Magicienii

Magicienii de Gerard Majax

CUPRINS

Prefață

I ÎN CĂUTAREA PIETREI FILOSOFALE

1 Nicolas Flamel și transmutarea plumbului în aur

2 Caterina de Medici și decapitatul vorbitor

3 Casanova și țechinii Diavolului

4 Cagliostro și puterile fantasmagoriei

5 Contele de Saint-Germain și miracolul diamantelor

II MAEȘTRII OCULTISMULUI

6 Mesmer și cada vindecătoare

7 Victor Hugo și mesele rotitoare

8 Dunglas Home și levitația umană

9 Eva C. și vizitele unei ectoplasme

10 Rasputin sau puterea magnetismului

11 Conan Doyle și mesajul spiritist

III VRĂJITORII ANULUI 2000

12 M'Bako sau tradipracticianul vampir

13 Akbar sau vrăjitorul cu funii

14 Tangpao sau chirurgul cu mâinile goale

15 Uri Geller sau maestrul telekineziei

16 Robert Wavrin și comunicarea cu morții

17 Doamna Musse și povestea fermei bântuite de fantome

18 Bassam și apariția untdelemnului sfânt

19 Rașid și materializarea sacră

PREFAȚĂ

Să deplasezi un obiect la distanță doar prin puterea gândului, să te ridici în aer mișcat de o forță psihică, să dai la o parte pielea și carnea unui bolnav pentru a-l opera doar cu mâinile, fără nici un instrument: adeseori am visat la asemenea fapte. M-am pus așadar pe citit vreo sută de lucrări de ocultism și parapsihologie, fascinat de descrierea a tot felul de miracole și — ca atâția alții — gata să cred în ele.

Numai că, în decursul călătoriilor mele de tânăr student, am avut prilejul să întâlnesc mai mulți maeștrii ai bizarului îndrăcit — dacă-mi este îngăduit să spun așa —, de seducători și carismatici, pricepuți în câteva scamatorii, dar incapabili să reproducă în fața mea miracolele prin care își cuceriseră faima. Alții, ce trișau în chip flagrant, mi-au apărut ca niște șarlatani lacomi de bani. Am ajuns deci la o dublă concluzie: pe de o parte, voiam să înțeleg geneza unor legende miraculoase, drept care trebuia să studiez psihosociologia, pe de altă parte, în fața oricărui „miracol" aparent, se impunea o anumită neancredere și trebuia să devin capabil de a descoperi orice eventuală trișerie. Am urmat așadar cursurile Institutului de Psihologie de la Sorbona și totodată, din plăcere, m-am exersat în prestidigitație. Treptat, arta magiei m-a acaparat și cu toate că psihologia, sub toate aspectele ei, a rămas pentru mine o pasiune, am devenit iluzionist.

Producându-mă în lumea întreagă, am continuat să-i vizitez pe magicieni, pe vrăjitori și pe mulți alți taumaturgi celebri. Am descoperit că nu sunt nimic altceva decât niște fascinanți scamatori. Artiști talentați, ei sunt și mari profesioniști ai blufului, știind să prezinte „miracolele" ca niște adevărați maeștrii ai comunicării Adeseori, procedeele lor se dovedeau a fi foarte subtile, punerea în scenă ținea de geniu, iar condiționarea psihologică a spectatorilor era atât de bine realizată, încât până și spiritul cel mai cartezian se putea lăsa înșelat.

Fenomenul nu este nou. Încă din zorii omenirii personaje ieșite din comun — și pline de îndrăzneală — speculează nevoia de miraculos inerentă oricărei făpturi umane zăvorâte în contingentul vieții cotidiene. Cititorul va face cunoștință în această carte cu o întreagă galerie de astfel de personaje cum nu se poate mai pitorești și care s-au manifestat cu începere din evul mediu și până în zilele noastre. Pentru a descoperi secretul teatralelor lor înșelătorii, mi-am proiectat metodele de investigare în istorie. Timp de doi ani, am colaborat în acest scop cu prietenul meu Emmanuel Haymann, scriitor și istoric. De fiecare dată când construiam o teorie despre fața ascunsă a vreunui miracol relatat de cronicari sau transmis prin tradiție, Emmanuel cerceta cu de-amănuntul contextul epocii. Astfel, am putut reconstitui genialele pregătiri ale alchimiei medievale, escamotajele nerușinate ale vrăjitorilor-consilieri regali din secolele ce-au urmat, precum și feericele escrocherii ale marilor cavaleri ai lumii invizibilului

