Prietenul nevazut

Prietenul nevazut de Cecelia Ahern

UNU

Era în luna iunie, într-o vineri dimineață, când m-am împrietenit cu Luke. Era ora 9.15 ca să fiu mai exact și se întâmplă să știu cu precizie ce oră era, pentru că m-am uitat la ceas. Nu știu de ce am făcut asta, pentru că nu trebuia să fiu undeva la o oră fixă. Dar cred că există un motiv pentru toate, așa că probabil atunci m-am uitat la ceas pentru a vă putea spune povestea așa cum se cuvine. Detaliile sunt importante când spui o poveste, nu-i așa?

M-am bucurat că l-am întâlnit pe Luke în dimineața aceea, deoarece eram un pic abătut fiindcă trebuia să-mi părăsesc vechiul prieten, pe Barry. El nu mă mai putea vedea. Dar asta nu conta, pentru că acum el e mai fericit și cred că ăsta e lucrul cel mai important. Să trebuiască să-mi părăsesc cei mai buni prieteni face parte din activitatea mea. Nu e un lucru prea plăcut, dar cred că trebuie să găsim o latură pozitivă în toate, iar pentru mine asta înseamnă că, dacă n-ar trebui să-mi părăsesc cei mai buni prieteni, nu mi-aș putea face alții noi. Și să-mi fac noi prieteni este, de departe, lucrul care-mi place cel mai mult. Probabil de aceea am fost desemnat să mă ocup de asta.

O să vă explic cu ce mă ocup imediat, dar înainte de asta vreau să vă povestesc despre dimineața când l-am cunoscut pe prietenul meu cel mai bun, pe Luke.

Am închis în urma mea poarta de la grădina din fața casei lui Barry și am început să merg, apoi fără niciun motiv am cotit pe prima stradă la stânga, apoi la dreapta, am mers drept înainte ceva timp, apoi iar am făcut la dreapta și am ajuns la o zonă rezidențială numită Aleea Cercelușilor. Probabil că se numea așa din cauza florilor de cerceluș care creșteau peste tot. Era floră spontană, nu erau cultivate aici. Scuze, când spun „aici” este vorba de un oraș numit Baile na gCroithe, care se află în regiunea Kerry din Irlanda.

Baile na gCroithe undeva, de-a lungul vremii, a sfârșit prin a fi cunoscut în engleză ca Hartstown, dar în traducere exactă din irlandeză înseamnă Orașul Inimilor. Ceea ce cred că sună mult mai drăguț.

M-am bucurat că am ajuns din nou în zonă; mai fusesem pe aici cu treabă când mă apucasem de activitatea asta, dar nu m-am mai întors mulți ani. Munca mea mă poartă peste tot prin țară, uneori chiar peste ocean când prietenii mă iau cu ei în vacanță, ceea ce demonstrează, că indiferent unde te-ai afla, ai întotdeauna nevoie de cel mai bun prieten.

Aleea Cercelușilor avea douăsprezece case, șase pe fiecare parte, fiecare diferită în felul ei. Pe stradă era multă forfotă, cu o mulțime de oameni plecați după treburi. După cum am spus, era vineri dimineața, în iunie, deci era cald și soare și toată lumea era bine dispusă. Mă rog, nu chiar toată lumea.

Pe drum erau mulți copii care se jucau, mergeau pe bicicletă, se fugăreau, jucau șotronul, pietricica și multe altele. Le auzeai râsetele și țipetele de încântare. Probabil erau fericiți că erau în vacanță. Oricât de drăguți păreau, nu mă simțeam atras de ei. Vedeți, nu mă pot împrieteni așa, cu oricine. Nu în asta constă misiunea mea.

Un om tăia iarba din curtea casei sale, iar o femeie uda stratul de flori purtând niște mănuși mari, murdare. Mirosea îmbătător a iarbă proaspăt tăiată, iar zgomotul făcut de femeia care tăia, tundea, fasona și reteza era ca o muzică ce se înălța spre văzduh. În altă grădină un bărbat fluiera o melodie pe care n-o știam, în timp ce ținea furtunul de grădină îndreptat spre mașina lui și privea clăbucul alunecând, dând la iveală o nouă strălucire. Din când în când se răsucea și stropea cu apă două fetițe îmbrăcate în costume de baie galbene cu dungi negre. Arătau ca două albinuțe. Îmi plăcea atât de mult să le aud chicotind.

Pe aleea casei următoare un băiat și o fetiță jucau șotronul. I-am privit câtva timp, dar niciunul dintre ei nu a răspuns interesului meu, așa că mi-am continuat drumul. Am trecut pe lângă copiii care se jucau în fiecare curte, dar niciunul nu m-a văzut, nici nu m-a invitat să mă joc. Tineri pe biciclete și skateboard-uri, mașinuțe cu telecomandă vâjâiau pe lângă mine, fără să mă bage în scamă. Începusem să cred că ajungând pe Aleea Cercelușilor greșisem un picuț, și nu înțelegeam cum a fost posibil, pentru că de obicei îmi aleg locurile foarte bine, și aici erau foarte mulți copii. M-am așezat pe gardul ultimei case și am început să mă gândesc unde greșisem drumul.

