Tunelul timpului

Tunelul timpului de Ernst Meckelburg

I. În preajma eternității

Nu pare o ironie a sorții că tocmai savanți de reputație internațională, precum prof. Leon N. Cooper (S.U.A.) și Brian Josephson (Anglia), laureați ai premiului Nobel, au pledat deja, cu ani în urmă, pentru întâia oară, în favoarea integrării în universul științific al lumii a noțiunii de conștiință a fizicii?

După opinia lui Cooper, se semnalează o sumedenie de absurdități în aparent „blajinul” sistem doctrinar al științelor naturii de astăzi – contradicții în sine și, în mod sporadic, varii anomalii – ceea ce presupune că lumea reală, așa cum o vedem noi, se compune dintr-o multitudine de lumi ce se întrepătrund reciproc.

Josephson sesizează chiar autentice corelații între Vede – e vorba de cunoscutele scrieri religioase indiene, a căror vechime e apreciată la peste 2000 de ani – și științele naturii de astăzi. Acesta e convins de faptul că niște sisteme inteligente sunt capabile să schimbe echilibrul din natură. Desigur, vom afla și care vor fi consecințele.

Probabil că științele naturii capotează acolo, unde începe „miracolul”. Pentru a fi mai bine înțelese, fenomenele Psi și anomaliile temporale, cât și procesele cosmice și biologice trebuie incluse într-un sistem foarte ordonat de coordonate, pentru a fi mai bine înțelese.

Abia atunci,când vom fi conștienți de corelațiile posibile dintre lumea noastră și de întregul ansamblu de universuri paralele existente, iar acest lucru va fi cu putință în modelele noastre viitoare de gândiri, abia atunci cu siguranță, vom constata că toată problematica pusă acum în discuție, aparent cuprinsă de anomalii, nu va contrazice în niciun fel legile naturii, ci le lărgește, le îmbunătățește.

Vedele ne învață că universul nu este o unitate autonomă, de sine stătătoare, ci se compune dintr-o multitudine de corelații ce se intercondiționează, convergând spre existența unui „hipercosmos” multidimensionat. O cercetare sistematică a acestui hiperspațiu este mult mai importantă decât așa-numita „cucerire” a spațiului cosmic. Acesta ar fi încununarea tuturor cercetărilor științifice.

1. Năruirea unei iluzii

„E lipsită de perspectivă orice presupunere care, de la prima vedere, nu pare o nebunie.”

Freeman Dyson, prof. De fizică teoretică, Princeton.

Același lucru îl afirmă, cu toată seriozitatea, și alți trei astrofizicieni americani experimentați de la California Institute of Technology (Caltech), Pasadena, în renumita revistă de specialitate „Physical Review Letters”. Aceștia se refereau la călătoriile în timp – escapade în epoci trecute sau viitoare – lucru perfect realizabil, spuneau ei, utilizând mijloace tehnice aparținând unei civilizații superioare.

Cei trei astrofizicieni își susțineau afirmația pe baza unor evaluări exacte, făcând apel la datele științifice existente.

Reacția lumii științifice, la aflarea senzaționalei afirmații venită din partea celor trei oameni de știință de la Pasadena, a fost de-a dreptul impresionantă. Cine se ocupase până atunci cu acest fel de teorii a trebuit să recunoască faptul că nu conțineau nicio greșeală de raționament sau de calcul. Fundamentarea teoretică a viitoarelor călătorii în timp părea de neclintit. Cu toate acestea, cei trei teoreticieni ai timpului n-au acceptat starea de lucruri statornicită. Ei au prezentat, prima dată, un model realist al deplasării în timp, pe baza unor argumente științifice, și, poate, într-o zi. Acesta va fi punctul de plecare al unor autentice experimente în materie de călătorii în timp, într-o zi? Când călătoriile în spațiu și timp vor fi posibile, în principiu, atunci ele vor fi mai degrabă în trecut, Aceasta ar însemna însă că El – călătorii în timp sau temponauții din viitor – ar putea să ne viziteze deja de mult timp, de la începuturile omenirii. Probabil îi cunoaștem deja, dar sub alt nume, ceva de genul „ufonauți”. Aceștia ar fi niște veritabili maeștri ai timpului, oameni ce nu fac o distincție între trecut și viitor, pentru ei existând un singur timp acum, tradus prin noțiunea de simultaneitate. Sunt oameni veniți din oceanul timpului, în adevăratul sens al cuvântului.

Se admite că teoria călătoriei în timp, cu toate paradoxurile și anacronismele pe care le generează, pare că, pentru „gândirea umană sănătoasă”, contrazice în mod grosolan continuitatea temporală obișnuită sau cauzalitatea și clatină fundamentele științifice naturale. Totuși, astăzi există nenumărate exemple de manipulare a timpului, cu indicii că aceste călătorii în timp au fost deja puse în practicări încă din antichitate…

În mod inevitabil, trebuie să ne întrebăm: ce este timpul? Întrebarea este firească dacă interpretăm corect datele oferite de fizica posteinsteiniană.

În general, există o percepție a noțiunii de timp, impusă de niște parametri foarte banali: de ieri până astăzi, de azi până mâine, de mâine până poimâine, ad infinitum.