Fiecare epocă avându-și moda sa paranormală și evenimentele sale miraculoase specifice, vedem cum, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, căutarea pietrei filosofale este abandonată în favoarea binefacerilor magnetismului, a puterilor hipnotice exercitate de noile eminențe cenușii a lumii de dincolo, accesibilă prin mijlocirea meselor rotitoare. Spiritismul și ocultismul invadează saloanele, dar inspiră totodată, e adevărat, și căutări medievale mai serioase. Astfel, după ce Victor Hugo l-a auzit pe Shakespeare vorbindu-i prin picioarele mesei iar Conan Doyle renunța la al său Sherlock Holmes pentru a se consacra unor elucubrații ezoterice, Sigmund Freud utilizează hipnoza în scopuri medicale.

Știința progresând, s-ar fi putut crede în mod logic că secolul al XX-lea nu-i va mai îmbogăți pe făcătorii de miracole. Eroare! Cu fiecare sfârșit de mileniu, oamenii își regăsesc temerile ancestrale și au nevoie de profeți, fie ei și mincinoși. Dar acum nu trebuie să mai răsfoiești străvechi cărți de vrăjitorie: epoca actuală mi-a oferit frumoase și teribile confruntări cu acești neguțători de iluzii, deși discreția și prudența m-au obligat să schimb, în această carte, câteva nume de persoane și locuri.

Și totuși, în paginile ce urmează, îi demistificăm cu severitate pe acești fabricanți de vise doar când ei riscă să pună în pericol sănătatea fizică și psihică a celor creduli, pretinzând că au puteri mai mari decât orice medic sau aureolându-se cu virtuțile rigorii științifice. Departe de noi gândul de a afirma sus și tare că misterul nu există, iar dacă într-o bună zi mi s-ar propune un fenomen inexplicabil apărut fără nici un trucaj, aș fi primul care aș crede în el, așa cum mi s-a întâmplat în tinerețea mea. Nu demistificarea e importantă în această carte, ci, dimpotrivă, mistificarea: ciudata influență a tuturor acestor fabuloși actori ai iraționalului, destinul lor romanesc, înspăimântătoarea și uneori primejdioasa lor putere, precum și delirul mulțimilor în fața ei, de la cel mai credul mic-burghez, până la cei mai de seamă poeți, oameni politici și chiar, uneori, savanți. Dar nu-i și ăsta un miracol?

Gérard Majax

I

ÎN CĂUTAREA PIETREI FILOSOFALE

1

NICOLAS FLAMEL

și

TRANSMUTAREA PLUMBULUI ÎN AUR

Picătura de mercur se desprinde încet de pe ciocul alambicului și cade, grea. Ea se amalgamează pe dată cu bucățica de metal aflată pe fundul vasului, dându-i sclipiri argintii. Domnul Cramoisy pare fascinat. Această transmutare alchimică i se părea până acum o legendă și nimic mai mult.

Ne aflăm în anul 1388 și regele Carol al VI-lea, ajuns la majorat, vrea să ia în mână frâiele guvernării, să pună putină ordine în stat și să curme, în sfârșit, neorânduiala și corupția.El a ordonat, între altele, să se cerceteze originea averii vestitului Nicolas Flamel, un supus ciudat, care cheltuiește adevărate averi pentru construirea de biserici și ajutorarea săracilor. De unde are atâția bani? Primind însărcinarea de a descoperi cât mai repede sursa acestei comori inepuizabile, nobilul Cramoisy nu-și închipuise că va putea asista la o ceremonie tainică. Până atunci, funcția sa de raportor nu-i îngăduise decât să se cufunde în dosare uriașe, să asculte plângeri și să facă lumină în tot felul de afaceri negustorești pledate în fața Curții.

Personajul ce se află în fata sa și care face acum tot felul de manevre ciudate pentru a fabrica aur cu singurul scop de a ușura nefericirea semenilor săi n-a stat nici o clipă pe gânduri: l-a invitat în casa sa de pe strada Marivaus, spre a asista la miracol. Alchimistul i-a cerut doar să vină într-o seară cu lună plină, pentru ca rezultatul experienței să fie cât mai bun.

