Dincolo de imposibil

Motto:

„După ce imposibilul a fost eliminat, ceea ce-ți rămâne, oricât ar fi de improbabil, trebuie să fie adevărat

Sherlock Holmes

Cuvânt înainte

Se spune adesea că adevărul e mai straniu decât ficțiunea și chiar așa este. Ca să se convingă, oricine pune la îndoială această afirmație nu trebuie decât să citească prezenta carte.

Scriitorii de romane științifico-fantastice pot să aibă în vedere misterele legăturii dintre spațiu și timp, să descrie domeniile de dincolo de granița universului cunoscut și să-și poarte cititorii într-o croazieră prin centrul unei găuri negre, însă nicio poveste scrisă vreodată nu s-ar putea compara cu ciudățeniile lumii în care locuim deja.

O planetă pe care bărbați și femei izbucnesc în flăcări în timp ce-și văd de treburile zilnice, dispar în neant sub ochii unor martori uluiți și, fără niciun motiv aparent, explodează în mii de bucăți. O. Lume în care pești, broaște și tot soiul de alte lucruri cad din cer ca ploaia; în care tablouri și icoane încep brusc, pe neașteptate, să plângă sau să sângereze. Niciunul dintre noi nu crede că aceste lucruri sunt posibile dar totuși ele se întâmplă. Nu în mintea unui povestitor iscusit, ci pe solul planetei pe care o numim Pământ.

S-ar părea că pentru lumea în care trăim nu există niciun scenariu prea ridicol, nicio posibilitate cu șanse prea mici de a fi reală.

Ce scriitor care se respectă ar fi avut îndrăzneala să creeze personaje care să fie în stare să vadă în viitor și să pășească în trecut, să facă instantanee cu aparate Polaroid folosindu-și doar mintea, să plonjeze fizic în flăcări și să iasă nevătămate, sau să prezinte aceleași răni pe care le-a avut acum două mii de ani, răstignitul lisus?

Cu siguranță niciun scriitor nu și-ar fi dat o asemenea osteneală, deoarece nu s-ar fi putut aștepta ca vreun cititor să meargă atât de departe cu credulitatea. Totuși, acestea sunt doar câteva dintre uluitoarele puteri paranormale dovedite de bărbați și femei din zilele noastre.

Aici sunt istorisite experiențele fiecăruia: întâmplări inimaginabile și întâlniri față-n față cu extratereștri, stafii, făpturi aparținând unor specii dispărute și o largă varietate de ființe fantasmagorice de naturi diverse.

Secolul douăzeci a fost o perioadă deosebită în ceea ce privește dezvoltarea cunoștințelor umane. În cursul ultimilor nouăzeci și cinci de ani, omul nu numai că a strecurat o privire în cele mai îndepărtate unghere ale universului dar s-a uitat și în lumea microscopică a moleculei. A stăpânit energia atomului și, prin cercetările efectuate în legătură cu ADN-ul, descuie în fine lacătele ce păstrau tainele vieții înseși. Departe de laborator, setea de cunoaștere a omului l-a împins să călătorească prin cele mai îndepărtate regiuni arctice, să străbată cele mai nepătrunse jungle și să se scufunde în adâncurile oceanelor. Un secol care a început înainte de apapriția zborului motorizat a văzut către sfârșitul celui de-al șaptelea deceniu al său un om pășind pe Lună. Celor mai mulți oameni, progresulștiințific făcut de omenire îh secolul douăzeci li s-a părut ca un grafic urcător, cu o pantă tot mai abruptă. Conform convingerii răspândite în lume, există puține locuri în care omul nu s-a dus, și mai puține pe care nu le-a văzut și puține care să merite să fie cunoscute și pe care el să nu le fi descifrat.

Dar acest sentiment de automulțumire intelectuală este oare o reflectare corectă a situației reale? Oare cunoașterea de către omenire a lumii în care trăim este într-adevăr atât de atotcuprinzătoare?