Datele oferite de fizica ultimelor decenii precum și straniile anomalii ale timpului, de ale căror repercusiuni nimeni nu mai este sigur, ne invită pe tărâmul iraționalului. Toate acestea abat perceperea noastră, dobândită prin educație, de la conceptul de „parcurs ordonat al timpului”. De altfel, încă, în 1905, Albert Einstein oferă o nouă definire a noțiunii de timp, în lucrarea sa referitoare la teoria specială a relativității. Conform acestei teorii, timpul nu este ceva irepetabil, definitiv, ci trebuie interpretat ca ceva „flexibil”. Adesea avem impresia că, uneori, timpul se scurge mai lent sau mai rapid, iar alteori ni se pare că bate pasul pe loc.

Aceste evaluări ale timpului și aceste decuplări subiective ale impresiilor noastre despre noțiunea de timp ne dau senzația că acel ceva, cu caracter particular, influențat de factori interni și externi, ne-a indus în eroare, permițând o apreciere eronată a circuitului obișnuit al timpului. În astfel de cazuri, se creează corelații între conștiință și evaluările obiective ale timpului; acesta devenind flexibil ca o minge, într-un scenariu pus la cale de propria conștiință. De fapt, ce înseamnă „subiectiv” într-o lume în care științele naturii și-au pierdut mereu din relevanță și, prin urmare, ele trebuie reformulate, ca o consecință firească a faptului că avem la dispoziție cunoștințe proaspete, senzaționale, oferite de o fizică dependentă de conștiință. Așadar, ce este timpul, ce este realitatea? Sunt ele niște sofisme ale conștiinței noastre?

Este evident faptul că se impune discutarea tuturor acestor factori, pentru a ne putea întreba ce se ascunde în spatele acestui concept spiritual numit „conștiință”, atâta vreme cât această noțiune se sustrage, cu atâta înverșunare, din concret, tăinuindu-și substanțializarea. Pot eu realiza că voi supraviețui morții fizice, trupești?

Un lucru este limpede: există o corelație între conștiința noastră și ceea ce, în mod obișnuit îl definim drept „timp” – adică, realitatea noastră de acum. E drept că această corelație cu greu o putem depista.

Se înmulțesc argumentele în sprijinul ideii că, datorită conștiinței noastre, suntem capabili de a ne reprezenta la infinit, în moduri diferite, realitatea autentică, așa cum televizorul are posibilitatea de a ne oferi diverse programe.

Putem compara realitatea percepută de noi. Cu un vis cu patru dimensiuni (mai ales cu un coșmar) sau cu o întâmplare visată ce nicicând nu se sfârșește într-un univers holografic, multidimensional (David Bohm) și se disociază de nemuritoarea noastră conștiință. Am ținut să facem aceste precizări, deoarece, în mod frecvent, ne confruntăm cu fenomene greu de înțeles, precum: telepatic, vizionarism, precogniția, îndoirea și mișcarea fără a atinge a unor obiecte, fie ele grele și masive (psihokinezie), fenomene și voci venite „din cealaltă lume” – cu alte cuvinte, efecte PSI. Cauza tuturor acestor fenomene trebuie căutată în altă realitate sau chiar în cadrul unor lumi paralele.

Există cazuri în care oameni au fost deplasați instantaneu, într-un mod inexplicabil, la sute sau mii de kilometri de unde se aflau inițial, fără să realizeze ce li s-a întâmplat.

Să fi fost oare înghițiți de o realitate străină percepției noastre – un vortex spațio-temporal din care de multe ori nu există întoarcere? Cum se poate întâmpla așa ceva? Să fie vorba despre acele găuri negre și albe pline de mister care, în anumite circumstanțe inoportune, produc niște legături spontane între lumea noastră și o altă realitate? Iată un alt mister pe care astrofizicienii noștri se străduie să-l soluționeze… Mistere și mistere…

Și totuși nu suficiente. Ne parvin din ce în ce mai des indicii că încă din cele mai vechi timpuri aparatele de comunicare electrice se făceau independent și chiar puteau transmite în unele situații mesaje celor din „partea cealaltă”, lumile doritoare să stabilească contacte sau, oricât de incredibil ar suna, de la oameni din alte epoci.

Ce s-ar mai putea înțelege prin noțiunea de „timp”, atâta vreme cât în Anglia, în urmă cu câțiva ani, participanții la un experiment credeau că trăiesc exclusiv numai într-un timp numit ACUM. Este vorba despre acel brav timp pe care noi considerăm că-l putem supune tehnic?

Precogniția unor întâmplări ce mai târziu urmau să se petreacă în realitate ne arată cu atât mai mult că în cursul timpului nostru, aparent clar determinat prin cauzalitate, există uneori și niște scurtcircuite spațio-temporale, canale ascunse în micro-cosmos, prin care întâmplări viitoare sunt proiectate în prezent.

Fizicianul-teoretician Burkhard Heim, cunoscut pentru ideile sale neortodoxe, în postulatul său despre un univers format din șase coordonate a pus fundamentul unei noi paradigme a științelor naturii, ce include nu numai forme de existență biologice și spirituale, ci și forme post-mortem ale conștiinței, chiar și posibilitatea existenței lumilor paralele.