Domnului Cramoisy îi trec prin minte o mulțime de întrebări, dar nu îndrăznește să întrerupă ritualul piosului savant. El acceptă întru totul cele câteva explicații date de maestru, ale cărui lămuriri sunt, de altfel, scurte și lapidare. În timp ce face diferite operații fizice indispensabile, Nicolas Flamel precizează totuși că alchimia nu reprezintă pentru el căutarea vulgară a mijlocului de a face aur și de a se îmbogăți. Pentru un spirit elevat, a găsi piatra filosofală înseamnă a descoperi taina esențială a naturii, a unității și a legilor sale. Înseamnă a deține înțelepciunea desăvârșită. A întemeia spitale, a face cimitire, a-i ajuta pe cei săraci în toate împrejurările sunt fapte la îndemâna oricui a descoperit această taină, dar scopul superior este cu totul altul: e nemurirea, ce poate fi cucerită prin triumful spiritului asupra materiei, prin transmutarea a ceea ce este omenesc în ceea ce este divin.

Nicolas Flamei se întrerupe din vorbire și, pentru a răci cele opt bucățele de metal aflate în tiparul lor, pune în mișcare niște foale. Operația pare a fi izbutit, căci alchimistul are o figură radioasă, el așază cu grijă bucățelele de metal într-un vas de piatră și le presară cu un fel de pilitură sclipitoare, un praf de protecție, indispensabil ceremonialului. Apoi scoate tiparul din vas și ia bucățelele de metal argintate, una câte una, pentru a le pune într-un creuzet de lut ars. El îi atrage atenția domnului Cramoisy asupra necesității de a introduce pe dată recipientul în cuptorul așezat la picioarele lor. Alchimistul îi propune vizitatorului să ia el însuși creuzetul cu un clește metalic și să-l așeze în cuptor. Raportorul, foarte emoționat, ezită. Dar, făcând asta, nu elimină oare posibilitatea oricărei înșelăciuni? Și domnul Cramoisy execută gesturile rituale.

— Nu vom avea prea mult de așteptat, precizează Nicolas Flamel. Apoi ia o carte veche și citește din ea, cu voce tare, câteva pasaje scrise într-o limbă neînțeleasă.

Domnul Cramoisy va afla mai târziu că fusese un text ebraic. El se întreabă dacă această lectură constituie un imperativ magic sau nu-i decât recapitularea unui modus operandi. Profită de acest răstimp ca să-l studieze pe maestru. Arătând și mai înalt în anteriul de postav aspru pe care l-a îmbrăcat la începerea experienței, cu chipul rotund și trăsăturile fine, cu părul alb, acest bărbat misterios ce vorbește cu o voce atât de gravă i-ar fi părut a fi un vrăjitor primejdios dacă nu i-ar fi cunoscut credința și faptele pioase. Fizionomia lui exprimă inteligență și bunătate, dar privirea-i pare enigmatică.

Deodată, Nicolas Flamel ia cleștele, îl întinde domnului Cramoisy și-i cere să scoată creuzetul din cuptor. Trimisul regelui, jucându-și cum trebuia rolul de asistent, se execută. Așază creuzetul pe jos și privește: în el se află un lichid auriu în curs de solidificare, ce seamănă a aur! Maestrul aduce un tipar de lemn, apucă creuzetul fierbinte cu cleștele și varsă lichidul miraculos în formele rotunjite ale tiparului. Apoi îi cere oaspetelui să răcească metalul cu ajutorul foalelor. Între timp, Nicolas Flamel aruncă apă pe jăraticul din cuptor și pune la locul lor diferitele ustensile folosite. Experiența s-a sfârșit.

Domnul Cramoisy pare epuizat. Nicolas Flamel se întoarce spre el și-i propune să ia acele monede de aur cu fețe netede. Raportorul este tulburat. Ezită, căci se teme să nu se ardă când va atinge metalul. Alchimistul pune degetul pe o monedă: nu-i nici o primejdie. Atunci domnul Cramoisy apucă cele opt monede și le cercetează, încă neîncrezător. Nicolas Flamei schițează un surâs răutăcios și-i spune că le poate lua cu el. I le dă în dar, cu două condiții. Prima: să păstreze secretul asupra detaliilor experienței și să nu le spună nici regelui și nici altcuiva. Căci, dacă se va ști cum procedează, lumea va veni de pretutindeni să-i ceară să preschimbe metalele în aur. Or, din tainice motive alchimice, el nu poate repeta des această transmutare. A doua: să folosească acea mică avere pentru a face bine oamenilor. Domnul Cramoisy e un om de calitate și înțelege toate nuanțele unui asemenea avertisment. Învârtind în mâini monedele de aur, el făgăduiește că va respecta acele nobile recomandări. Totuși, îndrăznește să-și exprime curiozitatea cu privire la sursa cunoștințelor lui de alchimie...

