Aproape casatoriti

Capitolul 1

Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese.

Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă.

Sunt dezamăgită și de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu prețul ieșea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon.

Și poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depășind un grup numeros de turiști cu cel puțin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreață pe cât aș fi sperat.

Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanță lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas.

În momentul de față, încerc să așez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporționată și o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu și să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate amenințând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt.

Spre deosebire de americanul de lângă mine – el și-a așezat ingenios pliculețul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai și a pus unul peste altul pachețelele de sare și piper și cutiuța de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeș-balmeș de plastic și resturi de folie de aluminiu.

— Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuțitul să se răstoarne pe masă.

— Hopa! strig eu, exclamație deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu.

Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar și aproape lovind coatele câtorva pasageri.

Arunc o privire alături și-mi dau seama că vecinul meu privește cu suspiciune spre cuțit.

— Ei bine, cine știe când o să am nevoie de un cuțit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri.

Îmi zâmbește.

Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor față de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu.

Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică și mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…”

Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Și, oricum, senzația contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi.

Exact ceea ce fac eu acum.

Însă, după cum probabil că v-ați dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăcițelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franței, hai, fie!

Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Și poate pentru totdeauna?

Nu.

Și… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aș dori s-o fac cu mai mult stil.

Capitolul 2

Când eram în școala primară, pe prietena mea cea mai bună o chema Elizabeth. Era de origine jamaicană, dar avea cel mai puternic accent de Liverpool – atât de puternic că ar fi putut desfunda o toaletă.

Încă de la zece ani, Elizabeth știa ce voia să facă în viață: să vadă lumea. Dorea să escaladeze munții, să ia la pas pădurile tropicale și să vadă cât mai multe locuri diferite, să cunoască cât mai mulți oameni diferiți. Am aflat anul trecut că absolvise la Oxford, că a călătorit doi ani și că acum lucrează pentru Crucea Roșie în Stockholm.

Spun asta doar pentru a sublinia un lucru: dacă ar exista o scală cu care să măsori cât de aventuros ai fost la douăzeci de ani – după înțelepciunea populară – probabil că viața lui Elizabeth ar fi la o extremă, și a mea la cealaltă.

În ultimii șapte ani, mai precis până vinerea trecută, de fapt, am lucrat ca îngrijitoare la o grădiniță în Woolton, o suburbie a Liverpoolului care se crede elegantă. De fapt, mă subapreciez puțin: în momentul plecării ajunsesem asistent manager (cel mai tânăr pe care îl avuseseră, după cum îi informează mama, în primele treizeci și două de secunde de conversație, pe toți cei pe care-i întâlnește).

Această realizare nu reflectă vreo ambiție nemăsurată, ci simplul fapt că îmi place ceea ce fac. Chiar îmi place. Ceea ce constituie o permanentă ușurare, ținând cont că am început această carieră după ce am renunțat la Drept în primul an (ceva ce mama le spune tuturor celor pe care-i întâlnește, în următoarele treizeci și două de secunde ale conversației).

Adevărul e că grădinița Bumblebees se află la exact șase minute de mers pe jos de casa în care am crescut, la douăzeci și două de minute de mers cu mașina de spitalul în care m-am născut și atât de aproape de fosta mea școală încât, dacă privești pe vârfuri din podul maternității, încă mai poți vedea inscripția care se referea la un pupic pe care cică i l-aș fi oferit lui Christopher Timms în clasa a șasea. (Apropo, asta era o tentativă de ironie! La șaptesprezece ani, Christopher Timms era renumit pentru faptul că-și aprindea propriile pârțuri cu o asemenea regularitate încât avea nevoie de propria Unitate Specială pentru Combaterea Incendiilor.)

Viața liniștită pe care am dus-o în cei douăzeci și opt de ani ai existenței mele este – sunt perfect conștientă – ușor tragică, dar am o scuză bună. Ba nu. Două scuze: am găsit o slujbă pe care o iubeam și un bărbat pe care-l adoram.

Și, atunci, de ce să vreau să renunț la ele?

Îmi schimb poziția pe scaun într-o altă încercare zadarnică de a mă simți confortabil. E un spațiu care n-ar frece normele UE nici pentru transportul găinilor, darămite al oamenilor.

Dar nu are rost. Fundul mi-a amorțit de două ore bune și nu cred că mi se va dezmorți în curând.