Poate că acele cercuri misterioase și complicatele formațiuni simetrice din lanurile de grâu din Anglia reprezintă modalitatea prin care „vecinii” noștri din Universul multidimensional doresc să între în legătură cu noi peste spațiu, timp și dimensiuni. Poate și aceasta să însemne că alături de realitatea noastră se mai găsesc încă multele altele ce urmează a fi descoperite – și ar fi de dorit să fie pașnice.

II. Mileniul-Enigmă – Pe urmele timpului misterios

Bătaia ceasului de perete din fața mea mă smulse dintr-un somn profund. În cameră se luminase de ziuă. Recunoșteam cu claritate poziția limbii mici a ceasului. Era ora 8. Ca de obicei, îmi făceam anumite calcule. Era a doua sau a treia bătaie a orologiului ce mă trimitea din nou în lumea viselor. Iar eu visam, visam, visam.

De când mă culcasem, parcă trecuseră zile, chiar săptămâni. Un uriaș epos oniric mi se desfășura prin fața ochilor ca o poveste fără de sfârșit. Și apoi, brusc, m-am trezit. Încă două, trei bătăi. După aceea, zgomotul amuțea. Imediat, privirea îmi alunecă pe ecranul ceasului. Limba mică a ceasului se oprise, arătând ora 8.

Imediat am realizat că ceea ce visasem durase vreo două sau trei secunde. Eram fascinat, dar și puțin confuz. De fapt, cât durase visul? Necesita el un timp oarecare sau se derulase într-o lume „de dincolo”, paralelă cu existența noastră tridimensională?

Oare conștiința noastră călăuzește, în timpul somnului, o „altă” viață particulară? E limpede că interesul meu față de misteriosul „timp”, legat de evenimente pline de anomalii, sporea neîncetat. La aceasta contribuiau anumite întâmplări petrecute în copilărie și apoi anumite evenimente traumatizante care, soluționate pe parcurs, aveau să se accentueze, făcând ca anumite stări de fapt să sucombe. Totuși, trecură mulți ani până când am devenit conștient de faptul că „lumea”, așa cum ni se înfățișează drept „unica realitate adevărată” poate nici nu există ca atare, ea semănând mai degrabă cu o idee nedefinită – un vis, fără început și fără sfârșit. Este vorba despre visul utilizat de Pedro Calderon și Johann Gottfried Herder în operele lor. Poate că era o anticipare a ceea ce va fi cândva o certitudine.

1. Încercare de analiză

De noțiunea numită „timp” s-au preocupat, încă de la începuturile antichității, filosofii, oamenii de știință și întemeietorii de religii. Budha, Siddhartha Gautama (560–480 înainte de Christos) compara timpul cu o roată de căruță. Fiecărui punct rezultat din atingerea roții cu pământul îi corespundea un „acum”.

Consecințele neîntrerupte ale relației: punct – „acum” – roata în totalitatea sa – simbolizează principiul timpului, o dimensiune căreia, fizica, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, i-a acordat puțină atenție. Până atunci nu existau decât științele naturii și tehnica înființate de Euclid pe baza geometriei obiective. Euclid din Alexandria (365–300 î. Chr.), unul dintre cei mai mari matematicieni ai vremii sale, introdusese în opera sa „Stoicheia” – „elemente de matematică”, o extraordinară sinteză a tuturor cunoștințelor matematice de până atunci. Această matematică fusese creată exclusiv în „limba” geometriei, noțiunea de „timp” nefiind utilizată, întrucât ea fusese stabilită într-un cuprinzător domeniu tridimensional.

Abia teoriile lui Einstein și Minkowski referitoare la relativitate și forța gravitațională au evidențiat faptul că pentru a se ajunge la o deplină înțelegere a noilor cunoștințe oferite de fizică, e absolut necesară o abordare a geometriei în ansamblul ei. Aceasta include inevitabile salturi în timp mișcări ale unor formațiuni tridimensionale (corpuri materiale) prin timpul omniprezent. Așa cum s-a putut constata deja. Noțiunea de „timp” este polisemantică. Ea cuprinde două categorii ale timpului, complet distincte: timp subiectiv și timp obiectiv.

Prin noțiunea de timp subiectiv se înțelege acea calitate a timpului percepută exclusiv de către conștiința umană; existând independent de orice modalitate de evaluare și care, în funcție de starea conștiinței, pare a se scurge în mod diferit.

Timpul obiectiv, fizic, dimpotrivă, este cel înregistrat de către instrumentele de măsurat mecanic sau electronic. Încă de la începutul secolului nostru se credea că acest timp „obiectiv” e independent de perceperea noastră, atribuindu-i-se o „curgere” constantă, lucru ce a fost infirmat de teoria relativității speciale a lui A. Einstein. Căci: un ceas-„lumină” care se derulează relativ la un observator merge mai încet decât un ceas obișnuit. Primul are un drum mai lung de parcurs. Știm că perceperea timpului subiectiv este sortită unei evaluări eronate. Măsurarea fizică a timpului este influențată, la nivelul conștiinței și al canalelor inconștiente, de impresiile și informațiile invadatoare ale lumii exterioare. Acest flux informațional, brusc întrerupt în timpul somnului, de exemplu, poate fi reluat în condițiile unei foarte eronate interpretări a percepției noastre temporale.