Nicolas Flamel face un gest și-și invită vizitatorul să ia loc pe un fotoliu din curele împletite, în timp ce el, ștergându-și fruntea asudată de sudoare din pricina căldurii cuptoarelor, se așază pe un modest scaun de lemn. Afară, viață clocotește, indiferentă. Un negustor de apă trece pe stradă, vesel și gălăgios, o căruță încărcată cu legume hurducăie pe pietrele desfăcute ale caldarâmului, în timp ce clopotele bisericii din apropiere bat orele cu o monotonie neliniștitoare. Apoi se face auzită vocea bătrânului maestru și agitația vieții de zi cu zi devine dintr-o dată neînsemnată. Cu liniștita certitudine a unui suflet senin, Nicolas Flamel îi povestește drumul, însemnat prin tot felul de întâmplări și semne, prin căutări și tenacitate, care l-a condus spre misterele sacre ale pietrei filosofale. El vorbește la început pe un ton scăzut, aproape ezitant, apoi entuziasmul și credința par a-l transfigura. Flamel găsește în el puteri noi; își retrăiește nopțile de veghe pe care le-a petrecut stând aplecat peste cărțile de magie, călătoriile în îndepărtata Spanie, experiențele din fața alambicelor înșirate de-a lungul peretelui pivniței boltite a casei sale, istorisește toate aceste încercări pe care le-a făcut în singurătate, însoțit doar de blânda încredere a doamnei Pernelle, soția sa. În cuvinte simple și adevărate, el îi prezintă o epopee fabuloasă, un vârtej febril în care a fost târât doar de puterea unui vis revelator. Trecutul iese la iveală, capătă formă și luminează prezentul.

***

Totul a început în 1357, când Nicolas Flamel avea douăzeci și șapte de ani. În căsuța sa de lângă biserica Saint-Jacques-de-la-Boucherie, care-și înălța spre cer turnul cu gorgone infernale, el își făcea meseria de copist. Recopia opere istorice, cărți sfinte sau glose religioase pentru studenții de la universitate și pentru nobilii literați. Ducea o viață liniștită și obscură, fiind înconjurat de manuscrise, suluri de hârtie și pergamente. Se minuna când transcria faptele mărețe din timpul cruciadelor, predicile preoților de la Sorbona, extrapolările splendide ale filosofilor antichității. Din când în când, penița i se oprea din scris, scrâșnetul ei pe hârtie se întrerupea și mintea lui Nicolas evada într-un univers himeric. În acele momente, în el dănțuiau cuvinte latine și nume ebraice, armatele regilor Franței se desfășurau într-un cortegiu nestăvilit sau îi vedea pe Apostolii lui Iisus adunați la Cină, uneori i se părea că rătăcește pe colinele Iudeii, unde odinioară Dumnezeu s-a înfățișat sub formă omenească... Dar curând își relua lucrul, apucându-se de vreo miniatură, literele deveneau imagine și prindeau viață.

Într-o noapte, Nicolas a avut un vis. Dar fost-a oare un vis sau o apariție ivită pe când abia ațipise, o manifestare palpabilă a destinului? Un înger cu fața luminoasă se afla aici, la picioarele patului; aripile sale albe umpleau cămăruța și ocupau tot spațiul. Încet, serafimul își deschise brațele, ținea în mâini o carte cu coperte strălucitoare de aramă, cerul se deschisese pentru a lăsa să coboare pe pământ acest spirit luminos, deodată se auzi o voce ca o melodie de pe cealaltă lume:

— Privește bine această carte. Ți se pare necunoscută, ție, ca și tuturor celorlalți oameni, dar într-o zi vei vedea în ea ceea ce trebuie să vezi și vei ști ceea ce nimeni altul nu știe...

Nicolas întinse mâna pentru a lua cartea cea enigmatică, dar forma dispăru într-un nor ce se risipi curând. Impresionat, mișcat până în străfundul ființei sale, copistul se așeză pe pat. Camera era rece și întunecoasă. Cu degetele tremurătoare, aprinse o lumânare; flăcăruia pâlpâi, cercetă pereții de piatră ca și cum ar fi căutat încă, în jurul lui, urma visului. Dar nu găsi nimic și, în depărtare, se auzea doar glasul paznicului de noapte: „Dormiți, oameni buni... dormiți..."

