani.

Ray era tânăr, cu cel puțin zece ani mai tânăr decât fusese tatăl adevărat al lui Kate, și unele femei l-ar fi socotit atrăgător. Avea un trup vânjos, pielea măslinie și păr negru, lucios. Când se îmbrăca să iasă în oraș cu mama, arăta foarte dichisit. Dar costumele pe care le purta, cravatele viu colorate, pantofii cu vârf ascuțit, pălăriile cu panglică viu colorată vădeau prost gust și îl defineau ca individul de speță joasă ce era. Deși Kate nu avea pentru el nici un pic de admirație și-i vorbea cât mai rar cu putință, putea înțelege într-un fel ce-i plăcuse mamei ei la el. Avea un soi de virilitate ostentativă, pe care o punea în valoare cu hainele lui țipătoare.

Într-o tăcere deplină, Kate aproape că se furișă pe scări în camera ei, trăgând ușa după ea.

Pereții cămăruței erau goi, cu excepția unui afiș, anunțând un film al lui Eve Sinclair, pe care Kate reușise , prin multe rugăminți să-l obțină cu un an în urmă de la un director de cinematograf. Deschise în grabă un sertar și scoase dosarul cu materialele despre Eve Sinclair. Își bău laptele în timp ce se uita pentru a suta oară peste tăieturile din reviste, observând mici detalii din viața publică și privată a lui Eve, pe care le știa de fapt pe de rost.

În cele din urmă, viața reală începu să-și ceară drepturile și nu o mai putu amâna. Își scoase cărțile și caietele și se apucă să-și pregătească lecțiile. A doua zi avea teză la aritmetică, și mai trebuia să scrie și o compunere despre cum își petrecuse vacanța de vară, ceea ce o umplea de dezgust. Kate detesta să scrie. Nu avea talent la cuvinte. Acestea i se desprindeau cu stângăcie din condei, ca niște mici animale pătate de cerneală, străine și lipsite de noimă. Nu-și putea transpune sentimentele în cuvinte mai mult decât l-ar fi putut închide pe omul de pe Lună în cutia ei de merinde, în existența ei, cuvintele erau total lipsite de însemnătate. Ea trăia doar pentru imagini, pentru impresii. Chiar când se afla alături de cele mai bune prietene ale ei, își petrecea o bună parte din timp în tăcere.

Acasă, abia dacă deschidea gura.

Maică-sa nu avea nevoie de ea și nu ascundea acest lucru. Irma Hamiiton nu se gândea decât la ea însăși. Fiica ei era considerată, în cel mai bun caz, o povară și în cel mai rău caz, o dușmancă. Cât despre Ray, se arătase politicos la început, în primele stadii ale legăturii lui cu Irma, după moartea tatălui lui Kate, așa cum se arată pretendenții, întotdeauna politicos față de copiii femeilor pe care le vor. Dar niciodată nu fusese interesat de ea ca persoană. Și, după ce se mutase în casă, nici nu-i mai vorbise. Kate îi încurajase muțenia pentru că îl ura pe Ray. Era soios și slinos și mirosea a bere, a sudoare și a tutun. Și era puturos.

S-ar fi zis că niciodată nu muncește. Era întotdeauna pe acasă, cu sticla de bere în mână și tăndălind. Două zile pe săptămână se îmbrăca la țol festiv și mergea în oraș pentru „afaceri", cum le numea mama. Dar ceva din încetineala și langoarea felului de a fi spunea limpede că nu muncea cu adevărat. Mama îl bănuia că se întâlnește cu alte femei și adeseori îi făcea scene de gelozie.

Cei doi se certau și pentru bani. Foarte des ajungeau la încăierări sălbatice, ațâțate de obicei de alcool — mama obișnuia să bea gin când îi dădea mâna și bere în rest — și Irma striga la el făcându-l „terchea-berchea, bun de nimic" și „fante de mahala". Uneori ajungeau și la bătaie, iar Kate, în camera ei de sus, își trăgea perna peste cap și își astupa urechile cu palmele.

