Sub copacul Ginkgo

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig

Capitolul 1

SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama ferestrei, cu o ceașcă de cafea în mână și cu brațele încrucișate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coșmar de demult, iar fața ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacție în lanț care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-și permisese să se gândească dincolo de niște bariere stabilite de ea însăși. Reuși să închidă definitiv acea parte a minții, când soarta se amestecă iar în viața ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de față, ca o fotografie expusă de două ori.

La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu niște ochi triști care nu lăsau să se ghicească nimic.

— Cum a mers?

Norm Crandall își lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puțin capul cu o mină exasperată.

— Vrei, te rog, să-mi spui și mie despre ce este vorba?

Sydney bău din nou din cafeaua călâie și își așeză cu grijă ceașca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic.

— Vreau ca tu să te ocupi de ea.

— Asta am învățat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o ușoară nuanță de enervare și răutate. La asta m-am și gândit. Acuma vrei să-mi spui și mie ce naiba cauți aici și de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă?

Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinți. Vocea ei era calmă în aparență.

— I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din mașină, așa că m-au chemat la sediu ca să-i identific.

— Și ai văzut când au adus-o și pe ea aici?

— Da.

El răsuflă din greu și-și trecu mâna peste față.

— Îți dai seama în ce te bagi?

— Da.

— Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent.

În vocea ei se simțea cât de hotărâtă este.

— Am hotărât, Norman. Așa rămâne.

El o privi câteva clipe, apoi renunță la subiect cu un oftat.

— Bine. Tu ești șefa.

Fața ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-și încrucișă brațele și se rezemă de tocul ușii.

— Merită să cheltuiesc atâția bani ca să te pot vedea și pe tine odată că recunoști ceva.

Fața exasperată a lui Norman Crandail se liniști și el zâmbi forțat în timp ce își lua trenciul și îl îmbrăca.

— Da, poți fi sigură că mi-am câștigat cu greu fiecare bănuț.

Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat și Norm se miră puțin atunci când ea se ridică și se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu brațele încrucișate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă.

— Câți ani are?

Norm lovi cu mănușile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât și situația în general.

— În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori și face trotuarul de cel puțin doi ani.

Sydney simți că o cuprinde o senzație de amețeală, parcă plutea, și atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă liniște după care ea își luă pardesiul și-l îmbrăcă. Culoarea roșie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei.

— De ce este acuzată?

— De acostare și reținere.

Atunci când se uită la avocatul ei, pe fața lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat.

— Scoate-o de aici, Norm. Și cât mai repede cu putință.

Cel mai în vârstă dintre asociații firmei “Crandall, Crandall și Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiți.

— Uite ce e, Sydney, știu că nu vrei să auzi ce-ți spun, dar cred că este mai bine să te mai gândești un pic. Nu-ți dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulțime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru acești copii și ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău așa.

Ea își luă poșeta și baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă.

— Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil.

— De ce? Doamne, femeie, ai treizeci și șapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te lași târâtă de sentimente. Nu știi nimic despre creșterea unui copil.

Îi aruncă un zâmbet trist.

— Știu mai mult decât crezi.

El răsuflă cu putere, apoi își luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat.

— Ți-am spus vreodată ce dificilă ești atunci când îți intră o idee în cap?

Ochii ei trădau faptul că situația o distra, în timp ce ea îi deschise larg ușa.

— Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziția dumitale.

El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colțul coridorului.

— Nu mă văicăresc.

— Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau ușa de la camera de gardă. Și în afară de asta, nu ți-am cerut să demarezi o adopțiune. Ți-am cerut s-o ajuți, să iasă la liman.

El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind ușor amuzat de idee.

— Da, da, lasă că te știu eu. Dacă nu mă înșel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii, peste câteva săptămâni.

— Nu fi așa de pesimist.

El scutură negativ din cap.

— Am toate motivele să fiu așa. Într-un fel sau altul, ai reușit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la ședința consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuință — drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă.

Sydney îl privi din cap până în picioare.

— Nu arăți ca un om care a suferit așa de mult.

Îi aruncă un zâmbet scurt.

— Dar în schimb gândește-te cât de mult ți-a îmbogățit viața ta.

— Reducându-mi substanțial și contul de la bancă.

Ea râse.

— La onorariile pe care le încasezi tu, poți să-ți permiți.