Astfel, conștiința noastră cotidiană, care în timpul somnului refuză invazia informațiilor exterioare, se găsește, pentru cel ce doarme, în imposibilitatea obiectivă a evaluării timpului. Sensul timpului este blocat. Pentru cel ce doarme există adesea doar un timp zero. Dacă cel care doarme dorește să stabilească durata lipsei sale din lumea exterioară, atunci are nevoie de un ceas deșteptător.

Mulți oameni, ca de pildă cei care, din motive profesionale, zilnic trebuie să se scoale la o anumită oră, și-au însușit în decursul anilor una din influențele exterioare ale mecanismului de trezire, independent, biologic.

După părerea medicilor, aceste „ceasuri interioare” care, în mod frecvent, apropie perceperea subiectivă a timpului de evaluarea obiectivă a timpului, până la dimensiunea unei secunde, sunt niște enzime albuminoide moleculare – ce conduc circuitul proceselor chimice, accelerând starea de echilibru.

Astăzi se cunosc o duzină de astfel de „cardiostimulatori”. Din punctul de vedere al omului, sensul timpului se află într-o evidentă relație de întoarcere la cardiostimulatorii unui timp pretins.

Medicii sunt de părere că astfel a apărut fenomenul de cronicizare a unor bolnavi de friguri. Însuși bolnavul ajunge să creadă că boala evoluează mult mai încet ca de obicei, fiind apoi învins de propria inducere în eroare. Contactul cu apa rece creează o reacție inversă. În cazul unei răcoriri la o temperatură mai joasă decât aceea normală a corpului, tempo-ul de lucru al unui scafandru se reduce. Concomitent, sensul timpului său a fost animat, omul având impresia că și activitatea altor persoane a fost accelerată. Este știut faptul că, prin consumul de alcool și droguri este puternic influențată perceperea timpului. Prin acțiunea alcoolului apar „cardiostimulatorii” biologici. Facultatea de reacție a omului băut este mult mai slabă decât a celui care nu consumă alcool. În cazul lui, timpul trece mult mai repede.

Timpul ni se pare deosebit de lung când suntem puși în situația de a aștepta ceva și surprinzător de scurt când, în timpul zilei, ne îndeletnicim cu un mare număr de activități. Zilele plăcute ale concediului se scurg pe nesimțite, în schimb, dacă vremea este urâtă, finalul de săptămână acasă este monoton, iar timpul, parcă, abia se mai mișcă.

Toate acestea țin de domeniul percepției subiective a timpului, fiind chestiuni familiare nouă, încă din copilărie. În final, acest lucru duce la o discrepanță între evaluarea corectă a timpului și realitatea propriu-zisă.

Raportarea nemijlocită a dimensiunii „timp” la tehnica măsurării acestuia, prin intermediul ceasului și a aparatelor electronice, confundarea neconformă cu realitatea a unor noțiuni de timp sunt obstacole serioase pe calea dezvoltării unei conștiințe calificate a timpului, vizionarismul căpătând o anumită tentă metafizică. Pentru o corectă evaluare a timpului se impun anumite pauze între două evenimente ce nu sunt concomitente. Aceste intervale trebuie să indice momentul „acum”, ceea ce înseamnă că timpul în plus poate fi fragmentat. Modul tradițional de evaluare a timpului a fost transmisibil sau pe circuitul unei dimensiuni cosmice ori pe cel al unor procese subatomice.

Teoria relativității speciale a lui Einstein evidențiază marea necunoscută „timpul”, ceea ce reiese și din următoarele constatări:

- Spațiul și timpul nu sunt lucruri materiale; ele nu pot fi distruse.

- Nimic nu poate exista în spațiu dacă nu există concomitent și în timp, și invers.

- Coordonata timpului (a patra dimensiune) nu este nicio linie dreaptă și niciun cerc; ea se aseamănă mai curând cu o spirală, simbolizând o desfășurare fără sfârșit. Această constatare ridică problema unui posibil început și sfârșit al timpului, făcând aluzie la simultaneitatea tuturor evenimentelor.

- Timpul este dependent de poziția observatorului ce se află într-un anumit punct al timpului. Astfel, fiecare sistem de coordonate posedă propriul său timp specific, aceasta presupunând că pentru observator un sistem stelar îndepărtat devine inteligibil. Astfel, orice punct din universul nostru spațiu-timp (de exemplu o altă planetă din Calea Lactee) posedă aceeași realitate ca și al nostru „aici și acum”.

- La o viteză puțin sub cea a luminii (circa 300.000 km pe secundă) apare fenomenul de „dilatare a timpului”. Ceasurile în mișcare (o navă spațială percepută ca un ceas uriaș) merg mai încet.

- Presupunerea că „viteza timpului” ar fi constantă se bazează pe un sofism. Ea a fost, ritmic, măsurată. Dacă acest ritm este încetinit, atunci și timpul ca atare este încetinit.

- „Scurgerea timpului” este relativă, depinzând de mărimea obiectelor participante. În cazul unei mase mari a obiectului, durata va fi mai lungă.

De pildă, vârsta unei galaxii se măsoară în miliarde de ani, pe câtă vreme cea a particulelor nucleului în fracțiuni de secundă. Astfel, durata de viață a mezonilor – particule elementare ce au menirea de a realiza coeziunea protonilor și neutronilor în cadrul nucleului atomului – este apreciată ca fiind a 10–15 parte a unei secunde, o fracție zecimală cu 14 zerouri după virgulă.