Îmi ridic rucsacul, căutând ceva – orice – de făcut, și-mi scot oglinda să mă admir. Nu e o experiență plăcută.

Nu sugerez că, în condiții normale, aș amenința contractul cu L’Oreal al Evei Longoria, dar, până de curând, am fost relativ mulțumită de cum arăt. Am moștenit o structură osoasă bună de la tata, picioare frumoase de la mama și – după mulți ani de angoase – am învățat să trăiesc cu abdomenul scândură pe care, din păcate, nu l-am moștenit de la niciunul. Acum însă, trăsătura mea cea mai evidentă nu sunt ochii negri sau gura plină pentru care mi se făceau complimente, ci tenul, care e atât de palid încât arăt ca și cum aș avea nevoie de o pensulă și de puțină culoare.

Acum câteva săptămâni, mi-am luat unul dintre autobronzantele acelea de tip spray, să văd dacă „strălucirea arămie naturală” din reclamă mă ajută. Din păcate, genunchii și coatele au căpătat o nuanță atât de portocalie încât sunt convinsă că esteticianei care l-a aplicat îi plăcea să-l tragă și un pic pe nas. Cireașa de pe tort a fost că, în mai puțin de o lună, silueta mea 38-40 – pe care o credeam atât de definitivă încât mă plângeam de ea de cel puțin două ori pe zi – a fost cumva înlocuită cu una care e cu exact șapte kilograme și jumătate mai rotundă (și continuă să crească).

Da, ați citit bine: șapte kilograme și jumătate. Dacă nu v-ați dat seama până acum că e posibil să te îngrași atât de mult într-un timp atât de scurt, atunci vă asigur că nici eu nu știam. Dar e posibil, iar eu m-am îngrășat. Probabil pentru că mi-am petrecut ultimele luni mâncând nervos cât pentru doi.

Care a fost cauza tuturor acestor lucruri?

Ce credeți? Un bărbat, evident. Bărbatul meu.Sau, cel puțin, era bărbatul meu.

Acum pot spune că Jason Redmond – contabil ambițios, campion de biliard, iubit de prieteni și de părinți deopotrivă și, ah, iubirea vieții mele – nu mai corespunde acestei descrieri.

Indiferent câte nopți am stat trează vărsând lacrimi amare în pernă; indiferent câte ore am petrecut ascultând-o pe Leona Lewis la iPod; indiferent de câte ori mi-am însoțit prietenii bine intenționați în barurile de karaoke și m-am străduit să fiu convingătoare în timp ce cântam din răsputeri I will survive.(OK. „O să mă scufund în adâncurile disperării până când mă sună din nou” nu are aceeași rezonanță.)

Îmi închid oglinda și o arunc înapoi în rucsac.

— Vă trebuie un formular I-94W, doamnă? mă întreabă stewardesa, răsărind lângă umărul meu.

— Ăăă, de ce nu? răspund eu, luându-l din mâna ei cu relaxarea cuiva care completează așa ceva la fiecare două săptămâni, când zboară până la Buenos Aires pentru o partidă de polo.

După ce pleacă, arunc o privire pe câmpurile formularului, întrebându-mă dacă e necesar în cazul meu.

— Aveți pașaport britanic? mă întreabă vecinul american. Aranjându-și perna în formă de U, un obiect pe care l-am râvnit în ultimele șase ore.

— Ăă… da, răspund suspicioasă.

— Atunci, dacă mergeți în State doar pentru vacanță, trebuie să-l completați.

Îmi zâmbește.

— A, da… știu, mint eu. Adică, e mai mult decât o vacanță, dar…

— Emigrați în State?

— Am o viză de muncă de un an, îi explic eu, îndesând formularul în buzunarul scaunului din față, lângă cuțitul de unt și cele două pahare de plastic cu resturi de Diet Pepsi pe fund. Așa că voi sta acolo cel puțin douăsprezece luni; asta dacă nu mă dau afară înainte!

Îmi zâmbește din nou, dar de data asta nu mai e nici măcar zâmbetul compătimitor. E genul de zâmbet pe care i-l arunci unui terorist sinucigaș ca să-i insufli o stare de calm în timp ce încerci să-ți dai seama unde sunt ieșirile de urgență.

— Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul, anunță o voce cu accent britanic printr-un difuzor pârâitor. În scurt timp, vom ateriza pe JFK…

Mă îndrept pe scaun și trag aer în piept.

Viață nouă, atenție că vin!