Mesajul acestei cărți sugerează că răspunsul la această întrebare este un nu răspicat și fără echivoc. Deoarece în vreme ce omul a inventat și a perfecționat un sistem de reguli științifice și certitudini care par să cuprindă toate variantele posibile ale celor mai bine cunoscute fenomene, realitatea este că nu toate evenimentele se încadrează perfect în acest tipar previzibil și consecvent.

Așa cum își va da în curând seama cititorul acestei cărți, fiecare an al secolului douăzeci a avut parte de porția lui de întâmplări independente care se situează în afara cadrului de legi naturale, așa cum am ajuns să le înțelegem. Bărbați și femei – oameni altminteri obișnuiți —

au dat dovadă de puteri pe care știința nu reușește să le recunoască; inteligențe nevăzute și-au făcut cunoscută prezența prin tot felul de mistere și manifestări oarecum înspăimântătoare; făpturi despre care se credea că erau de mult dispărute ca specie au apărut cu regularitate.

Unele dintre aceste întâmplări par miraculoase; altele par să se fi petrecut ca urmare a intervenției unor forțe invizibile care ar putea fi descrise cel mai bine prin termenul de diabolice. Multe nu sunt nici deosebit de înspăimântătoare, nici exaltante pentru inteligența omenească; sunt pur și simplu atât de stranii încât însăși realitatea lor pare să răstoarne dintr-o dată certitudinile intelectuale pe care se sprijină întregul nostru mod de a privi viața.

Considerate laolaltă, aceste ciudățenii lasă să se presupună că este posibil ca lumea materială în care trăim să se interfereze uneori și foarte brusc cu o altă dimensiune, mai puțin substanțială; un loc din care tot felul de entități ar putea să apară pe neașteptate, dispărând apoi din nou, fără niciun avertisment. Ba chiar, un alt univers.

Aceste întâmplări neobișnuite sunt cele care alcătuiesc baza unei istorii paranormale a secolului douăzeci. Unele dintre cazurile prezentate aici au mai fost publicate și înainte în cărți și reviste dedicate misterelor și inexplicabilului. Altele au rămas neobservate până acum, prin ultimele pagini ale unor ziare prăfuite de pe rafturile bibliotecilor din întreaga lume. Multe altele au fost ascunse cu grijă de ochii publicului în dosarele guvernelor, până când recenta legislație cu privire la libertatea de informare le-a conferit o mai largă circulație.

Concentrându-mi atenția asupra câte unei singure enigme în fiecare an cred că am reușit să cuprind o mare parte din cele mai mari mistere ale secolului douăzeci. Însă niciun scriitor n-ar putea realiza ceva care să se apropie de o trecere în revistă completă a tuturor întâmplărilor incredibile care s-au petrecut în cursul ultimilor nouăzeci și cinci de ani, și cu siguranță nu într-un singur volum. Așadar, nu pretind că aș fi scris un studiu exhaustiv al tuturor întâmplărilor anormale. Poate că, într-o zi, un alt scriitor va publica o astfel de carte. Eu unul mă îndoiesc. Se pare că tărâmurile paranormalului, ca și universul vizibil, se extind încontinuu.

1

Intâmplarea de la Ellean Mor

Există multe povești marinărești care vorbesc despre nave găsite în derivă și părăsite, deși se aflau în stare bună și cu toate bărcile de salvare intacte. Unele dintre aceste povești se dovedesc a fi nimic mai mult decât niște povești, născocite de marinari care sorb împreună un rom fierbinte într-o noapte rece de iarnă petrecută pe uscat. Și totuși, multe altele s-au dovedit a fi în întregime adevărate, și însuși secolul nostru, ca și cel precedent, a văzut nenumărate nave abandonate fără niciun motiv aparent. Ce s-a întâmplat de fapt cu echipajele lor constituie unul dintre marile mistere, deoarece pare ceva de neconceput ca un grup de persoane dotate cu rațiune să sară peste bord în mijlocul oceanului, renunțând la singura lor speranță de supraviețuire. Cu toate acestea, fenomenul continuă să se repete și până în ziua de astăzi.