Dar, după aceea, cei doi se împăcau în felul lor acru și morocănos. Kate îi auzea ducându-se în dormitor, unde încuiau ușa. Urma o lungă tăcere și apoi zgomote ciudate de arcuri care scârțâie și gemete femeiești, care o făceau pe Kate să vrea să fugă de acasă cu orice preț, să meargă oriunde, numai să scape de acolo.

Și, ori de câte ori voia să uite, Kate se gândea la tatăl ei bun.

Îi păstra fotografia în sertar. Uneori se uita la ea minute în șir, studiind fața blândă, cu ochelari, și străduindu-se să-și ad'ucă aminte cum arătase în viață.

Deși nu-i putea revedea chipul decât vag, Kate și-l amintea pe tatăl ei ca pe o prezență plăcută, caldă, mângâietoare. Ținea minte că stătea în brațele lui, în timp ce-și citea jurnalul. Fusese cam grăsuliu în talie și Kate își aducea aminte că atunci când o strângea îi simțea stomacul umflat presându-i spatele, în timp ce urmărea cu degetele rândurile articolului, murmura cuvintele și, din când în când, Kate prindea câte o vorbă.

Cuvinte ca „ansamblu", „comision", „ordonanță" îi deveniseră familiare în acele zile, ca niște jucării străine, pentru cei mari, care nimeriseră în lumea ei. Îi plăcea să le vadă croindu-și drum de-a lungul coloanelor ziarului.

O amuzaseră atât de tare și creaseră atâta apropiere între ea și tata, încât, după moartea lui, Kate nu mai avusese inimă să se uite la un ziar. De fapt, poate că această scurtă introducere în lumea cuvintelor, făcută de tatăl ei, o determinase, de la moartea lui, să considere cuvintele atât de străine și de neprietenoase. După plecarea lui, își luase rămas bun de la lumea cuvintelor.

Își aducea aminte cum tata o îmbăia când era mică, apoi o ajuta să se îmbrace și o urmărea când își rostea rugăciunea de noapte. S-ar fi zis că el îi oferise căldura fizică a unei mame, ștergându-și lacrimile și oblojindu-i juliturile și zgârieturile, în timp ce, în acea perioadă, mama era o prezență distantă, parcă lipsită de realitate.

Kate ținea minte cu claritate că, într-o seară, pe când avea trei sau patru ani, alergase goală din baie în living-room. Mama o certase, dar tata o strânsese în brațe și-i spusese:

— Haide, haide, Katie. Ai destul timp să faci striptease mai târziu. Vino să‑ți punem pijamaua.

De când murise tata, nimeni nu-i mai spusese „Katie"! Mama ei aproape că nici nu-i spunea pe nume și o trata cu o irascibilitate distantă, lipsită de orice dragoste.

Mama era absorbită de propria ei persoană, tot timpul sau se farda sau se demachia, își punea părul pe bigudiuri, vorbea la telefon sau se ducea undeva. Niciodată nu avea timp pentru Kate.

Kate simțise că mariajul dintre mama și tatăl ei fusese departe de a fi perfect. Rapiditatea cu care Ray îi luase locul tatei sugera că lumea ei dinainte nu fusese chiar atât de fericită și de sigură pe cât păruse.

Acum, privind retrospectiv, Kate își dădea seama că mama ei jucase tot timpul teatru alături de tatăl ei. Și, de îndată ce tata intrase în pământ, o latură a mamei ei, pe care Kate nu o bănuise niciodată, îi copleșise brusc întreaga personalitate. Și, în acest fel, odată cu moartea tatei Kate își pierduse ambii părinți.

Acum, când studia fotografia tatălui ei, constatând cum îi devenea tot mai străină pe măsură ce timpul îi îndepărta și îi ofilea amintirea, avea senzația că privește în oglinda propriului ei mister. Pentru că ea însăși devenea, pe zi ce trece, un glob de cristal tot mai întunecat pe măsură ce creștea, în loc să se înțeleagă mai bine, părea să se înțeleagă tot mai puțin.