Câteva zile mai târziu, Nicolas Flamel se afla în maghernița sa, ca de obicei, aplecat asupra mesei de lucru și recopiind cu mare grijă un pasaj din Cartea cuvintelor sfinte și a faptelor bune săvârșite de preasfântul nostru rege Ludovic, de domnul de Joinville... O mie opt sute de vase plecaseră spre Levant, vântul sufla și umfla pânzele... Copistul își ridică privirea și zări în fața lui un bărbat pe care nu-l auzise intrând. Obrazul vizitatorului părea ars de soare, hainele îi erau prăfuite de pe drum și părea sfârșit de oboseală. Nicolas se uită la el cu bunăvoință, îi surâse și îl întrebă cu amabilitate, pe un ton blând, fără să-l repeadă:

— Nu-i așa că vii de departe? Odihnește-te puțin pe bancă. Prietene, ai văzut vreodată marea?

Dar se vedea bine că bărbatul nu înțelegea deloc limba franceză. Deschise ușa, dar nu rosti decât cuvinte scrâșnite, de neînțeles. Privi cu teamă în jurul lui și apoi, liniștit, își deschise desaga și scoase din ea, cu foarte mare grijă, un obiect dreptunghiular, învelit în fâșii de pânză. Desfăcu cu încetineală fâșiile de pânză și scoase la iveală o carte. Lui Nicolas îi veni să leșine de emoție. Cartea... și legătura asta... le mai văzuse... totul i se arătase în visul pe care îl avusese cu o noapte în urmă; îngerul îi întinsese aceeași carte! Plin de nervozitate, Nicolas luă cartea în mână, parcurse repede cele douăzeci și una de foi făcute dintr-un papirus fin și rar; se uită cu atenție la caracterele misterioase și la desenele alegorice, viu colorate. Pe prima pagină, el citi următoarea inscripție, scrisă cu litere mari și aurite: ABRAHAM JIDOVUL, PRINȚ, PREOT, LEVIT, ASTROLOG ȘI FILOSOF, CĂTRE POPORUL IUDEU, ÎMPRĂȘTIAT PRIN MÂNIA LUI DUMNEZEU PRINTRE GALI. SALUT. D. I.

Străinul îl făcu pe copist să înțeleagă că dorea să scape de această carte, accepta să i-o lase în schimbul doar a doi florini. Nicolas îi dădu banii fără să mai discute. Bărbatul băgă banii în buzunar, parcă ușurat, și plecă în tăcere, așa cum venise.

***

— Cel care mi-a vândut această carte nu știa cât valorează, ca și mine, de altfel, atunci când am cumpărat-o. Cred că a fost furată de la jidovi, undeva, în vechile lor locuri de baștină... explică Flamel, ridicând privirea spre domnul Cramoisy, care îl ascultă neclintit temându-se să nu întrerupă povestirea prin vreo vorbă nelalocul ei sau prin vreun gest întrebător.

***

După plecarea grăbită a necunoscutului, Nicolas rămase singur în fața cărții. Știa că viața sa luase o nouă întorsătură. Apariția nocturnă fusese deci un semn al Providenței, un semn că a fost ales, această lucrare îi era destinată lui și el trebuia să-i descifreze enigmele. Lui Nicolas i se făcu frică. Dar dacă această carte de magie era a Diavolului?... Și dacă Belzebut luase înfățișarea îngerească pentru a-l înșela? O, Doamne, arată bietului tău servitor calea cea adevărată... Cu inima bătând de emoție, Nicolas întoarse cu încetineală paginile cărții. Citi cu spaimă Cuvântul către cititori, în care era amenințată cu mari nenorociri și cu blesteme orice persoană care ar îndrăzni să-și arunce privirea pe aceste foi, dacă nu era sacrificator sau scrib. Nicolas era un fel de scrib, căci el nu făcea numai muncă de copist servil, citise operele filosofilor și ale istoricilor, avea cunoștințe științifice și s-ar fi priceput să-și însușească cu înțelepciune învățămintele lui Abraham Jidovul.