De fapt, disparițiile care ne oferă cel mai straniu dintre toate misterele legate de mare nu se referă la marinari, ci la paznicii de faruri. Spre sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, farul de la Eilean Mor a fost construit pe suprafața stâncoasă a insulei Flannan pentru a-i ghida pe marinari, în condiții de siguranță, în zona Hebridelor și a coastei vestice a Scoției. Farul era dotat cu un personal constând dintr-o echipă de serviciu, alcătuită din doi paznici, iar un al treilea om era întotdeauna disponibil, gata să intervină ca rezervă în eventualitatea unei îmbolnăviri sau a unui accident. Prin această precauție de siguranță, se presupunea că baliza de avertizare, cu o intensitate luminoasă de 140.000 de lumânări, nu se va stinge niciodată. Însă în primul an al secolului, la 15 decembrie 1900, niște marinari ce navigau pe apele înghețate ale mării Nordului au privit uluiți cum farul de pe insula Flannan și-a încetat funcționarea.

Cel dintâi care a raportat acest mister forurilor pazei de coastă scoțiene a fost căpitanul unui vas cu aburi,

2

Richard Lazarus nava maritimă Archer, care în acea noapte naviga în apropierea Hebridelor. Cu toate acestea, datorită unor condiții meteorologice defavorabile, au trecut câteva zile până când o navă de ajutorare, Herperus, a fost trimisă să efectueze cercetări. Printre cei aflați la bordul acesteia se afla un anume Joseph Moore, șef al paznicilor de far din zonă și care anterior fusese de serviciu pe insula Flannan. Dezbătând împreună cu colegii săi problema misterului, Moore nu-și putuse imagina niciun soi de împrejurări care să fi cauzat proasta funcționare a echipamentului tehnic; în plus, era prieten apropiat al celor trei oameni care fuseseră de serviciu în decembrie – Thomas Marschal, Donald Mearthur și James Ducat – și îi știa pe toți ca fiind paznici capabili și cu experiență, care ar fi fost improbabil să intre în panică în momente de criză.

Ultima dată când îi văzuse Moore, cu trei săptămâni înainte, toți fuseseră sănătoși și părea de necrezut ca toți trei să se fi îmbolnăvit atât de rău încât să nu-și mai poată îndeplini sarcinile. De fapt – așa cum avea să descopere Moore – cei trei fuseseră loviți de ceva mult mai straniu decât o boală.

Când Hesperus s-a apropiat de insula cea mohorâtă, echipajul său a constatat că la debarcader nu se făcuse nicio pregătire în vederea sosirii lor, și nici repetatele semnale lansate de sirena de ceață a navei n-au provocat vreun răspuns. Primul care s-a îndreptat cu pași hotărâți spre pereții văruiți ai clădirii farului, a fost chiar Joseph Moore care a găsit încăperile reci și pustii, însă altminteri normale. Toate erau în ordine și la locul lor; chiar și fitilurile lanternelor fuseseră curățate și retezate, vasele lor fiind umplute cu ulei, gata să fie aprinse la apusul soarelui. Cercetând jurnalul de zi în căutarea unui indiciu care să lămurească misterul, Joseph Moore a remarcat cu surprindere că în noaptea de 14 decembrie se raportase o furtună dezlănțuită pe marea din jurul insulei. O asemenea consemnare era inexplicabilă, deoarece în noaptea respectivă vremea fusese comparativxalmă, furtuna izbucnind abia în

3

noaptea următoare, când se observase pentru prima oară absenta luminii farului. Ducat înregistrase ultimul raport în ziua de 15 decembrie. Textul era scurt: „Furtuna s-a sfârșit, marea este calmă, Dumnezeu stăpânește totul.”