Cu privire la această temă a „timpului”, cunoscutul fizician englez, David Bohm, remarca faptul că fiecare moment conține în sine atât trecut, cât și viitor. Acesta aduce următoarele argumente: „Să încercăm să prevestim viitorul în prezentul din trecutul lui; atunci aceste lucruri pe care încercăm să le prezicem vor fi trecutul viitorului sau, astfel spus, știința ce va exista într-un moment viitor. Pe baza a ceea ce știm actualmente, noi prezicem că vom fi capabili să știm în viitor. Prin urmare, prezentul este indescriptibil, lipsit de specificitate.”

Dificultatea de a percepe timpul în mod corect, din punct de vedere calitativ și cantitativ, constă în absența unei autentice obiectivități, ceea ce-i permite lui Niels Bohr să conchidă: „Aidoma spectatorului și actorului, ne aflăm într-o mare dramă existențială.”

În vederea cercetării corespunzătoare a „poziției temporale stabile”, astăzi se pot face disocieri corecte între trecut, prezent și viitor, cu toate că noi știm exact că de la un nivel de observare ultradimensionat, în universul nostru domnește simultaneitatea.

Prin urmare, ar fi fundamental greșit să-i conferim trecutului statutul de fantomă, înregistrând, în fiecare secundă, toate activitățile lumii fizice și spirituale. De pildă, în fiecare an, un pom își mai adaugă un inel, aceasta datorându-se nu numai înaintării în vârstă, ci și grație unor condiții climatice favorabile, manifestate prematur.

Descoperirile arheologice scot la iveală vestigiile unor străvechi culturi a căror ascensiune și decădere este evidențiată de operele de artă ale acelor vremuri.

Prezentul și viitorul se construiesc pe baza trecutului. Trecutul poate a nu fi cel real, întrucât realitatea – astăzi – nu apare din irealitate, iar „ceva” nu se naște din „nimic”. Tot astfel, amintirile despre ieri sunt tot atât de „palpabile” ca și experiențele de astăzi. Așadar, trecutul își are locul său undeva, pe coordonata timpului.

Dacă realitatea trecutului este pusă la îndoială, atunci și cea a prezentului, care se formează pe baza întâmplărilor trecute, este pusă sub semnul întrebării.

Dacă și viitorul este complet îndoielnic sau cel puțin nu a fost încă deformat, există, totuși, dovezi – și experiența pare să confirme aceasta – că anumite evenimente, într-un fel oarecare, au fost „programate”.

Desigur, nu poate fi atât de simplu de admis faptul că prezentul se extinde într-o nonexistență, dar să nu omitem ideea că în universul nostru curbat, în dimensiunea „timp”, întotdeauna se întâmplă ceva, căci altminteri principiul entropie și-ar fi pierdut valabilitatea.

Ultimii metri ai unui videoclip au fost astfel realizați încât trebuie să exprime evenimente viitoare. Această parte a filmului (viitorul) există, numai că fragmente izolate ale imaginii n-au fost încă proiectate pe ecran (în lumea noastră), realitatea lor fiind virtuală, adică ascunsă nouă.

Cine spune „viitor”, mai întâi de toate se gândește la o multitudine de variante ale pseudoviitorului. Însă numai una dintre ele, proiectată în lumea noastră, are șansa de a deveni reală. Legat de acest lucru, nu întâmplător, când se vorbește despre călătoriile în timp, apar așa-numitele „anacronisme”, precum și „paradoxul timpului”.

Dacă alăturăm trecutului și viitorului fantomaticul prezent, ne apar ca unice și solitare momentele trecerii de la trecut la prezent și de aici, la viitor. În acest caz, este vorba despre infime fragmente ale timpului pe care dorim să le definim, din punct de vedere fizic.

Viața noastră cuprinde, reamintindu-ne exemplul acela referitor la roata de la căruță, o multitudine de succesiuni de puncte „acum”; se aseamănă cu un film format din miliarde de imagini separate, cu o bandă în continuă rotire, ce chiar și în clipa morții nu se oprește, ci comută existența noastră spirituală, ca să spunem așa, de la „starea normală” la o „super-stare”. Ceea ce definim noi drept „acum”, în clipa următoare, el devine „trecut”, iar ceea ce în clipa de față taxăm drept „viitor”, el e deja prezent. Referindu-ne la „acum”, el se poate defini ca un punct variabil aflat între două laturi de lungimi nemăsurabile, respectiv trecut și viitor. Așadar, viitorul și trecutul se extind de-a lungul liniei timpului sau a lumii, plecând de la acele „puncte fixe variabile” (ce le definesc pe „acum”), înainte, respectiv înapoi, îndreptându-se spre îndepărtatele țărmuri ale universului nostru și, de acolo, undeva în ceața unei ordini supradimensionate, pe care nu o mai putem percepe.