Totuși, el constată pe dată că o bună parte din lucrare îi rămânea inaccesibilă. O grafie necunoscută — poate greacă, gândi el — se amesteca, se contopea cu literele latine, pe pagini se mai aflau și desene cu sens ascuns. Totuși, anumite pasaje din text puteau fi ușor înțelese: autorul își consola poporul condamnat la exil, îi sfătuia să se ferească de idolatrie și să aștepte cu răbdare venirea lui Mesia eliberatorul. Mai departe, Abraham voia să-și ajute nația captivă să plătească împăraților romani tributul și se străduia să o învețe transmutarea plumbului în aur. De data asta, Nicolas se clătină de emoție și simți ca o săgeată care îi străpungea pieptul: deci această carte cuprindea misterul misterelor, taina veche a alchimiei. El înțelese că acela ce va izbuti să descifreze aceste pagini va obține bogăția și înțelepciunea, se va întâlni cu marii inițiați care au făcut omenirea, va putea răspândi în jurul lui fapte bune, va ușura nefericirile și-l va glorifica pe Dumnezeu. Da, această carte venea din Cer, căci alchimia este o știință divină.

***

Nicolas adăugă apoi pentru domnul Cramoisy:

— Nu vă voi înfățișa ceea ce era scris într-o frumoasă și foarte inteligibilă latină în toate celelalte foi, Dumnezeu m-ar pedepsi, căci aș face un păcat și mai mare decât cel care, cum se spune, ar dori ca toți oamenii din lume să nu aibă decât un cap, pe care el să-l poată tăia dintr-o singură lovitură.

În ceea ce privește desenele, Nicolas e mai vorbăreț și îi prezintă vizitatorului său, în detaliu, imagini al căror sens ascuns scapă privitorului neinstruit. El face următoarea descriere amănunțită:

— Foaia a patra reprezintă un bărbat tânăr, cu aripi la călcâie, ținând în mână un băț în jurul căruia se încolăcesc doi șerpi, băț cu care lovește coiful ce-i acoperă capul. După părerea mea, el pare a fi zeul Mercur al paginilor. Din partea opusă vine, alergând și zburând cu aripile desfăcute, un bătrân ce poartă pe cap un orologiu și în mâini — ca și Moartea — o coasă cu care, furios și înspăimântător, vrea să-i taie lui Mercur picioarele.

Pe cealaltă parte a foii a patra, este înfățișată o floare frumoasă aflată pe vârful unui munte foarte înalt, munte pe care crivățul suflă cu putere...

Pe foaia a cincea este desenat un trandafir înflorit, aflat în mijlocul unei grădini frumoase, lângă un stejar scorburos, la poalele căruia bolborosește un izvor cu apă foarte limpede, care se azvârle în adâncuri, după ce, mai întâi, trece peste mâinile a o mulțime de oameni ce scormonesc în pământ...

Pe cealaltă parte a celei de-a cincea foi, se află un rege ce poartă în mână un satâr, cu care vrea să-i pună pe soldați să căsăpească, în fața sa, o mulțime de copilași, ale căror mame plâng la picioarele necruțătorilor oameni înarmați...

Domnul Cramoisy începe să dea semne de nerăbdare... La ce poate folosi descrierea atât de amănunțită a unor desene a căror semnificație nu o poate înțelege? Alchimistul reia firul povestirii...

***

Aflându-se în posesia cărții lui Abraham, ale cărei puteri uriașe nu le cunoștea încă prea bine, Nicolas Flamel se strădui cu un zel neobosit să-i pătrundă tainele. De acum înainte, toate lecturile, studiile și meditațiile îi erau legate de imperioasa dorință de a înțelege secretul acestei cărți de magie. Timp de mai bine de douăzeci de ani, stând retras în singurătatea camerei sale, el își întrebă cartea în fiecare zi.

Timp de mai bine de douăzeci de ani, el încercă cu înverșunare să pătrundă simbolistica imaginilor și metafora cuvintelor. Se impregnă de știința hermeticilor și, de la Platon și Aristotel, află temeiurile materiei și rolul celor patru elemente; datorită lui Avicena, medic arab din secolul al XI-lea, și Kabbalei iudaice, el descoperi simbolistica aurului, semn absolut al purității și al elevației sufletești. Nicolas își însuși lecțiile tuturor marilor alchimiști ai trecutului și ascultă întru totul de poruncile teologului german Albert cel Mare, date celor care încercau să preschimbe plumbul în aur, alchimistul trebuie să fie discret și tăcut, el nu va dezvălui nimănui rezultatul operațiilor făcute; va locui departe de oameni, într-o casă unde vor fi două sau trei camere destinate experiențelor, va trebui să fie destul de bogat pentru a putea face față cheltuielilor cerute de experiențele de laborator, va trebui să se ferească de orice legătură cu prinții și nobilii...