Raportându-i comandantului navei Hesperus această ciudată situație, Moore a sugerat să se întreprindă imediat o cercetare amănunțită a micii irisule. Sfatul i-a fost urmat, însă, la sfârșitul căutărilor, echipajul vasului de intervenție nu-i găsise nici pe paznicii farului și nici vreun indiciu privitor la dispariția lor. În ziua următoare Hesperus s-a înapoiat la baza sa fără supraviețuitori, cadavre sau explicații, lăsându-l pe Joseph Moore singur. În cursul următoarelor câtorva săptămâni, în timp ce străbătea în lung și-n lat solul dur și stâncos al micuței insule Flannan, paznicul-șef a avut răgaz din plin pentru a se gândi la soarta tovarășilor lui. Oare se hazardaseră să se apropie prea mult de apă și fuseseră măturați de un val uriaș? Era improbabil, deoarece oamenii cunoșteau prea bine -primejdiile unei mări agitate. Să fi înnebunit unul din ei, ucigându-i pe ceilalți pentru ca, după ce le aruncase de pe stânci, cadavrele, să-i urmeze și el într-un mormânt de ape? Moore a cântărit cu grijă în minte această posibilitate, dar apoi a respins-o. Îi cunoștea personal pe cei trei ca fiind sănătoși la trup și la «ninte și, împreună cu familia lui, își luase „la revedere” de la ei abia cu câteva săptămâni în urmă. Și ce era cu furtuna menționată în jurnalul de zi, ca având loc în noaptea de 14 decembrie? O asemenea eroare părea imposibilă. Nimic din toate acestea nu aveau vreun înțeles, și totuși rămânea realitatea dispariției celor trei oameni. Era ca și cum ar fi fost brusc copleșiți de o forță extraordinară care-i luase de acolo împotriva voinței lor. „Da“, reflecta Moore, „acesta trebuia să fie răspunsul. Dar luați unde, cum, și de către ce?“

Și astfel, mintea lui Joseph Moore a continuat să se frământe cu aceste conjuncturi macabre, în cursul zilelor petrecute în singurătate, de la sfârșitul lui decembrie 1900

4

Richard Lazarus și începutul lui ianuarie 1901. Mult mai târziu, la câteva luni după ce fusese eliberat de sub vraja solitară a sarcinilor impuse de serviciu, Moore le-a povestit prietenilor săi cum, în timpul acelor sumbre săptămâni devenise conștient de o atmosferă nefiresc de apăsătoare, care părea să impregneze întreaga insulă. Ba chiar uneori credea că, în vreme ce căuta în zadar indicii pentru rezolvarea enigmei, auzise deslușit glasurile lui Marshall, Mearthur și Ducat care-l chemau, purtate de vânt. Niciodată n-a putut fi sigur dacă acest fenomen era sau nu un rod al propriei sale imaginații sau dacă se explica prin țipetele pescărușilor ce se roteau deasupra capului său. Dar orice ar fi fost, Joseph Moore n-a mai putut fi convins nicidoată să se întoarcă în mohorâta insulă Flannan.

5

Distorsiune a timpului la Versailles

Multor persoane le-ar plăcea să pășească înapoi, în istorie, pentru a vedea cu propriii lor ochi cum trăiau oamenii în secolele precedente. Știm, bineînțeles, că așa ceva este imposibil, și gândirea științifică modernă exclude posibilitatea ca omenirea să contruiască vreodată o mașină a timpului. Și totuși, experiențele trăite de anumite persoane „alese” par să contrazică tot ce am ajuns să credem despre timpul și universul fizic.

în perioada vacanței de Paști din 1901, două profesoare britanice între două vârste, Annie Moberley și Eleanor Jourdain, întreprindeau un tur al Parisului și al împrejurimilor acestuia. Cum nu mai fuseseră niciodată în Franța, cele două femei erau încântate de frumusețea clădirilor din cea mai renumită capitală europeană. Și totuși, în timpul unei excursii la Palatul Versailles urmau să treacă printr-o experiență ce avea să le rămână întipărită în minte pentru tot restul vieții lor.

