Chocolat

1.
11 februarie
Lăsata secului

Am venit purtate de vântul carnavalului. Un vânt cald pentru februarie, încărcat cu aromele fierbinți și unsuroase ale plăcintelor, și cârnaților, și napolitanelor pudrate cu zahăr, prăjite pe un reșou chiar acolo, pe marginea drumului, pline de confetti care ne alunecau pe gulere și mâneci și care se rostogoleau în rigole ca un antidot tembel al iernii. Mulțimile adunate pe îngusta stradă principală se agită febril, cu gâturile întinse să prindă imaginea char-uluiacoperit cu satin, cu panglici atârnând și rozete din hârtie. Anouk privește, cu ochii măriți, un balon galben într-o mână și o trompetă de jucărie în cealaltă, între un coș de cumpărături și un câine cafeniu, trist. Am mai văzut carnavaluri și înainte, ea și cu mine; o procesiune de două sute cincizeci de chars decorate în Paris în ultima Mardi Gras[1], o sută și optzeci în New York, două duzini de orchestre în marș în Viena, clovni pe picioroange, Grosses Têtes cu mulaje din papier-mâché clătinându-li-se pe capete, majorete cu bastoanele răsucindu-se și strălucind. Dar, la șase ani, lumea pare încă minunată. Un car din lemn, decorat în grabă cu poleială și satin și scene din cărțile de povești. Capul unui dragon pe un scut, Raspunzel cu o perucă de lână, o sirenă cu o coadă din celofan, o casă de turtă dulce, din carton aurit și pictat, o vrăjitoare în prag, întinzându-și degetele cu unghiile vopsite în verde către un grup de copii tăcuți… La șase ani este posibil să percepi subtilități pe care un an mai târziu nu le mai poți înțelege. În spatele cartonului, al decorațiilor, al plasticului, ea poate zări vrăjitoarea adevărată, magia adevărată. Mă privește cu ochii ei, care sunt de culoarea verde-albastră a Pământului văzut de la mare înălțime, strălucind.

— Rămânem? Rămânem aici? Trebuie să-i amintesc să vorbească franțuzește. Dar rămânem? Nu-i așa? Se agață de mâneca mea. Părul ei este un vârtej de vată de zahăr în vânt.

Mă gândesc. Este un loc la fel de bun ca oricare altul. Lansquenet-sous-Tannes, cel mult două sute de suflete, nu mai mult de o haltă pe drumul dintre Toulouse și Bordeaux. Clipești o dată și s-a dus. O stradă principală, un șir dublu de case din lemn de culoarea cenușii, strânse tainic, câteva străduțe paralele ca dinții unei furculițe îndoite. O biserică, spoită agresiv, într-un scuar cu magazine micuțe. Ferme împrăștiate pe pământul gras. Livezi, vii, fâșii de pământ închise și înregimentate în conformitate cu apartheidul rural strict: aici meri, aici kiwi, pepeni, andive sub cochiliile lor negre de plastic, vițe albite și ofilite sub soarele slab de februarie, așteptând triumfala reînviere din martie… În spate, râul Tannes, mic afluent al lui Garonne, își croiește drum spre pășunea mlăștinoasă. Și oamenii? Seamănă cu toți cei pe care i-am văzut; poate puțin cam palizi în lumina soarelui, puțin murdari. Eșarfele și beretele au culoarea părului de dedesubt, cafenii, negre sau gri. Fețele sunt zbârcite ca ultimele mere ale verii, ochii adânciți în carnea ridată ca stafidele într-o gogoașă veche. Câțiva copii, îmbrăcați în roșu și verde strălucitor și galben, par să aparțină altei rase. Pe când char-ulînaintează greoi în lungul străzii, tras de vechiul tractor, o femeie solidă cu o figură aspră, nefericită, strânge o haină ecosez pe umeri și strigă ceva în dialectul local abia inteligibil; pe car, un Moș Crăciun turtit, nelalocul lui printre zâne, și sirene, și goblini, aruncă dulciuri în mulțime cu o agresivitate abia mascată. Un om mai în vârstă, cu trăsături delicate, cu o pălărie de fetru în locul beretei rotunde mai obișnuită în această zonă, își culege trist câinele de la picioarele mele cu o privire care cere scuze. Îi văd degetele grațioase și subțiri mișcându-se în blana câinelui; câinele schiaună; expresia stăpânului devine complexă, un amestec de dragoste, îngrijorare, vinovăție. Nimeni nu se uită la noi. Am putea la fel de bine să fim invizibile; hainele noastre ne înseamnă ca străine, trecătoare. Sunt politicoși, atât de politicoși; nimeni nu se holbează la noi. Femeia, cu părul lung strâns în gulerul paltonului oranj, o eșarfă lungă în jurul gâtului; copilul, în pantaloni galbeni și canadiană albastră. Culorile le desemnează. Hainele lor sunt exotice, figurile lor – prea palide, sau prea întunecate? – părul îi înseamnă ca fiind din altă parte, străini, puțin ciudați. Oamenii din Lansquenet au învățat arta de a observa fără a privi direct. Le simt privirile ca un abur pe ceafă, ciudate, fără să fie ostile, dar reci. Suntem pentru ei o curiozitate, o parte a carnavalului, un semn al alienării. Le simt ochii pe noi pe când mă întorc să cumpăr o galette de la un vânzător. Hârtia este fierbinte și unsuroasă, blatul de pâine neagră tare pe margini, dar gros și bun la mijloc. Rup o bucată și i-o dau lui Anouk, ștergându-i bărbia de untul topit. Vânzătorul este un bărbat durduliu, aproape chel, cu ochelarii groși, cu fața transpirată de căldura reșoului. Clipește cu un ochi înspre fetiță. Cu celălalt ochi studiază fiecare detaliu, știind că, mai târziu, i se vor pune întrebări.

