Insula din ziua de ieri

Daphne „Și totuși sunt mândru de umilirea mea, iar fiindcă sunt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sunt, cred, pe cât îmi pot aminti ca om, unica ființă din speța noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie.”

Cam așa scria, într-un stil prețios și nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cât se pare.

De câte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scândură, cu fața în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare și cu gâtul întins într-o poziție nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării și, cu siguranță, cuprins de febră? Scrisorile nu spun și lasă să se creadă că de o veșnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supraviețuit arșiței lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atât de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteșug al naturii.

Nu era în stare să țină socoteala timpului, dar cred că marea se liniștise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvârlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobișnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp când la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, până ce curenții îl făcuseră să se oprească în golf.

Era noapte, ațipise și nu-și dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, până ce, cu o zguduitură, scândura nu se izbise de prora lui Daphne.

Și pe când – la lumina lunii pline – observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atârna o scăriță de frânghie nu departe de lanțul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forță să strige (dar gâtlejul îi era ca pârjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete și să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă șerpii în leagăn. Roberto e confuz când notează această întâmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă până la urmă se afla la turnul de proră, se agățase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat câte puțin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a târât peste parâme, a găsit ușa de la turn deschisă… Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, până la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănțug. Și a băut cât a putut ridicându-se apoi sătul, poate în înțelesul deplin al cuvântului, fiindcă apa aceea conținea pesemne nenumărate gângănii înecate, încât să-i țină și de foame și de sete.

Trebuie că dormise douăzeci și patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deșteptat el în toiul nopții, aproape renăscut. Deci era iarăși noapte, dar nu de tot.

El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzând de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atârnat deasupra cuptorului.

Încăperea avea două uși, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei șarturile bine strânse, vinciul de ancoră, arborii cu pânzele lăsate, câteva tunuri la borduri, și silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereții vasului, și drept în față zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe țărm foșnind în bătaia brizei.

Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, așa cum se întâmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.

Se dusese împleticindu-se până la celălalt bord și întrevăzuse – dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului – vârfurile unui alt profil, mărginit și acela de două promontorii. În rest numai mare, așa încât dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecând printr-un canal larg ce despărțea cele două porțiuni de uscat. Roberto hotărâse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranță că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse și alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atât de largi încât să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în fața a două uscaturi gemene. Așa că, neștiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.

Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid și cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mâna. Însă Roberto nu știa să înoate, peste puțin avea să descopere că la bord nu era nici o șalupă, iar curentul între timp dusese departe scândura cu care sosise el. De aceea la ușurarea simțită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătății aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate și a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoștea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morți cu toții. Și niciodată nu se exprimase – el care era așa de generos în asemănări – atât de literal. Sau pe-aproape și chiar despre asta aș vrea să vorbesc, dar nu știu de unde să-ncep.

De fapt, am și început. Un om plutește istovit pe ocean și apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie și găsește acolo o lampă și un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lângă coș sunt două culcușuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, privește în juru-i și găsește multă mâncare: pește uscat și pesmeți, doar puțin mucegăiți de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi ușor cu cuțitul. Peștele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belșug.

Pesemne că-și recâștigase repede puterile, sau că era în puteri pe când scria despre asta, pentru că se lungește la scris – doct, nevoie mare – asupra deliciilor festinului lui: nicicând n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adânc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viață… Iar cele de mai jos sunt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:

Soare al umbrei mele, lumina nopții mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănțuit-o cu atâta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?

Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ți-o scriu, și ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ți, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-și împlinește calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subțiază în chipul secerei ce-i curmă viața, apoi, ca un opaiț tot mai lânced, se topește cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuiește forme eroice și embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ți, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbești, și fără memorie pentru că nu mă ai în minte.

Și doar trăiesc, opacitate arzândă și flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu așijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viața în astă fortăreață de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemența cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.

Doamnă, eu scriu ca și cum ți-aș oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veștedă a nefericirii-mi. Și totuși sunt mândru de umilința-mi și, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atât de crudă: sunt, cred, pe cât omenește-mi dau seama, singura făptură din speța noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.

Dar oare-i posibil? Judecând după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găsește hârtie și pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Și totuși trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-și recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întâi încearcă să-și dea seama unde a nimerit, și scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce știe, bănuiește și se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată și că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mângâiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E și așa greu să reconstitui gesturi și sentimente ale unui personaj care cu siguranță arde de iubire adevărată, dar nu știm niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu – iar pe de altă parte, ce știm noi despre diferența dintre pasiunea simțită și pasiunea exprimată, și care din ele se manifestă mai întâi? Atunci sta și scria pentru sine, și asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmărește un vis imposibil, brăzdând foaia cu lacrimi, nu din absența celeilalte ființe, care tot pură imagine fusese chiar și pe când era prezentă, ci din înduioșare de sine, îndrăgostit de iubire.