După ce au explorat palatul principal și terenurile din jurul acestuia, domnișoara Moberley și domnișoara Jourdain au străbătut grădinile celebre în întreaga lume îndreptându-se spre Micul Trianon, refugiul preferat al Mariei Antoaneta, care se afla în altă parte a vastelor domenii. Cu toate acestea, nedispunând de un plan amănunțit al amplasamentului, femeile s-au rătăcit și, întâlnind doi bărbați îmbrăcați în veșminte din secolul al optsprezecelea, despre care și-au închipuit că erau îngrijitori ai terenurilor, le-au cerut îndrumări, exprimându-se în franceză. În loc de a le da ajutor, cei doi le-au privit mai degrabă ciudat și s-au mulțumit să le facă semn să se îndepărteze. La câțiva metri mai încolo, cele două englezoaice au fost depășite de o femeie tânără și o fetiță, care purtau și ele constume de epocă, deși de astă dată îmbrăcămintea era de o calitate surpinzător de

6

Richared Lazarus proastă. Totuși, nici uneia din profesoare nu i-a trecut prin minte că s-ar fi întâmplat ceva ciudat. Abia când au ajuns la un pavilion numit Temple d’Amour, celor două femei le devenea tot mai limpede că ceva din înfățișarea lor părea să-i uimească pe ceilalți.

Cu toate acestea un bărbat s-a dovedit a fi prietenos și, cu ajutorul gesturilor, le-a îndrumat către Micul Trianon. L-au găsit după ce au trecut un pod de lemn întins peste o mică viroagă. Și totuși, când în cele din urmă au ajuns la destinația lor, cele două femei au fost impresionate mai puțin de clădirea în sine decât de înfățișarea unei persoane care, stând acolo, picta o schiță a lizierei pădurii împrejmuitoare. Izbitor de atrăgătoare și purtând peruca înaltă caracteristică și rochia lungă tipică a unei aristocrate din secolul al optsprezecelea, femeia părea mai potrivită pentru a constitui modelul unui portret decât să fie ea însăși artista.

Annie Moberley și Eleanor Jourdain s-au putut apropia foarte mult de ea înainte ca aceasta să se întoarcă spre ele, cu o bruscă tresărire. Englezoaicele i-au zâmbit în chip de salut, dar cealaltă s-a uitat pur și simplu la ele cu ochi măriți de teamă și uimire. Abia în momentul acela au realizat cele dou vizitatoare că, nu se știe cum, pășiseră în trecut.

Reamintindu-și propria-i senzație, domnișoara Moberley a descris mediul înconjurător ca fiind cumva nefiresc. „Chiar și arborii păreau să fi devenit plați și lipsiți de viață. Nu existau efecte de lumină și umbre… niciun vânt nu agita copacii”, a scris ea mai târziu. Dar întocmai așa cum s-ar fi trezit dintr-un vis, acea neclintire bizară a părut să înceteze și totul în jurul lor precum și culorile au revenit la normal. Într-o clipire, artista dispăruse, fiind înlocuită de o scenă în care un ghid modern conducea un grup de câteva doamne într-un tur al Micului Trianon.

Deși pe tot restul șederii lor în Franța n-au discutat decât foarte puțin despre altceva, Annie Moberley și Eleanor Jourdain s-au hotărât să nu pomenească nimănui despre experiența trăită de ele, de teamă să nu fie ridiculizate.

