Kant Si Ornitorincul

INTRODUCERE.

Ce are a face Kant cu omitorincul? Nimic. Cum vom vedea, cu datele în față, nu putea să aibă de a face. Iar asta ar fi de ajuns ca să justificăm titlul și incongruența aceea a lui de amalgam care sună ca un omagiu adus străvechii enciclopedii chineze de borgesiană amintire.

Despre ce vorbește cartea de față? Pe lângă ornitorinc, vorbește și despre pisici, câini, șoareci, cai, dar și despre scaune, farfurii, copaci, munți și despre alte lucruri pe care le vedem în toate zilele, și despre motivele datorită cărora deosebim un elefant de un armadil (și despre cele datorită cărora, de obicei nu ne confundăm soția cu o pălărie). E vorba de o problemă filosofică formidabilă care a obsedat gândirea omenească de la Platon până la cognitiviștii contemporani și pe care nici Kant (cum vom vedea) n-a știut, nu zic s-o rezolve, dar nici măcar s-o pună în termeni satisfăcători. Ce să mai zic de mine!

Iată de ce studiile din această carte (compuse în decursul a douăsprezece luni și reluând teme pe care le-am mai tratat – în parte informă inedită – în ultimii ani) se nasc dintr-un nucleu de preocupări teoretice interconexe și trimit unul la celălalt, dar nu sunt de citit ca niște „capitole” ale unei opere care să aibă ambiții sistematice. Dacă diversele paragrafe sunt cel mai adesea atât de minuțios numerotate și subnumerotate, aceasta e numai pentru a permite trimiteri rapide de la un capitol scris la altul, fără ca acest artificiu să sugereze neapărat o arhitectonică subiacentă. Dacă multe sunt lucrurile pe care le spun în aceste pagini, foarte multe sunt cele pe care nu le spun, pur și simplu pentru că nu am idei precise în legătură cu ele. Mai mult, aș dori să-mi iau drept motto citatul din Boscoe Pertwee, un autor din secolul al XVIII-lea (necunoscut mie), pe care l-am găsit în Gregory (1981: 558): „Cu mult timp în urmă eram nehotărât, dar acum nu mai sunt așa de sigur de asta”.

Scrise prin urmare sub semnul nehotărârii și a numeroase nedumeriri, studiile acestea s-au născut din sentimentul că nu onorasem unele polițe semnate atunci când am publicat Tratatul de semiotică generală din 1975 (reluând și acolo și dezvoltând o serie de cercetări începute în cea de a doua jumătate a anilor '60). Conturile lăsate în suspensie priveau problema referinței, a iconismului, a adevărului, a percepției și a ceea ce atunci numeam „pragul inferior” al semioticii. In decursul acestor douăzeci și doi de ani au fost mulți cei care mi-au pus întrebări foarte presante, oral sau în scris, și foarte mulți cei care mă întrebau dacă și când aveam să scriu o aducere la zi a Tratatului. Studiile de față au fost scrise și pentru a explica, poate mai mult mie însumi decât altora, de ce nu am făcut-o.

Motivele sunt în esență două. Primul este că, dacă în anii '60 ne puteam gândi să adunăm la un loc părțile împrăștiate ale atâtor cercetări semiotice ca să încercăm o summa, astăzi aria lor s-a lărgit atât de mult (amestecându-se cu aceea a diferitelor ramuri ale cunoașterii), încât orice nouă sistematizare s-ar dovedi pripită. Ne aflăm în fața unei galaxii în expansiune, și nu doar a unui sistem planetar căruia i s-ar putea oferi ecuațiile fundamentale. Faptul mi se pare un semn de succes și de sănătate: interogarea asupra semiozei a devenit centrală în foarte multe discipline, chiar și din partea celor ce nu se gândeau, sau nu știau sau chiar nu voiau să facă semiotică. Faptul era adevărat încă de pe vremea Tratatului (ca să dau doar un exemplu, nu pentru că citiseră cărți de semiotică biologii începuseră să vorbească de „cod” genetic), însă fenomenul s-a extins, până-ntr-atât, încât sunt de sfătuit cei care urmează o strategie a atenției, și oricât de selective ar fi criteriile lor teoretice, să practice un soi de toleranță ecumenică, în același sens în care misionarul cu vederi largi hotărăște că și necredinciosul, orice idol sau principiu superior ar adora el, este creștin natu-raliter și va fi astfel mântuit.

Cu toate acestea, oricât de tolerant ar fi cu opiniile altora, fiecare trebuie totuși să și le enunțe pe ale sale, cel puțin în ce privește chestiunile fundamentale. Ca întregire și corectare a Tratatului, iată-mă așadar expunându-mi ideile mele cele mai recente despre unele chestiuni pe care respectiva carte le lăsase în suspensie.