El se opri, cu o licărire veselă în ochi.

— Cred că mai bine plec până nu e prea târziu.

Puse servieta pe tejghea și o deschise.

— Și deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici?

Fața lui Sydney căpătă o expresie gravă și ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră.

— Du-o până la maiorul Henderson la sediul societății “Legiunea Carității”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun.

Norm Crandall se încruntă și scutură din cap.

— Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câți bani și cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conștiință civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acțiune de acest gen.

Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament.

— M-am băgat deja, Norman.

Își puse mănușile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt și spuse ceva mai încet.

— Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman?

— Sper că măcar de data asta o să ții cont de ce ți-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plătești.

Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb.

— Știu.

Se opri și începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi.

— Știu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniștită. În viață multe lucruri depind numai de noroc și poate că copilul ăsta are nevoie de o șansă măcar.

Norm se lăsă puțin pe spate, o privi cu ochii întredeschiși și luă un ton care inspira milă.

— Știi că nu am reușit niciodată să te înțeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că ești persoana cea mai îngăduitoare, visul șmecherului, alteori când ești în consiliul de administrație acționezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de puf. Nu știu niciodată când ești Attila, regele hunilor și când ești Maica Tereza.

În ochii lui Sydney apăru o luminiță provocatoare.

— Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultație, pentru care pretinzi foarte mulți bani, am să-ți explic care este diferența fundamentală dintre necesitate și lăcomie.

Norm pufni în râs.

— Spune-mi unde se găsește lingușirea pe scara diferențelor fundamentale?

Ea râse cu poftă.

— Tu ai putea deveni un mare lingușitor.

După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcați impecabil care aveau însă niște cute.

— Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor.

El îi aruncă o privire plină de semnificații.

— Un mare pas înainte pentru întreaga omenire.

Privi apoi la ceasul din perete.

— Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu niște oameni de afaceri și ar trebui să mai analizez niște date mai înainte. Aștept de la tine un telefon la prima oră a dimineții.

— Nu renunți?

— Nu.

Chipul lui arăta clar că este nemulțumit dehotărârea ei, dar înclină din cap ca și cum ar fi fost de acord.

— Dimineața sunt la tribunal. Dar o să-ți comunic la birou ca să știi cum va aranja maiorul Henderson.

Scutură apoi din cap.

— Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aș vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea.

Dădu din cap în semn de înțeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ținea în port-cheiul din piele de țipar. Când își ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobișnuit de aspru.

— Mulțumesc, Norm.

O clipă el rămase mut, apoi răspunse.

— Pentru puțin. Vorbim mâine.

— Deci pe mâine.

Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de ușa mare de sticlă.

Mergea pe trotuar și fulgi mari și deși purtați de vântul slab de primăvară se agățau în părul ei negru și pe stofa mantoului ei de culoare roșie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înțeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta.

În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eșarfa de la gât și-i biciui ușor fața cu ea. Ea o dădu de-o parte, și pentru o clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni și mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereușită a dezamăgirii.

NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceașca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulația de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile orașului Calgary, în timp ce mașinile care treceau în goană împroșcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari și albi.

Deodată se auzi un scrâșnet de roți la plecarea de la stop și Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi așa ușor.

Privi în interiorul slab luminat, după care se așeză la o masă și se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reușea să-și amintească ce culoare au ciorapii pe care și i-a pus în picioare dimineață. Ironia soartei. O merita. Fusese o pușlama prea arogantă și încrezută.

Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul.

— Hei, omule. Vrei niște poze porno?

Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trântește în scaunul din fața lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte și vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptușeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto.

Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneșă și tărăgănată.

— Văd că ești gata pentru masa de seară.

Tony zâmbi și apucă menu-ul de lângă suportul de șervețele cromat și sticla cu sos de roșii.

— Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineață.

— Vai, sunt impresionat.

— Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo?

— Cafea.

Tony ridică privirea și-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului.

— Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi și plăcintă cu mere ca la mama acasă.

Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri.

— Și cum a mers azi cu Doamna Dragon?

Nick îi zâmbi sinistru.

— Aș vrea să nu-mi amintești de ea azi, dacă nu te superi.

— Chiar așa de rău e?

— Chiar așa.

— Vrei să-mi spui și mie despre ce este vorba?

— Nu prea.

— Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin.