7

Cu toate acestea, zece ani mai târziu, în 1911, când ambele deveniseră conferențiare universitare la Oxford, și-au unit forțele pentru a scrie o relatare completă a extraordinarei lor călătorii în timp. Când a fost publicată, în anul următor, lucrarea s-a dovedit a avea un oarecare succes, iar autoarele ei au devenit celebrități în cadrul specialiștilor în fenomene psihice din epoca eduardiană. Deoarece la vremea respectivă cercetaseră în profunzime istoria Versailles-ului, cele două profesoare ajunseseră de mult la concluzia că, în realitate, pătrunseseră în trecut prin cine știe ce distorisune a timpului sau printr-o ușă invizibilă dintre dimensiuni. După părerea lor, anul probabil în care reveniseră era 1789. Pentru autoare, „grădinarii” incapabili să le înțeleagă întrebările trebuie să fi fost gărzile elvețiene care, așa cum se știe, se aflau la curtea lui Ludovic al XVI-lea, iar femeia și fata pe care le văzuseră îmbrăcate în zdrențe puteau să fi fost țărănci franceze ce trăiau în împrejurimile domeniilor palatului. Doamna aristocrată era considerată de ele ca fiind, cel mai probabil, nimeni alta decât însăși Mărie Antoinette.

Scepticii – și au fost mulți dintr-aceștia – au ridiculizat povestea, insistând că profesoarele o ticluiseră numai în interesul obținerii unui profit. Asemenea critici s-au găsit să sublinieze faptul că nu exista nici măcar un singur amănunt care să nu fi putut fi studiat de mai înainte. Ba mai mult, deoarece în niciunul din documentele disponibile ce descriau palatul din secolul al optsprezecelea nu exista nicăieri o menționare a unui pod de lemn întins peste vreun șanț, acest detaliu vital al povestirii lor părea în contradicție cu -faptele cunoscute. Totuși, în cazul acestei obiecții din urmă, în curând avea să apară un indiciu de o importanță capitală, în stare să confere credibilitate amintirilor relatate de cele două femei.

în cel de-al treilea deceniu al secolului douăzeci, un exemplar al planurilor originale ale arhitectului regal a fost găsit închis în zidăria unui coș de sobă al unei clădiri vechi

8

Richard Lazarus dintr-un oraș învecinat. Ascuns cu mult timp în urmă, eventual pentru o păstrare mai sigură, planurile nu fuseseră văzute de niciun ochi omenesc vreme de mai bine de un secol. În mod ciudat, schițele arhitectului cuprindeau un pod de lemn peste viroaga pe care femeile spuneau că au trecut. Nu-i de mirare că autoarele britanice au susținut că au fost răzbunate și, deși descoperirea nu constituie o dovadă concludentă că englezoaicele ar fi pășit în trecut, incidentul a devenit mult mai greu de trecut cu vederea.

Deși întâmplarea de la Versailles rămâne probabil cel mai binecunoscut exemplu în care o persoană din secolul douăzeci vede trecutul reproducându-se sub ochii săi, fenomenul nu este câtuși de puțin unic. În octombrie 1926, într-o localitate în apropiere de Bradfield St. George, în Suffolk, Anglia, alte două femei ce se plimbau împreună s-au aventurat pe domeniile unei vaste case în stil georgian, situată în afara unui drum mărginit de conifere. Când li s-a spus a doua zi că respectiva clădire fusese demolată în ultimele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, s-au înapoiat la fața locului. Bienânțeles, au constat acum că drumul pe care merseseră doar cu o zi mai înainte nu era mărginit decât de un șanț, dincolo de care se întindea un teren sălbăticit, de pământ răscolit, buruieni, movile și arbori crescuți la întâmplare. Nu exista nicio urmă a vreunui conac și nici a brazilor plantați regulat.

Marea Britanie ne oferă multe exemple asemănătoare, în cursul verii anului 1930, doctorul Edward Gibson Moon, un me. Dic de țară, se înapoia dintr-o vizită făcută lordului Edward Carson, care locuia pe insula Thanet, în Kent. Carson era foarte bolnav și Moon îl vizita aproape zilnic, astfel că era familiarizat cu regiunea locală și îndeosebi cu drumul ce ducea până la Cleve Court – reședința provincială a aristocratului. Cu acel prilej,