După câteva minute, am ajuns la concluzia că eram unde trebuia să fiu. Foarte rar greșesc drumul. M-am răsucit pentru a vedea casa dincolo de zidul grădinii. În grădină nu era nimeni, așa că am studiat casa. Avea două caturi și un garaj cu o mașină scumpă parcată afară, sclipind în soare. Pe o plăcuță atârnată de peretele de lângă mine scria „Casa Cercelușilor”, iar casa avea flori de cerceluș care se cățărau pe perete, agățate de cărămizile maronii din fața ușii principale și ajungând până la acoperiș. Arăta drăguț. Părți din casă aveau cărămizi maronii iar alte secțiuni erau vopsite în culoarea mierii. Unele ferestre erau pătrate, iar altele rotunde. Era foarte neobișnuit. Avea ușa din față de culoare grena, cu două ferestre lungi și geam mătuit în panourile de sus, un mâner mare de alamă și o cutie poștală mai jos; arăta de parcă ar fi avut doi ochi, un nas și o gură care zâmbeau la mine. I-am făcut cu mâna și i-am zâmbit, fie ce-o fi. Nu mai poți fi sigur de nimic în zilele noastre.

Tocmai când studiam ușa din față, aceasta s-a deschis și a fost trântită cu putere și cu furie de un băiețel care a ieșit afară în fugă. Avea o mașină mare, roșie de pompieri în mâna dreaptă și o mașină de poliție în mâna stângă. Îmi plac mașinile roșii de pompieri; sunt preferatele mele. Băiatul a sărit de pe prima treaptă a verandei și a alergat prin iarbă, unde a aterizat în genunchi. Avea pete de iarbă pe fundul pantalonilor lui negri, ceea ce m-a făcut să râd. Petele de iarbă sunt foarte amuzante pentru că nu ies la spălat, împreună cu vechiul meu prieten Barry ne dădeam întruna pe iarbă. În fine, băiatul începu să ciocnească mașina de pompieri de mașina de poliție și să imite tot felul de zgomote. Avea talent la asta. Barry și cu mine obișnuiam să facem și noi acest lucru. E amuzant să pretinzi că faci lucruri care nu se întâmplă de obicei în viața reală.

Băiatul a ciocnit mașina de poliție de cea roșie de pompieri, iar pompierul care stătea cățărat pe scara mașinii a alunecat și a căzut. Am izbucnit în râs, iar băiatul a ridicat privirea.

Chiar m-a privit. Drept în ochi.

„Bună”, i-am spus, puțin neliniștit, dregându-mi vocea și mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul. Purtam pantofi de sport Converse, preferații mei, care aveau încă pete de iarbă pe talpa albă de cauciuc de când Barry și cu mine ne dădeam pe iarbă. Am început să frec talpa de peretele din cărămidă al grădinii încercând să curăț petele și gândindu-mă ce să mai spun. Deși să-mi fac prieteni este partea mea preferată, tot sunt un pic emoționat. Mă sperie posibilitatea că oamenii n-or să mă placă și asta mă face să-mi tremure stomacul. Până acum am avut noroc, dar aș fi naiv dacă aș presupune că lucrul acesta se va repeta la infinit.

„Bună”, răspunse băiatul, fixând pompierul înapoi pe scară.

„Cum te cheamă?” am întrebat, lovind cu piciorul peretele din fața mea și frecând vârful de cauciuc. Petele de iarbă nu voiau să iasă.

Băiatul m-a studiat o vreme, m-a privit de sus până jos, parcă încercând să se hotărască dacă să-mi spună numele sau nu. Asta este partea activității mele care îmi displace total. E greu să vrei să te împrietenești cu cineva iar acel cineva să nu dorească același lucru. Uneori chiar se întâmplă așa, dar până la urmă cel în cauză își revine fiindcă, conștient sau nu, și el își dorește să fiu acolo.

Băiatul avea părul blond spălăcit și ochii mari, albaștri. Mi se părea că-l știu de undeva, dar nu-mi dădeam seama de unde.

Într-un final răspunse. „Mă cheamă Luke. Pe tine cum te cheamă?”

Mi-am îndesat mâinile adânc în buzunare și m-am concentrat să-mi lovesc piciorul drept de zidul grădinii. Făceam ca bucățile de cărămidă să se sfărâme și să se împrăștie pe jos. Fără să-l privesc i-am răspuns „Ivan”.

„Bună, Ivan”, a zâmbit el. Dinții din față îi lipseau.

„Bună, Luke”, i-am zâmbit la rândul meu.

Mie nu-mi lipsea niciun dinte.