Asta îl făcu pe Nick să zâmbească.

— Cum merge cu noul partener?

Tony ridică din umeri și privi în altă parte.

— O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obișnuiesc cu el.

— Dar despre ce este vorba?

Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colțul gurii îi apăru un zâmbet trist.

— Bine, cel puțin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat școala de handicapați.

Zâmbi și mai mult.

— Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, așa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viață.

În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie.

— Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit școala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale.

— Ei omule, ciugulesc și eu ce se poate.

Tony privi la chelnerița care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick.

— Vrei să mănânci ceva?

Da, vreau.

Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de țigări și găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o țigară și aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de țigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie șireată pe chip, studiindu-și prietenul.

— Pari frământat de ceva. Ți-a făcut careva vreo figură urâtă, ți-a dat cu nisip în ochi?

Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri.

— Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi.

Tony își plimbă brațul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligență.

— Văd că îți mai funcționează vechiul tău radar.

— Poate da, poate nu.

— Bine, acum pune-mă la curent.

Nick se încruntă, concentrat să-și pună gândurile în ordine.

— Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparențele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaș pe la nas.

— Ce fel de morcov?

— O finanțare privată importantă și mână liberă pentru dezvoltarea unui program.

— Fără bancuri, te rog. Eu știam că programul era finanțat de serviciile sociale și de alte organizații.

— Și eu tot așa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potrivește. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva?

— Ai vrea să aflu ce și cum?

Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea.

— N-o să mor dacă o să aflu adevărul.

Tony chicoti și își încrucișă brațele pe măsuța Formica. Fumul alb al țigării se ridica drept în sus.

— Ține minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu.

Nick ricană.

— Bagă de seamă, nu mai umbla așa ca elefantul prin prăvălia cu porțelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase.

— Mersi, băiete. Exact asta și vreau, să calc pe ceva care doare.

Tony își stinse țigara, chelnerița apăru cu masa, așezând farfuria aburindă pe șervețelul de hârtie din fața lui.

Fața lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simțea pocnit, din nou, de realitatea dură și îl treceau fiori. Și din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Și asta îl îngrozea de-a dreptul.

Strânse mai tare ceașca în mână, fără să-și dea seama, după care Nick se strădui să își alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu fața încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase și mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea ușor.

Atâta vreme cât reușea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reușea să își stăpânească frica. Devenise o ființă care supraviețuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzația înăbușitoare a lipsei oricărei speranțe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur și simplu.

Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, și așa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă față la o porție mai mare de o zi.

Vocea lui Tony era liniștită, dar avea un ușor ton de șef.

— La ce te gândești, Nick?

Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reușind să și schițeze un zâmbet fals, în timp ce-i mințea.

— Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură.

— De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară.

Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală.

— Ce-ai zice de un film?

Nick simți cum îl cuprinde oboseala și știa bine cum să scape de ea.

— Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme.

Tony își vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată și se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului și așteptă până când el reuși să-și scoată bastonul de după pervaz.

Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conștient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloșcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simțul deosebit de fin al umorului la acest polițist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deștept.

Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-și ușureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea.

— Hei, Myrtle, vrei să dansezi?

— Sus fundu, Martinelli.

Concentrându-se puternic pentru a-și comanda mușchii, Nick se întoarse și o luă pe interval. Își păstră echilibrul și apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manșeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie.

Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă și refuză atunci când polițistul încercă să-i ofere brațul. Nick reuși să schițeze un zâmbet.

— Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe ușă cu forțe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie.

Când ieșiră afară, se întunecase. Nick se opri să-și ridice gulerul jachetei; fulgii mari se așezau pe părul și pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui și a lui Tony. Avu o senzație ciudată de alienare.

Îl surprindea uneori chiar și pe el cât de puțin se schimbase. Avea aceeași alură de om tare și cu condiție fizică, aspectul acela de forță care se vedea la puțini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că fața lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viața fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Și totuși imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieții.

20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun bețiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viață pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce pățise el? Un accident. Al dracului accident.

— Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ți iau ceva de la băcănie, să plătesc niște note de plată?

Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ și se afundă mai adânc în jacheta lui când simți o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare și mulțimea de trecători. Toată ziua fusese infernală și era conștient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise și greutatea uriașă din partea stângă începea să-și spună cuvântul. Știa din experiențe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preț: de epuizare și de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele și ajungea iar la starea inițială. Și până acum avusese cam prea des această plăcere.

Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick.

— Vrei să ne oprim puțin la stație ca să iei o cafea?

Dădură colțul și se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului și a zăpezii, Nick plecă și mai mult capul să se ferească de fulgii umezi.

— Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute și cad lat.

Tony zâmbi.

— Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns.

Nick reuși să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-și pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viață. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuși. Se luptase cu toată inița douăzeci și unu de ani, exact o jumătate de vințrt și nu urmărise decât să se mențină. Acum nu mai avea nici măcar forța. Fără forță nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.

PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos și pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile orașului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou cețos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniștea locului și, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii.

Sydney își aruncă cheile în poșetă după care își trecu pe umăr cureaua acesteia și închise ușa mașinii. Era moartă de oboseală și o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenție acestor simptome ale tensiunii nervoase și ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a orașului, care însă se părea că urma să crească în importanță. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiție diabolică.

Din păcate însă, negocierile de la sfârșit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligațiilor restante. Ea descoperi că ei știau nu numai de restricțiile impuse zonei, restricții care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menționeze contractul pe termen lung semnat cu arendașul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă și superficială, bazată pe aroganța care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea.

Dacă ar fi fost corecți de la început, Sydney ar fi ținut cont de asta în oferta ei și ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace și tare și subestimarea ei urma să-i coste foarte scump.

O urmă de zâmbet apăru în colțul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul.

Vântul rece făcu să o treacă fiori și ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile și nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în fața biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietății, găsi mesajul lui Norm. E! reușise să aranjeze cauțiunea fetei și fata fusese eliberată. Și acum era aici la hotel.

Când ascultă mesajul, Sydney fu șocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacție asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliție, dar de data asta se adăugase și un element nou – ntelegerea totală.

Era pierdută. Și nu mai avea nici o cale de ieșire.

Căpătase un simț diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor și se antrenase să fie circumspectă, bineînțeles că știa să și riște, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor și a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele și dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, și indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase așa pe fată.

Sydney se concentră asupra situației din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoștea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acționeze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Și probabil că aceasta era cea mai bună soluție. Femeia, mai în vârstă, avea mulți ani de experiență cu cei din lumea disperată, și ea știa mai bine ca oricine că nu exista numai alb și negru, că de fapt erau numai varietăți nenumărate de nuanțe de gri.

Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-și mai controleze teama. Avea groază de așa ceva, să o vadă pe fată și să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viața ei. Nu era chiar o mulțumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Și acum punea toată această realizare în pericol.

Își făcu curaj și păși în gangul întunecos de la intrare.

Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit și acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa și o prăvălie cu mărunțișuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbați. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoței pus deasupra ușii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată așezate ordonat și la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziție rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluș verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou.

— Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment.

Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuță, cu părul înspicat care purta uniforma obișnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuți și inteligenți erau luminați în timp ce îi ura bun vnnit.

— Ce faceți, doamnă maior?

— Bine, dragă. Bine. Deși parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară.

— Noi toți ne-am simți mai bine fără vremea asta.

Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeași părere, merse până la ușă și o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului.

— De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate și ar fi mai bine dacă nu am deranja-o.

Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras și Sydney o urmă. În urma ei se așternu din nou liniștea.

Femeia mai în vârstă dădu la o parte niște foi de pe biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun și se așeză și ea. Își împreună mâinile pe care le așeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă.

— Nu sunt sigură dacă am înțeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puțin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineață.

Sydney își aranjă mănușile într-un pătrat perfect, controlându-și privirea. O cunoștea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităților solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spațiul care le fusese pus la dispoziție luase foc. Ea tocmai cumpărase un spațiu comercial care avea și o cameră liberă încât o puse la dispoziția Legiunii de Caritate pe perioada vacanței de Crăciun.

Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona și timp și bani societății acesteia de caritate. Femeia maior părea că înțelege că această implicare avea o anumită importanță în viața lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simțul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie.

Sydney știa că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deși știa să abordeze problemele eficient, maiorul era totuși o femeie cu suflet bun și grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieții de stradă: abuzul de droguri, prostituția la adolescenți, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar știa că era o bătălie pe care nu va reuși niciodată s-o câștige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvați, iar pentru ceilalți se ruga.