9

tocmai când a pășit în afara vastei alei semicirculare ce permitea accesul la Cleve Court, doctorul Moon a fost oarecum surprins să constate că peisajul împrejmuitor părea foarte schimbat. În planul din față, atât terenul cât și binecunoscutul gard viu ce-l înconjura aveau un aspect ciudat de neobișnuit, iar clădirile din depărtare, care în mod normai constituiau repere de hotar, păreau să fi dispărut. Suprafața de asfalt a aleii fusese înlocuită cu o potecă noroiasă, mult mai îngustă, ce se întindea peste câmpurile pe care, spre deosebire de alte dăți, nu se vedeau turme de oi. În timp ce medicul încă mai încerca să se împace cu aceste schimbări aparent inexplicabile, atenția i-a fost atrasă spre un bărbat care înainta pe potecă, venind spre el. Purtând o muschetă de modă veche și pantaloni scurți bufanți, încălțat cu cizme de călărie, pe umeri cu o pelerină și pe cap cu o pălărie de mult demodată, individul era în mod evident un locuitor dintr-un secol anterior. În clipa aceea, lui Moon i s-a părut că și străinul l-a văzut, deoarece s-a oprit la mijlocul pasului și a căscat gura de uimire. Cuprins brusc de spaimă, Moon a întors capul spre casa pe care tocmai o părăsise. Spre marea lui ușurare, nu arăta altfel decât de obicei, și când s-a răsucit iar spre vedenia din fața lui, regiunea împrejmuitoare revenise la normal iar vizitatorul înarmat cu muschetă dispăruse.

Așadar, ce să înțelegem din astfel de experiențe? Sunt oare fapte, sau închipuiri? Unele cazuri individuale de recunoaștere pot fi explicate eventual ca fiind halucinații, deși asta nu explică, desigur, motivul pentru care martorul ar deveni dintr-o dată victima unei halucinații. Cazurile în care același lucru este văzut simultan de mai mulți martori – de exemplu fenomenul de la Versailles – sunt mai enigmatice, deoarece este mai greu de imaginat că două persoane ar putea avea aceeași vedenie în aceeași clipă. Cu toate acestea, cazurile mult mai convingătoare

10

RicharcJ Lazarus sunt acelea în care un anume loc devine focarul mai multor experiențe trăite de un întreg șir de martori uluiți.

într-o localitate în apropiere de Haytor Vale, un orășel situat pe marginea estică a regiunii Dartmoor, în Devon, o casă-fantomă a fost văzută de localnici și de turiști în repetate rânduri în cursul actulalului secol. Într-una din împrejurări, un topometrist care lucra pentru serviciul topografic național a văzut el însuși clădirea, în timp ce cuprindea cu privirea regiunea Devon-ului, dintr-un punct de recunoaștere situat la înălțime. Cu toate acestea, când mai târziu, în aceeași zi, a cercetat în amănunțime împrejurimile, n-a putut găsi nicio urmă a vreunei clădiri în locul pe care îl însemnase pe harta lui, deși scriptele locale lăsau să se înțeleagă că o mică locuință existase într-adevăr acolo în prima parte a secolului trecut.

Dat fiind că oamenii dispar uneori în mod misterios, topindu-se literalmente în văzduh, unii savanți specializați în fenomene paranormale au acceptat ideea că este posibil ca niște distorsiuni invizibile ale timpului să fi înghițit acele persoane, trimițându-le înapoi, în ere anterioare. Acolo, neștiuți de cei pe care i-au lăsat în urmă, rămân fără a putea da vreo dovadă ce ar sugera adevărata lor soartă. Aceasta e desigur o teorie neliniștitoare, dar deoarece se pare că nu există nicio consemnare istorică despre subita apariție a unor oameni înveșmântați potrivit unor mode pe care acum le-am recunoaște ca fiind contemporane cu propria noastră epocă, ipoteza rămâne improbabilă. Totuși, este posibil să existe una sau două împrejurări în care o bruscă retrăire a unei scene din trecut ar fi putut duce la un dezastru pentru persoana în cauză.

