Sexul ciresilor

Mă numesc Jordan. Iată primul lucru pe care l‑am văzut.

Era noapte, cam douăsprezece fără un sfert, iar cerul era împărțit în două: o jumătate înnorată, cealaltă senină. Norii zăboveau deasupra pădurii, nu‑i despărțea nimic de vârfurile copacilor. Acolo unde cerul era senin, deasupra râului și a câmpurilor proaspăt arate, luna, aproape plină, strălucea din mijlocul unei aureole galbene și se oglindea în cotul pe care‑l făcea râul. Pe câmpul de pe celălalt mal dormeau niște vite, nemișcate, siluete negricioase pe povârnișul dealului. O lumină, sclipind dinspre singura casă aflată în împrejurimi, părea făclia de veghe de la castelul unui uriaș. Era flancată de copaci înalți. Un cal tropăia dezlegat prin curte, iar piatra răsuna sub copitele lui.

Atunci a venit ceața. A venit ceața dinspre râu, în fuioare subțiri, ca fantomele într‑un cimitir, prinzând puteri precum duhul din lampă. A acoperit întâi pipirigul, apoi trunchiurile copacilor, apoi răspântiile și răscrucile. Vârfurile copacilor străpungeau ceața, formând insule suspendate în calea păsărilor.

Vitele erau, toate, înecate în ceață, iar lumina de veghe, precum un far pe mare, tot apărea și dispărea, dispărea și apărea, tăind aerul ca o sabie de lumină.

Ceața și‑a croit drum spre mine, iar cerul, care fusese senin, s‑a acoperit de nori. Frigul era tăios, părul îmi era umed și nici manșon nu aveam. Am încercat să găsesc poteca, dar n‑am găsit decât iepuri de câmp cu ochii ficși, încremeniți în mijlocul câmpiei, ca niște stane de piatră. Am început să merg cu mâinile întinse‑n față, precum cei care au somnul tulburat, și astfel am deslușit cu degetele, pentru prima dată, trăsăturile chipului meu, aflat dinaintea mea.

Orice călătorie ascunde în contururile ei o altă călătorie: cărarea pe care nu ai mers, ungherul pe care l‑ai uitat. Acestea sunt călătoriile pe care vreau să le consemnez. Nu cele pe care le‑am făcut, ci acelea pe care aș fi putut să le fac sau în care poate am fost, dar într‑un alt spațiu și timp. V‑aș putea spune adevărul pe care îl găsiți în însemnări, hărți și jurnale de bord. Aș putea reda fidel tot ce‑am văzut și am auzit și astfel v‑aș oferi o carte de călătorii. Pe care ați putea s‑o citiți, urmărindu‑mi drumurile cu degetul pe hartă, punând stegulețe roșii în dreptul locurilor prin care‑am trecut.

La greci, pentru viața ascunsă era nevoie de cerneală invizibilă. Ei scriau o scrisoare obișnuită, iar printre rânduri plasau o alta, scrisă cu lapte. Documentul părea perfect nevinovat, până când cineva care se pricepea presăra peste el pudră de cărbune. Nu mai conta ce fusese scrisoarea aceea; conta viața care ieșea la lumină, nedescoperită… până acum.

Am descoperit că viața mea era scrisă cu cerneală invizibilă, că era înghesuită printre întâmplări și‑și lua zborul fără mine, precum Cele Douăsprezece Domnițe Dansatoare[1] care o zbugheau de la fereastră în fiecare noapte și se întorceau acasă în fiecare dimineață, cu rochiile zdrențuite și condurii tociți, fără să‑și mai amintească nimic.

M‑am hotărât să stau de veghe, precum un părinte gelos, încercând să mă surprind în timp ce dispăream pe câte‑o ușă abia dibuită în perete. Știam că asta însemna adulter, că ceea ce iubeam eu nu era acasă. Mă descotoroseam de mine însumi și treceam prin lume ca o umbră. Cu cât mă feream mai mult de mine, cu atât mă obseda mai tare gândul descoperirii. Uneori, când eram însoțit, se întâmpla ca cineva să pocnească din degete în fața mea și să mă întrebe: „Unde ești?” Multă vreme nici n‑avusesem habar de ea, dar, treptat, am început să găsesc dovezi ale celeilalte vieți și, treptat, ea mi‑a apărut în fața ochilor.