***

Cramoisy își arată uimirea: Oare cele auzite nu reprezintă tocmai portretul lui Nicolas Flamel? Copistul parizian se străduie, într-adevăr, să nu sufle nici un cuvânt despre cercetările sale și nu-și împărtășește speranțele decât doamnei Pernelle. El stă singuratic în casa sa și nu invită pe nimeni, niciodată, să pătrundă în încăperile unde sunt adunate lucrările savante. Munca sa de copist îi aduce un venit destul de mare ca să poată să-și procure fără greutate cuptoarele, foalele și metalele necesare pentru cercetări.

***

După lungi incursiuni într-un domeniu al cunoașterii pe care nu-l stăpânea, Nicolas ajunse la concluzia că numai învățații evrei ar putea să-i deschidă porțile științei. Numai ei, se gândea el, dețineau vechea înțelepciune în totalitate și numai ei erau în stare să o transmită. Dar unde i-ar putea întâlni pe acești învățați? Evreimea pariziană, nefericită și exprimată, supusă la neîncetate persecuții, uneori tolerată, adeseori expulzată, mereu jefuită de edictele regale, nu mai este alcătuită decât dintr-o populație sărmană și temătoare, căci cei puternici au părăsit demult malurile neprimitoare ale Senei. Trebuie să mergi până foarte departe, dincolo de Pirinei, în inima Spaniei catolice, pentru a descoperi, sub marmura măiestrit sculptată, sub colonadele și bolțile de

piatră ale somptuoaselor sinagogi, întreaga vitalitate a unei filosofii ale cărei rădăcini se afundă în adâncurile istoriei omenirii.

După ce a stat multă vreme pe gânduri, amânându-și hotărârea, Nicolas Flamel se decise, în sfârșit, să îmbrace mantia de pelerin și să se alăture evlavioșilor care mergeau în procesiune, străbătând câmpii și drumuri, până la Saint-Jacques-de-Compostelle. Acest lung periplu îi va îngădui, fără îndoială, să întâlnească un învățat în stare să pătrundă tainele cărții lui Abraham.

Așa se face că într-o bună zi a anului de grație 1379, cu puțin înainte de Paște, Nicolas se alătură celor care, de dragul credinței, porniseră în această lungă călătorie. Înarmat cu o desagă și cu un baston, el străbătu toată Franța, mergând din han în han. Cu picioarele umflate, cu degetele însângerate, el se îndrepta spre locul unde îl mâna soarta. Ajunseră în Spania și nu după mult timp erau la Compostelle unde își putură agăța la pălărie cochilia, semne ale credinței lor de nezdruncinat în sfântul îngropat în acel loc. Nicolas se puse pe dată să caute pe unul dintre numeroșii medici evrei din oraș, spre a-i arăta câteva pagini din carte, pe care le ținea cusute cu grijă în pulpana hainei. Din nefericire, la întrebările sale nu răspundeau decât oameni cu fete bănuitoare; la evocarea cărții lui Abraham, gurile amuțeau... Și venise vremea când trebuia să pornească pe drumul de întoarcere...

Mergând din oraș în oraș, Nicolas punea întrebări, cerșea și implora răspunsuri și, până la urmă, norocul îi surâse. La Leon, un negustor venit din Boulogne-sur-Mer pentru afaceri îi spuse că știe un învățat, un om înțelept și respectat, a cărui știință este nesfârșită. I se spunea maestrul Canches și era un medic evreu convertit la catolicism, o ființă de-o mare bunătate, care se dedicase îngrijirii gratuite a săracilor din oraș, fără îndoială că acest om va primi să se pună în serviciul unui bărbat atât de respectabil precum era evlaviosul Flamei.

Îngrozitor de slab, cu fața brăzdată de zbârcituri adânci și cu privirea vie, Canches își primi vizitatorul venit atât de departe, îl lăsă să povestească visul pe care îl avusese și întâmplarea în urma căreia se afla în posesia tainicelor pagini și tresări când auzi pronunțându-se numele lui Abraham. Da, știa din bătrâni de existenta acestei lucrări, demult pierdută! Auzind acestea, Nicolas își sfâșie căptușeala pelerinei și Îi arătă bărbatului sfânt cele câteva pagini purtate cu el de-a lungul călătoriei.