„Îmi place mașina ta de pompieri. Prietenul – fostul meu amic – Barry avea una la fel ca a ta și ne jucam cu ea întruna. Totuși are un nume cam aiurea, pentru că dacă treci cu ea prin foc se topește”, i-am explicat, având în continuare mâinile îndesate în buzunare, făcându-mi umerii să îmi astupe urechile. În jurul meu se făcuse liniște, așa că mi-am scos mâinile din buzunar ca să aud ce spune Luke.

Luke începu să se tăvălească prin iarbă râzând. „Tu treci cu mașina de pompieri prin foc?” chicotea el.

„Păi altfel de ce ar chema-o mașină de pompieri?” am răspuns bătând în retragere.

Luke se rostogoli pe spate, fluturând picioarele în aer și hohotind de râs. „Nu, fraiere! Mașinile de pompieri sting focul!”

Am rămas pe gânduri câteva clipe. „Hmm. Hai să-ți spun eu ce stinge focul, Luke, i-am explicat foarte serios. „Apa”.

Luke s-a bătut ușor cu palma peste cap, a exclamat „phu!” a făcut ochii cât cepele și s-a tăvălit prin iarbă.

Am început să râd. Luke chiar avea haz.

„Vrei să te joci?”, și-a ridicat el sprâncenele, întrebător.

Am zâmbit subțire. „Sigur că da, Luke. Joaca e preferata mea!” și am sărit peste gardul grădinii, ajungând lângă el, în iarbă.

„Câți ani ai?” mă întrebă el suspicios. „Pari de vârsta mătușii mele”, se încruntă el, „iar mătușii mele nu-i place să se joace cu mașina mea de pompieri”.

Am dat din umeri. „Atunci mătușa ta este o asaocitcilp acră și plicticoasă!”

„O asaocitcilp!”, exclamă Luke voios. „Ce înseamnă „asaocitcilp”?

„O persoană plicticoasă”, am spus scobindu-mă în nas, pronunțând cuvântul de parcă ar fi fost o boală; de parcă îmi inventam propriul limbaj.

„Plicticoasă”, repetă Luke după mine, scobindu-se în nas, „uuh”.

„Dar, mă rog, tu câți ani ai?”, l-am întrebat pe Luke, în timp ce tamponam mașina de poliție de mașina de pompieri. Pompierul șef căzuse iarăși de pe scară. „Tu arăți ca mătușa mea”, l-am acuzat eu, iar Luke era gata să cadă pe jos. Râdea de nu mai putea.

„Ivan, am doar șase ani! Și nu sunt fată!”

„Aha”. De fapt n-am nicio mătușă, dar i-am spus într-o doară, pentru a-l face să râdă. „Când ai șase ani nu trebuie să spui doar”.

Tocmai când voiam să-l întreb care este desenul lui animat preferat, ușa casei se deschise și am auzit un țipăt. Luke se albi la față și m-am uitat spre locul unde își îndreptase privirea.

„SAOIRSE, DĂ-MI CHEILE ÎNAPOI!” strigă o voce disperată. O femeie agitată, roșie în obraji, cu o expresie sălbatică pe chip și șuvițe lungi de păr roșcat slinos, ieși în goană din casă. Un alt țipăt al vocii din casă o făcu să se împiedice de treapta de sus a verandei și să cadă. Trase o înjurătură, în timp ce se izbea de peretele casei. Ridicând privirile se uită în direcția în care Luke și cu mine stăteam în capătul grădinii. Gura i se deschise a zâmbet, dând la iveală un șir de dinți încălecați și galbeni. M-am dat cu un pas înapoi. Am observat că și Luke se retrăsese. I-a făcut lui Luke un semn cu pumnul strâns și degetul mare ținut în sus și i-a spus cu o voce răgușită „Salut, puștiule”. Se desprinse de perete, făcu un gest șovăitor cu mâna și se îndreptă iute spre mașina parcată pe alee.

„SAOIRSE!” Vocea din casă țipă iarăși. „CHEM POLIȚIA DACĂ PUI PICIORUL ÎN MAȘINĂ!”

Femeia cu părul roșcat râse zgomotos, apăsă dispozitivul de alarmă iar farurile pâlpâiră și scoaseră un sunet scurt. Deschise ușa, urcă, se lovi cu capul de mașină, înjură iarăși și trânti ușa în urma ei. Am auzit sunetul de blocare a ușilor. Câțiva copii de pe drum se opriră să privească scena care se desfășură în fața lor.

În sfârșit, posesoarea vocii misterioase ieși în fugă din casă, cu telefonul la ureche. Arăta extrem de diferit față de cealaltă. Avea părul pieptănat și strâns la spate. Purta un costum gri elegant, care nu se potrivea cu vocea ei subțire, necontrolată. Și ea era roșie la față și avea respirația întretăiată. Pieptul i se ridica și i se cobora cu repeziciune, în timp ce încerca să alerge cât putea de repede pe tocurile înalte către mașină. Dădu roată mașinii, încercând să tragă de mâner pentru a deschide ușa. Când văzu că nu reușește, amenință că sună la 999.