Și ăsta era punctul în care intervenea Eve Sinclair. Acolo unde Kate era dezorientată, neformată, Eve era perfectă și frumoasă. Cât de ușor îi venea lui Kate să dispară în întunericul unui cinematograf și să petreacă două ore prețioase identificându-se cu Eve, și nu să rătăcească, derutată, prin lumea exterioară în căutarea propriei ei identități!

La ora cinci, Kate auzi o bătaie scurtă în ușă și maică-sa intră fără nici o scuză, privind-o cu răceală.

• Tatăl tău și cu mine mâncăm în oraș.

„Nu-i tatăl meu", îi răspunse Kate în gând.

— Ți-am lăsat mâncare pe o farfurie în frigider, adăugă mama. Încălzește‑ți-o în cuptor.

Kate se uită la mama ei. Avea ochi verzi-cenușii și părul de un stacojiu vopsit. Se cam îngrășase oarecum din cauza berii și a bomboanelor care-i plăceau, dar avea un aer voluptuos, accentuat de rochiile ei în culori țipătoare, lipite de sâni și de șolduri. Își ținea buza de jos mereu răsfrântă, într-o expresie de dispreț la adresa lumii și de delăsare în propriile ei plăceri găunoase. Kate îl auzise de o mie de ori pe Ray strigându-i mamei „cățea", și trebuia să admită că epitetul i se potrivea.

Nu răspunse nimic. Știa că mama și Ray se duceau la un local unde mâncau grătar de două ori pe săptămână. Copiii nu erau admiși în restaurant. Amândoi mâncau și beau, ba chiar beau prea mult. Și aveau să se întoarcă târziu acasă, unde urmau alte băuturi. Kate era încântată că nu trebuia să fie cu ei. Ar fi dorit să-i știe în oraș întreaga noapte.

Mama aruncă o privire plictisită în cameră.

— Și mai fă puțină curățenie aici, adăugă. Camera asta arată ca devastată de un uragan.

Fără o vorbă în plus, închise ușa și plecă.

Kate își petrecu întreaga seară străduindu-se, fără mare succes, să se concentreze asupra temelor pentru școală și aruncând pe furiș, din când în când, câte o privire dosarului cu materiale despre Eve Sinclair. Pe la zece seara, când ușa de jos se deschise și apoi se închise, ea era în pijama.

Nimeni nu veni să-i spună noapte bună. După tonul conversației care se purta jos, își dădea seama că cei doi băuseră mai mult ca de obicei. În pălăvrăgeala stridentă a mamei răzbătea o notă amenințătoare, iar răspunsurile lui Ray erau mohorâte.

Kate intră în pat. Încercă să nu le mai audă glasurile și clinchetul gheții în pahare, gândindu-se la filmul pe care-l văzuse. Și, pe măsură ce Eve îi acoperea fantezia, lumea reală se retrăgea.

Intrase în lumea de pe tărâmurile somnului, când pașii îndepărtați ai adulților urcând scările îi ajunseră la urechi. Apoi ușa dormitorului deschizându-se și închizându-se. Pe urmă, în timp ce visele se luptau cu realitatea în mintea ei încețoșată, urechile îi fură lovite de gemetele înăbușite și scârțâiturile arcurilor în ritmul amorului. Erau sunete străine, oribile, de un comic grețos. Era horcăiala unei lumi în care nu se putea închipui trăind, un deșert în care nu putea încolți viața.

O clipă, Kate se înfioră. Apoi, cu un efort de voință se cufundă și mai adânc în visul despre casa fericită de pe plantație, fetița adorabilă în rochia ei albă, părinții iubitori, peluzele întinse, foșnetul vântului printre copaci. Preț de un moment unic, Kate se simți totuna cu Eve Sinclair, se simți în pielea ei, în cea a personajului pe care-l interpreta, trăind în altă lume, mai bună.

Kate adormi.