într-o noapte întunecoasă din luna martie 1979, o conducătoare auto de origine engleză, doamna Barbara Davison, a scăpat ca prin urechile acului când a evitat un grav accident rutier pe drumul de ocolire Sevenoaks din Kent. Conducând singură pe un teren pe care-l cunoștea foarte bine, doamna Davison s-a mirat când a

11

văzut partea carosabilă din fața ei dispărând brusc, apărând în locul ei un alt drum, mai îngust, ce părea că duce undeva, în dreapta ei. Ignorând plină de curaj ceea ce vedea cu ochii, a continuat să conducă spre stânga, prin întunericul în care știa că trebuie să se afle drumul adevărat. Peste câteva secunde, trecuse de poteca întunecoasă și totul revenise la normal. Dacă ar fi urmat drumul-fantomă, ar fi nimerit drept în traficul ce venea din sens opus. S-a constatat că experiența trăită de femeia din Kent – pe care aceasta a relatat-o unui ziar local – s-a potrivit cu povestirile a cel puțin trei șoferi care au parcurs același drum în acea noapte. Cu toate acestea, ciudat este că în locul respectiv nu existase niciun cot la dreapta de mai bine de douăzeci de ani. Ca și Barbara Davison, niciunul dintre acei conducători auto nu încercaseră să cotească la dreapta, dar ziariștii locali care au cercetat fenomenul, au descoperit că pe respectivul tronson de drum, în ultimele optsprezece luni, avuseseră loc nu mâi puțin de patru accidente mortale. În fiecare din acele tragedii, șoferii cotiseră în mod inexplicabil spre spațiul central acoperit cu iarbă al drumului de ocolire cu dublu sens. Experții în trafic rutier au încercat la vremea aceea să stabilească dacă lumina lunii sau farurile vehiculelor ce veneau din sens opus ar fi putut crea o iluzie care să-i fi îndemnat pe șoferi să cotească în direcție greșită. Nu au găsit nicio explicație firească a accidentelor.

12

Richard Lazarus

Enigma din Atlantic

Posibila existență a unor civilizații suboceanice constituie un subiect care a excitat îndelung imaginația autorilor de scrieri științifico-fantastice. Deoarece fundul oceanelor pământului rămâne în mare măsură neexplorat, îți poți lesne închipui că acolo, nedescoperite de oameni, ar putea exista cetăți subacvatice construite de ființe aparținând unor civilizații subpământene avansate. Cu toate acestea, deși poveștile bazate pe o astfel de posibilitate continuă să aibă o largă popularitate în literatura științifico-fantastică, o serie de întâmplări din viața reală care au avut loc în cursul actualului secol par să sugereze că adâncurile mărilor ar putea într-adevăr să ascundă taine ce n-ar fi deplasate într-un roman de Jules Verne.

în primele ore ale dimineții zilei de 28 octombrie 1902, nava comericală maritimă Fort Salisbury se îndrepta spre nord prin golful Guineei, la o oarecare distanță de Africa de Vest, în Atlanticul de Sud. Marea era calmă și cerul de deasupra senin, astfel că marinarului însărcinat cu veghea nu i-a fost greu să distingă două lumini roșii care au apărut din apă la câteva sute de metri în față și spre tribordul navei.. Concentrându-și privirea asupra luminilor cu ajutorul, binoclului, marinarul a observat că acestea echipau un obiect uriaș și întunecat care, deși în mod evident era o navă maritimă, nu aparținea nici unui tip văzut de el până atunci. Începând să se îngrijoreze în legătură cu o posibilă coliziune, l-a alertat pe timonier și l-a chemat pe secundul vasului, un anume A.H. Raymer, care s-a grăbit să urce pe punte ca să vadă el însuși misterioasa navă. Cert este că secundul n-a dispus decât de câteva clipe scurte în care să privească obiectul, înainte ca acesta să se scufunde. Totuși, i-au fost de ajuns pentru a-i confirma datele de bază ale celor observate de marinarul de veghe.