— În concediu, madame? Eticheta rurală îi permite să ne întrebe; în spatele indiferenței comerciantului observ adevărata înfometare. Cunoașterea este aici monedă curentă; cu Agen și Montauban atât de aproape, turiștii sunt o raritate.

— Pentru o vreme.

— De la Paris, deci? Probabil că de vină sunt hainele noastre. În zona aceasta oamenii sunt săraci. Culoarea este un lux; nu durează mult. Bobocii strălucitori de pe marginea drumului sunt buruieni cotropitoare, inutile.

— Nu, nu Paris.

Char-uleste aproape de capătul străzii. O mică orchestră – două cimpoaie, două trompete, un trombon și o tobă – îl urmează, cântând un marș neidentificabil. O duzină de copii se împrăștie în urma ei, culegând dulciuri. Unii sunt în costume; o văd pe micuța Scufiță Roșie și o persoană mițoasă care ar putea să fie lupul, disputându-și amiabil posesiunea unui ghem de panglici.

În ariergardă, o figură în negru. La început am impresia că face parte din paradă – Doctorul Ciumă, poate – dar, pe când se apropie, recunosc sutana de modă veche a unui preot de țară. Are cam treizeci de ani, deși, de la distanță, mersul său rigid îl face să pară mai bătrân. Se întoarce înspre mine și văd că și el este străin, cu pomeții înalți și ochii palizi ai nordicilor și degete lungi de pianist care se odihnesc pe argintul crucii care-i atârnă la gât. Poate asta-i dă dreptul să se holbeze la mine, această alienare; dar nu văd nici urmă de bun-venit în ochii lui reci, deschiși la culoare. Doar privirea măsurată, de felină, a cuiva care nu este sigur de teritoriul său. Îi zâmbesc; el se uită într-o parte, speriat, îi cheamă pe cei doi copii la el. Cu un gest arată mizeria care a umplut deja drumul; vrând-nevrând, cei doi încep să curețe, adunând serpentinele și ambalajele de dulciuri și ducându-le la un coș de gunoi. Îl observ pe preot uitându-se la mine pe când mă întorc cu o privire care, la un alt bărbat, ar fi fost admirativă.

Nu există post de poliție în Lansquenet-sous-Tannes, deci nu există crime. Încerc să fiu ca Anouk, să văd adevărul dincolo de deghizare, dar acum totul este în ceață.

— Rămânem? Rămânem, maman? Mă trage cu insistență de mână. Îmi place, îmi place aici. Rămânem?

O iau în brațe și o sărut pe creștetul capului. Miroase a fum și a clătite și a așternuturile calde ale unei dimineți de iarnă.

— De ce să nu rămânem? Este un loc la fel de bun ca altele.

— Da, sigur, îi spun, cu gura în părul ei. Sigur că da. Nu este chiar o minciună. De data aceasta s-ar putea să fie chiar adevărat.

Carnavalul a plecat. O dată pe an satul strălucește în lumina sa trecătoare, dar acum lumina lui s-a stins, mulțimea s-a împrăștiat. Vânzătorii își strâng reșourile și umbrarele, copiii își scot costumele și podoabele. Domină un ușor aer de stânjeneală, de mâhnire față de acest exces de zgomot și culoare. Ca ploaia care se evaporă imediat în miezul verii, se ascunde în pământul crăpat și în pietrele arse de soare, nelăsând nicio urmă. Două ore mai târziu, Lansquenet-sous-Tannes este încă o dată invizibil, ca un orășel fermecat care apare doar o dată pe an. Dacă n-ar fi fost carnavalul, nici nu l-am fi observat.