„Ține minte stânca din care ai fost cioplit și țărâna gropii din care ai fost săpat.”

Mama a gravat aceste cuvinte pe un medalion pe care mi l‑a pus la gât, în ziua când m‑a găsit în mâlul de la marginea râului. Eram înfășurat într‑un sac putred, dintr‑acelea în care se îneacă puii de pisică, dar aveam capul sprijinit de mal, la suprafața apei. Am auzit niște câini alergând spre mine, apa vuind, iar un chip rotund ca luna plină, cu părul despletit, s‑a ivit deasupra mea. M‑a scos din mâl și m‑a luat între sânii ei, cu sfârcurile bombate ca niște nuci. M‑a luat acasă și m‑a crescut, împreună cu cei cincizeci de câini, dăruindu‑mi compania ei și doar a ei.

Am avut un nume, dar l‑am uitat.

Mi se spune Femeia cu Câini și e de‑ajuns. Eu îl strig Jordan[2] și e de‑ajuns. Nu are nici un alt nume, nici înainte, nici după acesta. Cum era să‑i spun, dacă l‑am pescuit din Tamisa cea împuțită? Nu‑i poți pune unui copil numele Tamisa, și nici Nil, chiar dacă seamănă cu Moise. Dar am vrut să‑i pun un nume de râu, un nume care să nu fie îngrădit, așa cum nici apele nu pot fi îngrădite. Când o femeie naște, i se rupe apa și din ea se scurge un copil, care apoi e liber. Mi‑ar fi plăcut să se scurgă și din trupul meu un copil, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat și nu există nici un bărbat pe măsura mea.

Când era mic, Jordan stătea pe trupul meu așa cum stă musca pe o grămadă de bălegar. Și l‑am hrănit așa cum grămada de bălegar hrănește musca, iar când și‑a făcut plinul, m‑a părăsit.

Jordan…

Ar fi trebuit să‑i dau numele unei ape stătătoare, al unui lac, și astfel aș fi putut să‑l păstrez, dar i‑am dat numele unui râu, iar odată cu fluxul a plutit și el departe de mine.

Când avea trei ani, l‑am dus să vadă o curiozitate; aici am greșit. Se zvonise că un oarecare Thomas Johnson făcuse rost de un fruct comestibil nemaivăzut în Anglia. Acest Johnson, acum mort de douăzeci de ani, era botanist de felul lui, deși aș spune că era ceva mai mult de‑atât. Dacă vreunei femei i se părea că e prea rotunjoară și nu mai dădea scurgerea din fiecare lună, la Johnson se ducea, însoțită numai de un felinar. Iar când se întorcea de‑acolo, subțire și surâzătoare, zicea că‑i dăduse Vâsc sau Iarba‑mâței sau așa ceva, dar eu cred că‑l sorbea din ea ca să‑l ofere Diavolului.

Cu toate astea, fiindcă era pe timpul zilei și părea că se va strânge o mulțime de oameni, cum doar la luptele de câini cu urși se‑ntâmplă, l‑am luat pe Jordan, împreună cu o ceată de dulăi, și ne‑am croit drum printre mocofani și păcătoși până ce‑am ajuns în față, unde se afla Johnson, care încerca să stoarcă bani de pe urma curioșilor.

L‑am ridicat pe Jordan și i‑am spus lui Johnson că, dacă n‑avea de gând să dea la o parte pânza ca să vedem minunea, o să‑i îndes mutra între țâțe cu atâta aplomb, de‑o să‑și dorească să nu fi fost alăptat vreodată, în așa hal o să‑l strâng.

El a început să dea din colț în colț și s‑a întins după un borcan colorat din spatele lui, la înălțimea capului, așa că m‑am gândit, doar n‑o să‑l las să dea drumul vreunui duh cu limba despicată și cu boașele ca niște pietre prețioase, așa că l‑am apucat și am început să‑l îndes în rochia mea. Cât ai clipi, s‑a pornit să tușească și să lăcrimeze, fiindcă nu‑mi mai dădusem jos rochia aia de cinci ani.