— Știți unde se află cartea din care provin aceste pagini? îl întrebă medicul.

— Nădăjduiesc că-i voi da vesti bune celui care ar izbuti să descifreze aceste enigme, răspunse Nicolas la fel de evaziv.

Cuprins de bucuria acestei descoperiri, maestrul Canches îi dezvălui noului său prieten sensul ascuns al misterioaselor semne. Pentru Nicolas, totul deveni dintr-o dată clar: coasa ce tăia picioarele unei divinități era Saturn (plumbul), care fixa mercurul, masacrul copiilor indica extracția sulfului activ din mercurul pasiv aflat în metalele obișnuite... Convins pe dată de marea întindere a cunoștințelor lui Canches, Flamel îi spuse că posedă toată lucrarea și îi propuse să-l conducă pe învățat până la Paris, unde acesta putea, în liniște, să consulte, să traducă și să interpreteze cartea lui Abraham în totalitatea sa.

În ciuda vârstei sale înaintate, Canches primi să-l însoțească pe Ni-colas Flamel, fără să stea pe gânduri nici o clipă. Dar era cu neputință ca el să facă toată această călătorie pe jos. Pentru a-i cruța bătrânului puterile se îmbarcară pe vas cu destinația Bordeaux. De aici trebuia să meargă la Paris, Nicolas și Canches străbătură regiuni întregi din Franța vorbind despre alchimie și evocând înfricoșătoarele taine transmise de învățații evrei încă de pe vremea faraonilor Egiptului. Bătrânul mergea voinicește pe drumuri, purtat de gândul că, în curând, va ține în mâini cartea pierdută, dar această expediție fără sfârșit îi măcina puterile. Slăbi, deveni palid, forțele păreau a-l părăsi. Ajuns la Orléans, atât de aproape de țintă, maestrul Canches vomită, căzu la pat într-un han și începu să delireze. Îl chema fără încetare pe Nicolas, îi era frică să nu fie părăsit de tovarășul său de drum, îl ținea de mână... Cartea... cartea... aceste cuvinte reveneau fără încetare. Înainte de a muri și a părăsi acest pământ pentru a cunoaște pacea veșnică, el voia să consulte cartea, să o atingă, să-i interpreteze desenele, să ajungă, în sfârșit, să afle toate tainele artei alchimice. Dar voința muribundului ajunsese la capătul ei și acesta nu mai putea lupta împotriva bolii care-l copleșea, în minte i se amesteca totul, Parisul și Spania, îngerul din vis, Abraham Jidovul, plumbul oprind fuga lui Mercur... Mai pomeni o ultimă oară de carte, apoi privirea îi deveni fixă, capul i se rostogoli pe așternut și Nicolas, cu evlavie, îi închise ochii.

Ajuns acasă, copistul reluă, una câte una, foile lucrării. Maestrul Canches îi deschisese căi pe care singur nici nu le putea măcar bănui, acum se simțea destul de iscusit în arta sacră pentru a interpreta mesajul lui Abraham. Cuptoarele din pivniță ardeau zilnic, topea metalul, amesteca elementele și alambicele scuipau picăturile pe care alchimistul le cerceta, cu inima plină de speranță și credință. Timp de doi ani, el își puse toate puterile în slujba acestui scop, timp de doi ani, încercă, în fiecare zi, marea transmutare, având mereu în străfundul sufletului amintirea prietenoasă și în același timp dureroasă a maestrului Canches.

În cele din urmă, căutările sale fură încununate de izbândă. Își va aminti întotdeauna de acea clipă minunată din ziua de 25 aprilie 1382, puțin după ora cinci seara. În acea zi și în acel moment, strada fremăta de tumultul poporului ce se revoltase împotriva taxelor mari impuse de ducele de Anjou, regentul regatului. În timpul ăsta, Nicolas urmărea cu exactitate și pas cu pas indicațiile cărții. Făcea din nou gesturile de atâtea ori repetate, relua amestecurile, varia cantitățile de praf și timpul decocțiilor. După ce fusese de multe ori aproape de adevăr, acum, în sfârșit, ajunsese la el și realizase pentru prima oară transmutarea la care domnul Cramoisy avea să asiste mai târziu, fiind unul dintre puținii martori.