— Sydney?

Sydney oftă și în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei.

— Ai idee ce vârstă are?

Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de neliniște pe chip.

— M-am ocupat nițel ca să aflu câte ceva.

Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist.

— Cred că la început a încercat să mă șocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă așteptam.

Doamna maior se opri și Sydney își dădu Mama după figura ei că era emoționată. Continuă, după ce își adună niște puteri interioare, în felul ei direct și profesional.

— Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui și, după cum arată a căpătat o dependență serioasă față de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă așa ceva și apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei – lucru care s-a și întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă și împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soțul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny și a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată – un copil speriat, cuprins de dispreț față de el însuși.

Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala.

— Este ca și sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranță de care să te agăți, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru.

Sydney se simți bolnavă, își sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului și privi în tavan, nu își permitea să reacționeze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis.

Deasupra lor se auzi o ușă trântită și pași care coborau scara.

Sydney se strădui să inspire adânc și liniștit și să-și relaxeze mușchii. În cele din urmă vorbi.

— Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva.

Femeia maior oftă.

— Nu-i chiar așa ușor, draga mea. Nu-i poți asigura numai un acoperiș și cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe și ea de viața ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenții și va deveni rău-voitoare. Este nevoie și de o cât de mică încredere și ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este și consumul de droguri. Cum să lupte contra lui?

Sydney reuși în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar și o urmă de umor în ochi.

— Ce-ai face tu într-o asemenea situație?

În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere.

— Vorbești serios?

Tonul lui Sydney era hotărât.

— Foarte serios.

Se lăsă o liniște profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri.

— Aș vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă și neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită – și mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă.

— O să accepte ea oare?

Încă năucită de dorința neașteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt.

— Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră și sub urmărirea curții de justiție, așa că nu prea are de ales.

— Ce ai zice de serviciile publice?

— Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcționara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, așa că va susține cauza pe care ai ales-o.

Sydney își rezemă brațul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, și-și împreună mâinile, arborând o mină solemnă.

Trecură mai multe clipe după care vorbi.

— Aș dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniștit.

Margaret Henderson o privi drept în ochi și-i iaspunse pe un ton la fel de liniștit.

— Dacă o să pot.

— Aș vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar.

— Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea.

Fața lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poșetă și începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră.

— Nu-mi pasă de banii aceștia.

Termină de completat cecul, îl rupse din carnet și îl puse pe birou.

— Ia-i niște haine ca lumea, obține orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă și luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă.

Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât își puse carnetul de cecuri la ioc în poșetă și o închise.

— În ceea ce privește aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Și dacă banii nu-ți ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale.

Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită.

— Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani.

Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze.

— Cumpără-ți o sugativă nouă pe birou cu ce-ți rămâne în plus.

Ochii femeii sclipiră veseli.

— Nu cred să găsesc una așa de scumpă.

Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă.

— Anunță-mă dacă apar ceva probleme.

Doamna maior Henderson se ridică și vorbi cu un ton reținut.

— Vrei să stai de vorbă cu ea?

Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-și punea mănușile.

— Nu, nu cred că ar fi bine.

Doamna maior o studie puțin.

— Da, poate că ai dreptate.

Împinse înapoi scaunul și înconjură biroul.

— O să-ți scriu. Și dacă vor apare probleme o să te informez.

— Ți-aș fi recunoscătoare.

— În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.

Sydney o privi scurt, apoi începu să-și mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat.

— Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Și eu am.

Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor.

— Oameni ca tine înțeleg acest lucru.

Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanță de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney.

— Nu, draga mea, oamenii ca tine înțeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem – noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunși în situații ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranță și nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulțumită de ceea ce ai făcut.

Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii și râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulțumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacționat la ironia fină a observațiilor ei. Mulțumire? Nu va găsi nici o satisfacție în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniștii ei sufletești, cu greu câștigată până acum. Da, precis. Și amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulțumire? Cum să aibă o mulțumire? Era prea mult de povestit în puvința asta, o poveste pe care ea ar prefera să o șteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să țină la distanță această parte din viața ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere.

Se întoarse brusc și reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea ușa de la patio.

Afară zăpada continua să cadă, înghițită de apele negre ale râului. Liniștea deveni dintr-odată densă și apăsătoare