— Deci, am zis eu, ținându‑l de ceafă ca pe‑o nevăstuică, unde‑i minunea?

— Doamne ferește, îngăduiți o clipă, să‑mi iau sărurile aromate, doamnă scumpă!

Dar eu nici nu voiam s‑aud; am smuls pânza cu mâna mea și vă jur că ce‑am aflat acolo semăna, nici mai mult, nici mai puțin, cu rușinea unui oriental. Era galbenă și cadaverică și lungă.

— E o banană, doamnă dragă, a spus șarlatanul.

Banană? Ce mama naibii e aia banană?

— În Rai nu creștea așa ceva, am spus eu.

— Ba creștea, doamna mea, face el, înfoiat ca o năpârcă veninoasă. Acest fruct provine de pe Insula Bermuda, care e mai aproape de Rai decât o s‑ajungi dumneata vreodată!

L‑a ridicat deasupra capului, iar oamenii, văzându‑l pentru prima dată, au început să vocifereze și să‑și dea coate, vrând să afle cine era sărmanul netot ajuns într‑o asemenea sărăcie, încât să‑și vândă bărbăția.

— Ori e vopsit, ori e bolnav, am spus eu, fiindcă din câte știu o asemenea culoare nu există.

Johnson a răcnit cât a putut, ca să acopere larma…

— ASTA NU E SCULA VREUNUI NEFERICIT! E FRUCTUL UNUI COPAC. SE DECOJEȘTE ȘI SE MĂNÂNCĂ.

La auzul acestor cuvinte, i‑a lovit pe toți greața. Nici o femeie cinstită nu‑și putea duce aia la gură, iar pentru un bărbat ar fi fost un gest de canibal. Doar nu de‑aia ne‑am dus atâția ani la biserică și ne‑am spălat cu sângele lui Isus, ca să ne mâncăm acum între noi, cum fac păgânii!

Am tras de zgardă ca să‑l iau pe Jordan de‑acolo, dar am rămas cu zgarda în mână. M‑am lăsat pe ciuci, în mijlocul încrengăturii de picioare goale și ciorapi rupți și catarame de pantofi bărbătești, ici și colo. Dispăruse. Băiatul meu dispăruse. Am scos un muget înfiorător, ca o vită, și‑aș fi mugit până‑n Ziua de Apoi, dacă nu m‑ar fi luat un păcătos de ureche și nu m‑ar fi făcut să mă uit sub masa diavolească a lui Johnson.

L‑am văzut pe Jordan. Nemișcat, ca o stană de piatră. Avea brațele ridicate spre banana de deasupra capului lui Johnson. Mi‑am coborât capul lângă al lui, am privit încotro privea el și am văzut ape albastre și adânci, care scăldau un țărm palid, și copaci cu ramuri care gemeau de verdeață, și păsări în culori dumnezeiești, și un bătrân cu o pânză petrecută peste mijloc.

Atunci a fost prima oară când Jordan a plecat pe mare.

Londra e un loc împuțit, plin de molimi și de stricăciune. Aș vrea să‑l iau pe Jordan și să trăim la țară, dar trebuie să stăm pe lângă Hyde Park, ca să‑mi pot înscrie câinii la curse și la lupte. În fiecare sâmbătă, mă întorc acasă plină de bale și mușcată până la os, dar cu bani în buzunar și nemaiavând nevoie decât de un trup care să‑mi țină de urât.