Și vechii indieni s-au preocupat de clipa trecătoare, cea pe care noi o definim prin cuvântul „acum”. Ei subdivizau secunda în 300 de milioane de unități, care se apropie uimitor de mult de durata de viață a particulelor atomice, descoperite abia în secolul nostru. În vremurile mai recente, au mai fost descoperite, cel puțin teoretic, încă multe mici unități temporale, așa-numitele „cuante ale timpului” sau crononi. Durata unei astfel de cuante temporale ipotetice a fost calculată astfel: diametrul celei mai mici particule cunoscute, adică cea mai mică distanță măsurabilă de circa 10–14 cm se împarte la cea mai mare viteză măsurată în universul nostru – cea a luminii, de aproximativ 300.000 km/sec. În acest mod, se obțin cele mai mici unități fizice temporale, respectiv a l0^–24-a parte dintr-o secundă, o fracție zecimală cu 23 de zero-uri (!) după virgulă.

Evaluările experimentale referitoare la durata medie a rezonanței particulelor elementare (mezoni) dovedesc existența unei astfel de cuante a timpului, lucru demonstrat și datorită experimentelor cu protoni grei (particule atomice încărcate pozitiv).

Fără aceste infinitezimale unități ale timpului – acele infime puncte „acum” aflate de-a lungul axei timpului – am fi pierdut orientarea în interiorul complicatei structuri temporale. Înțelegerea și diferențierea punctelor-acum este posibilă numai dacă acestea sunt ordonate înaintea sau după un Acum. Evenimentele ce se petrec după prezent sunt denumite, în mod obișnuit, viitor, așa cum cele ce intervin înainte de prezent sunt denumite trecut. Dacă nu ar exista acest punct comun acum ales aleatoriu, atunci într-adevăr nu am mai putea face nicio diferență între trecut și viitor.

Sir Arthur Eddington descria astfel mișcarea obiectelor din universul nostru: „Definirea timpului drept trecut și viitor este strâns legată de ideile noastre despre cauzalitate și liberul arbitru. În interiorul unei astfel de scheme precis conturate, e posibil ca trecutul și viitorul să fi fost deformate. Ambele noțiuni pot fi abordate de cercetare în aceeași măsură ca sectoarele extrem de îndepărtate ale universului nostru. Evenimentele nu se nasc, ele există deja, iar noi ne mișcăm în interiorul lor.”

Un lucru este cert: fără anumite activități temporale – îndeosebi acțiuni de natură biologică, ca de exemplu schimbările din natură – n-am putea percepe ceea ce noi, în mod obișnuit, definim sub numele de timp. Factorul „timp” capătă un sens, grație anumitor relații și prin comparații permanente cu alte fenomene. Dar acest lucru poate crea și neînțelegeri.

În mod obișnuit, sintagma „în decursul timpului” se confundă cu timpul însuși. Însă timpul, dată fiind „natura” sa, este cu totul altceva, întrucât acesta se poate adapta diverselor sisteme extrem de variate.

De aceea este imperios necesar, ca pe baza interpretării noilor teorii referitoare la timp, să se treacă la o reflecție riguroasă, iar perimatele interpretări tradiționale să fie aruncate peste bord. Putem aminti aici pe cele referitoare la sensul de „curgere” a timpului. Una dintre cele mai eronate interpretări constă în a admite că toate mișcările în timp sunt îndreptate spre înainte. De aici se naște fireasca întrebare: ce se înțelege prin noțiunile de „înainte” și „înapoi” din punct de vedere temporal?

Pentru a te putea deplasa înapoi în timp, ar trebui să fii mai rapid decât lumina, iar acest lucru ar presupune să întreci particulele luminii (fotonii). Superviteza luminii poate fi atinsă în momentul în care străpungem bariera luminii părăsind universul spațio-temporal descris de Einstein și mișcându-ne printr-un univers – creație liberă, noțiune denumită de fizica modernă drept „hiperspațiu”.

Datorită paradoxurilor determinate de mișcările cu viteze superluminice prin hiperspațiu, astfel de deplasări înapoi în domeniul macro-cosmic au fost considerate excluse, dar aceste păreri trebuie neapărat revizuite pe baza noilor cunoștințe despre structura timpului.

Aceste cunoștințe, ce păreau de neclintit, revigorează idei familiare domeniului science-fiction, idei ce duc la o autentică manipulare a timpului; în cazul de față fiind vorba despre „călătoriile” în timp.

Când Gerald Feinberg, profesor de fizică la Universitatea Columbia, a postulat, în 1967, existența unor particule superrapide, așa-numiții tahioni, a avansat ipoteza orientării unilaterale a axei timpului. Independent de teoria lui Feinberg cu privire la tahioni, definiți până acum ca niște particule neizolate, care, din momentul formării lor, depășesc în viteză lumina, se pune întrebarea dacă nu cumva se găsesc deja particule care să se miște înapoi în timp, așadar, niște particule elementare călătoare în timp ce scot din discuție cauzalitatea. E posibil ca efectul să se afle înaintea cauzei? Ce se întâmplă cu imaginea lumii noastre fizice?

2. „Călătoriile în timp”, în microcosmos

Carl David Anderson, profesor de fizică la California Institute of Technology (Caltech) din Pasadena, a descoperit, în 1932, în radiațiile cosmice o particulă ciudată care, în poziție imobilă, are masa și particularitățile unui electron, dar, spre deosebire de acesta, posedă o sarcină electrică pozitivă.