Avem gaze, dar nu avem încă electricitate. În prima noapte, am făcut clătite pentru Anouk la lumina lumânării și le-am mâncat lângă foc, folosind o revistă veche ca farfurie, pentru că niciunul dintre lucrurile noastre nu urma să ajungă până mâine. Magazinul fusese inițial o brutărie și încă are franzela gravată deasupra ușii înguste de la intrare, iar podeaua este plină de praf de făină și, când am venit, ne-am croit drum pe o potecă de reclame vechi. Chiria este ridicol de mică pentru noi care suntem obișnuite cu prețurile marilor orașe; chiar și așa am surprins privirea suspicioasă a femeii de la agenție pe când număram bancnotele. Pe documentul de închiriere mă numesc Vianne Rocher, semnătura este o hieroglifă care ar putea să însemne orice. Am explorat la lumina lumânării noul nostru teritoriu; vechile cuptoare în stare surprinzător de bună sub grăsime și funingine, pereții furniruiți cu pin, faianța înnegrită. Anouk a găsit vechea firmă strânsă într-o cameră din spate și am tras-o afară; păianjenii s-au răspândit de sub canavaua decolorată. Camerele noastre sunt deasupra magazinului; un dormitor și o cameră de baie, un balcon ridicol de mic, ghivece din teracotă cu mușcate ofilite… Anouk s-a strâmbat văzându-le.

— E așa de întuneric, maman. Părea îngrozită, nesigură în fața acestui prăpăd. Și miroase așa de trist.

Are dreptate. Mirosul este ca lumina zilei ținută închisă ani de zile până ce a devenit acră și râncedă; mirosul șoarecilor și al fantomelor tuturor lucrurilor de mult uitate și neplânse. Are ecou ca o pivniță, iar puțina căldură emanată de noi accentuează fiecare umbră. Vopseaua și lumina soarelui și săpunul ne vor scăpa de mizerie, dar cu tristețea este altă problemă, rezonanța îndepărtată a unei case unde nimeni n-a mai râs de ani. Fața lui Anouk este palidă și ochii i s-au mărit în lumina lumânării, cu mâna strânsă de a mea.

— Trebuie să dormim aici? întreabă ea. Lui Pantoufle nu-i place. Este speriat.

Am zâmbit și i-am sărutat obrazul auriu, solemn. Pantoufle ne va ajuta.

Am aprins o candelă pentru fiecare încăpere, aurie, și roșie, și albă, și oranj. Eu prefer să-mi fac singură esențele aromate dar, în caz de criză, bețele cumpărate sunt destul de bune și ele, levănțică, și cedru, și lămâiță. Ținem fiecare câte o lumânare, Anouk suflă în trompeta ei de jucărie, iar eu bat cu o lingură de metal într-o tigaie veche și, timp de zece minute tropăim prin fiecare cameră, țipând și cântând în gura mare – Afară! Afară! Afară! – până ce se zguduie pereții și fantomele ultragiate fug, lăsând în urmă un miros slab de arsură și multă tencuială căzută. Ne uităm în spatele tencuielii crăpate și înnegrite, în spatele tristeții lucrurilor părăsite și începem să vedem trasee slabe, ca imaginea lăsată de o scânteie aprinsă în mână – aici un perete sclipitor cu tencuială aurie, aici un fotoliu, puțin rupt, dar colorat într-un portocaliu sclipitor, vechea firmă strălucind brusc pe când culorile pe jumătate ascunse alunecă afară de sub straturile de mizerie. Afară! Afară! Afară! Anouk și Pantoufle tropăie și cântă și vechile imagini par să strălucească mai tare – un taburet roșu lângă tejgheaua acoperită cu vinilin, un șir de clopoței la ușa de la intrare. Desigur, știu că este doar un joc. O strălucire care liniștește un copil speriat. Va fi necesară multă muncă până ce toate acestea vor deveni adevărate. Dar, pentru moment, este suficient să știm că această casă ne acceptă așa cum o acceptăm și noi. Pâine și sare în prag pentru zeii casei. Santal sub pernă ca să ne îndulcească visele.

Mai târziu, Anouk mi-a spus că Pantoufle nu mai este așa de speriat, deci totul era bine. Am dormit împreună, îmbrăcate, pe salteaua plină de făină din dormitor, cu toate lumânările aprinse și, când ne-am trezit, era dimineață.