Pentru această descoperire, patru ani mai târziu, savantul a primit Premiul Nobel. Tot atunci, Anderson a descoperit accidental ceva ce nu avea ce căuta în universul nostru: o antiparticulă numită pozitron datorită încărcăturii sale electrice pozitive. Omul de știință avea convingerea că acest anti-electron ar putea deveni vizibil într-un dispozitiv numit cameră cu ceață, iar mai târziu va putea fi obținut pe cale artificială, lucru ce se va adeveri în scurt timp. Prin bombardarea nucleului atomic cu fotoni, a căror energie totală însumează mai mult de un milion de electron-volți, s-au obținut atât electroni cât și pozitroni.

Ca antiparticulă, pozitronul, geamănul electronului, are o durată de viață redusă. Întâlnirea gemenilor are urmări tragice. De îndată ce atât pozitronul cât și electronul sunt pe punctul de a se stinge, brusc, își transformă masele în radiații. Așadar, aceștia se iradiază și, prin contactul cu cel puțin doi fotoni, dispar. În acest puternic și cunoscut proces de distrugere, va fi eliberată de o sută de ori mai multă energie decât, de exemplu, în interiorul soarelui, când are loc fuziunea nucleară.

Această distingere reciprocă a materiei și antimateriei conține ceva lugubru în sine. Procesul nu are nevoie, prin contrast cu fuziunea nucleului, de milioane de grade Celsius. Procesul de distrugere are loc, conform relației lui Einstein, a transformării masei în energie: E=mc² (Energia = masa înmulțită cu pătratul vitezei luminii) în stare „rece”. Un adevărat infern!

După numai câțiva ani de la descoperirea lor, pozitronii ne ofereau o altă surpriză. A avut un efect absolut senzațional o constatare făcută de Richard Feynmann, profesor de fizică la același institut ca și C.D. Anderson.

Feynman opina că, în anumite condiții, pozitronii se mișcă înapoi în timp. În domeniul particulelor subatomice se tinde, prin urmare, spre o inversare a axei de orientare a timpului. Pentru această descoperire uluitoare, Feynmann a primit atât Medalia Einstein, cât și Premiul Nobel, în 1965.

După reușita confirmare a existenței anti-electronilor (pozitronilor), a început o adevărată vânătoare a altor antiparticule; antiprotoni, antineutroni și antineutrini, adică antimaterie, pur și simplu. Cu ajutorul unui spectometru de ultimă oră, aparținând Institutului de fizică atomică „Max Planck”, fizicienii atomiști de la Heidelberg au demonstrat la un accelerator de protoni din Genf că, la o energie de 1940 MeV, protonii și antiprotonii rămân stabili chiar și pentru un timp relativ lung, mai înainte ca ei să se despartă unul de celălalt. Prin urmare, materia și antimateria nu se consumă imediat; în orice caz, ele se anulează reciproc. Se pare că există, totuși, condiții ce nu exclud o coexistență efemeră a ambelor și atât de diferitelor „specii” de particule. Savanții sovietici au reușit, prin intermediul unui accelerator de particule, să dovedească existența atomului de antiheliu. Între timp, s-a descoperit antiparticula-safari.

Dacă s-ar adeveri presupunerea prof. Bogdan Povhs (CERN, Geneva), conform căreia, în micro-cosmos s-ar afla mecanisme care ar împiedica o imediată distrugere a materiei și antimateriei, ar trebui să luăm în considerare faptul că fizicienilor noștri atomiști le va reuși în curând izolarea unei unități mai mari de antimaterie.

S-ar putea deduce existența unor universuri din prezența terestră a antiparticulelor și a antiatomilor, plecând de la premiza că aceste universuri se compun exclusiv din antimaterie?

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem convinși că există anti-lumi de acest fel, universuri ce se deosebesc de lumea noastră nu numai prin sarcina opusă, ci și prin reversibila axă a timpului.

Unii consideră că ele ar exista departe, în afara universului nostru, alții, dimpotrivă, ar dori ca acestea să fie colonizate în vecinătatea noastră „nemijlocită”.

La granițele sistemului nostru solar încetează posibilitatea obținerii unor informații exacte cu privire la antimaterie. În sistemul nostru, steaua cea mai apropiată, Proxima Centauri, ar putea fi socotită o anti-stea. Evident, speculațiile care se fac, în legătură cu sistemul nostru solar, sunt nenumărate.

Există, firește, – precum în microcosmos – pentru fiecare galaxie un corespondent, respectiv o anti-galaxie, un soi de lume paralelă în care domină alte legități fizice. Poate că jumătate din universul nostru se compune din materie, iar cealaltă jumătate aparține antimateriei. E posibil ca lumea antimaterie să se afle de partea cealaltă a găurilor negre, a acelor deschideri în hiperspațiu, cu statut fizic special, din pricina anomaliilor ce le caracterizează.

Câțiva astrofizicieni fac o serie de speculații, afirmând că între lumea materiei și cea ipotetică a antimateriei s-ar putea afla un strat izolator „foarte fierbinte” care ar împiedica distrugerea reciprocă a celor două universuri. În condițiile existenței unei astfel de bariere energetice, ar fi de presupus că timpul sau o altă dimensiune de ordin superior ar îndeplini funcția de izolator între cele două lumi, iar acestea s-ar bloca una pe cealaltă.

Filosoful grec, Platon (427–347 înainte de Christos), prin ideile sale referitoare la universul pulsatoriu, a cărui săgeată a timpului își schimbă periodic orientarea, a fost precursorul, acum mai bine de 2400 de ani, al lui Gerald Feinberg, cel ce a formulat ipoteza asupra tahionilor, oferindu-ne informații și asupra fenomenului „timp inversat”.

În opera sa, „Politica”, filosoful grec avansează ipoteza conform căreia dezvoltarea lumii noastre s-ar întrerupe la sfârșitul fiecărui ciclu, și după aceea s-ar desfășura în sens invers.

Într-un astfel de univers „inversat”, cei care au decedat ar trebui să revină la viață și, în continuare, aceștia ar trebui să întinerească mereu. Mai apoi, ar urma ca ei să se reîntoarcă la copilărie, iar existența lor să se curme, dispărând în pântecul mamei. Pentru acești oameni, nașterea ar fi similară cu moartea, iar aceasta ar însemna trezirea la o nouă viață.

Prin urmare, un atare curs al vieții (considerat de noi pervertit), într-o astfel de anti-lume ar părea ceva absolut normal.

Prin teoria sa referitoare la tahioni, Feinberg putea să nuanțeze și să modifice ideea lui Platon, unde acesta făcea referiri la universul-inversat. De asemenea, putea să includă în teoria sa și imaginea lumii relative prezentată de Einstein. Prin incitantul său articol „Possibility of Faster-than-Light-Particles” („Posibilitatea existenței unor particule mai rapide ca lumina”), Feinberg a provocat o discuție animată în lumea specialiștilor. Acesta, în articolul său, trata problema particulelor care, după toate aparențele, aparțineau unui alt univers și unui alt sistem de timp, evident orientat înapoi. Un anti-univers?

E cu putință să existe astfel de particule care, venind din viitor, călătoresc în trecut iar acestea, spre deosebire de pozitroni, să aibă o existență mai îndelungată?

În cele din urmă, geniala teorie a tahionilor trebuia să eșueze pe tărâmul teoriei relativității? Aceasta ar presupune că o particulă obișnuită, având viteza luminii, primește o masă infinită, astfel încât, niciodată să nu treacă dincolo de „zidul luminii”.

Cât privește problema violării ordinii timpului (a cauzalității), lucrurile se pot prezenta și astfel: să urmărim, de pildă, un observator care, aflat la punctul A, a descărcat un tahion din arma sa încărcată cu tahioni, scopul acestuia fiind acela de a distruge un obiectiv aflat în punctul B. Acest observator l-ar putea percepe pe un alt observator aflat într-un loc diferit, într-o succesiune întoarsă pe dos. De la acesta din urmă ar putea părăsi punctul B un proiectil cu tahioni care, la punctul A, s-ar strecura în țeava puștii. Fizicienii noștri se întreabă cum e cu putință ca un al doilea observator să ia parte la un lanț de evenimente atât de absurde?

În virtutea celor discutate, vom încerca o clasificare a particulelor elementare, în funcție de viteza lor:

Tardionii (clasa I) sunt acele particule care se deplasează mult mai încet decât lumina (anumite particule mici și electronii); cu cât se apropie mai mult de viteza luminii, cu atât mai intens primesc energia acesteia.

Luxonii (clasa a II-a) se deplasează cu viteza luminii și pot primi diferite valori de energie. În această categorie pot fi incluși, printre altele, fotonii, gravitonii (purtători ai câmpului gravitațional), neutrinii (neutri din punct de vedere electric).

Tahionii (clasa a III-a) sunt particule ipotetice a căror viteză, pentru un observator din sistemul nostru de coordonate, este mai mare decât cea a luminii.

Să presupunem că avem de-a face cu un sistem „răsfrânt în oglindă”. În cadrul acestuia, se întâlnesc legitățile dominante reversibile ce nu numai că sunt compatibile cu teoria relativității, ci chiar o completează. Masa, respectiv energia tahionilor, este reală, ceea ce înseamnă că, realmente, nu se pune problema existenței acestora. Privite din universul nostru ele posedă o energie negativă și nicio masă reală. Teoretic, ei se comportă invers față de particulele ce aparțin clasei I; ceea ce înseamnă că tahionii își pierd energia, în cazul unei viteze progresive.

La o viteză superioară, ei nu mai primesc niciun fel de energie. La „zidul luminii”, viteza tahionilor coboară la zero, ori, în acest caz, energia atinge o valoare nelimitată. Se pare că tahionii n-au nicio șansă de a străpunge „zidul luminii”, însă presupunând că ei ar veni de „nicăieri” și s-ar materializa în lumea noastră, noi ar trebui să îi percepem căci, în pofida vitezei înapoi, ei provin din viitor. Însă viitorul nu poate fi „nicăieri”, iar ceva real trebuie să se fi produs în trecut sau poate că se realizează în prezent, iar realul se apropie de noțiunea de viitor. Astfel spus: viitorul nu este un vacuum, ci el reprezintă un produs al unor manifestări trecute ori ulterioare.

Astfel, conștiința noastră, independentă de factorul timp, datorită caracterului ei imaterial, poate străpunge fără efort „zidul luminii”, având posibilitatea de a opera de partea cealaltă a lumii noastre (în hiperspațiu), iar acolo poate întâlni tahioni „încărcați” cu informații despre evenimentele viitoare.