Vecina mea, care e atât de neagră și de cheală, încât a fost confundată, și încă de două ori, cu o spată de vită pusă la sărat și învelită în muslin, se dă drept vrăjitoare oriunde s‑ar duce. Nimeni nu‑i cunoaște vârsta; ce vârstă pot să aibă o bucată de piele ca o minge, care servește drept cap, și o grămadă ciudată de zdrențe, ce trece drept trup? Nici eu, nici altcineva nu i‑am văzut vreodată picioarele pe sub fuste, așa că nu se știe cu ce merge. Mâinile ei, care mereu gesticulează și se contorsionează, arată ca maimuțele zbârcite pe care le târăsc după ei flașnetarii. Ea nu prea se mișcă, dar mâinile nu‑i stau locului o clipă, îi scarpină capul și burta și se reped s‑apuce mâncarea și să i‑o vâre în gură. Nici eu nu sunt omul care să umble cu cuțitul și cu lingura, dar știu să mănânc în societate. Știu să‑mi folosesc pâinea ca pe‑o farfurie și să‑mi iau câte‑o bucată de friptură, fără să mi‑o răstorn pe toată în poală. Dar, când te uiți la bărbia ei, nu‑i nevoie să fii vrăjitoare ca să ghicești ce‑a mâncat în ultimele trei săptămâni. Când l‑am găsit pe Jordan, atât de plin de noroi, c‑aș fi putut să‑l pun la copt ca pe‑o prăjiturică, ea m‑a ajutat să‑l spăl ca să‑i aflu sexul. Pe când eu încercam să‑i înmoi crusta de nămol cu un burete cu apă fierbinte, ea i‑o râcâia insistent cu unghiile și‑l pigulea ca pe un câine care a fost la vânătoare.

— O să te facă să suferi, a zis ea, fericită să afle un neajuns în imediata ei apropiere. O să te facă să‑l iubești și apoi o să te facă să suferi.

Apoi s‑a oprit puțin și și‑a apropiat urechea de pieptul micuț, iar bătăile inimii lui au umplut încăperea.

— O să fie multe care‑o să tânjească după inima lui, dar n‑o s‑o aibă. O s‑o aibă una singură, iar aceleia n‑o să‑i trebuiască.

Apoi băbăciunea aproape că s‑a înecat de moarte cu propriul cotcodăcit și a trebuit să‑i ard câteva pe spinare, pân‑a vărsat niște flegmă și mi‑a mulțumit pentru efort. Drept să spun, i‑aș fi putut rupe șira spinării ca pe un os de pește. Poate că, dac‑aș fi făcut‑o, alta ne‑ar fi fost soarta, căci soarta atârnă de fiece clipă și în fiece clipă poate fi schimbată. Trebuia s‑o fi omorât și să ne fi găsit o altă poveste.

S‑a strecurat afară, în beznă, iar eu am urmat‑o.

Atunci m‑am făcut invizibilă. Eu, care încap pe ușă doar în dungă, mă pot topi în noapte la fel de ușor precum ființele subțiratice care cântă în corul bisericii. Cântatul este pasiunea mea, dar nu în biserică, fiindcă popa a zis că garguiele trebuie să rămână afară, nu să ia loc în strane. Așa că eu cânt înăuntrul meu, ca într‑un munte de carne, iar vocea îmi e la fel de subțire precum sunetul fluierului, vocea mea fără grăsime. Când eu cânt, câinii stau cuminți, iar oamenii care trec prin preajmă în timpul nopții încetează cu trăncăneala și nemulțumirile și se gândesc la alte vremuri, când erau fericiți. Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deși știu că toate sunt născociri și că n‑am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să‑l descriu?

Într‑o noapte, Jordan m‑a dus cu barca. Am pornit odată cu fluxul, când ziua tocmai își retrăgea apele. Am vâslit în jos pe Tamisa și am ieșit la mare, iar eu priveam în urmă și mă miram cât de repede dispăruseră locurile bine cunoscute. Jordan a spus că stelele te pot duce oriunde. Pe fiecare mal, deasupra apei, tronau clădiri joase, cu temeliile ridicate pe piloni. Ici și colo, dragorii își făceau drum prin apă, printre stâlpi, învolburând suprafața întunecată a apei cu bețele și umplându‑și coșurile de răchită cu gunoaie. Acum o săptămână, unul a găsit o ancoră cică de pe vremea romanilor, când eram cu toții barbari și purtam plete lungi până la brâu. Dragorii n‑au mândrie și se vâră‑n gunoi pentru te miri ce. E drept că unul dintre ei trăiește într‑un conac strașnic în Chelsea, dar, cu toată ascensiunea, el și nevastă‑sa și plozii lor încă aduc cu gunoaiele pe care s‑au cățărat. Ea e un șnur putrezit, iar el, o balegă uriașă. Copiii umplu gazonul de parc‑ar fi căcăreze de iepure. Eu sunt o păcătoasă și, pe deasupra, o femeie obișnuită, dar, dac‑aș avea bani să‑mi iau un șirag de perle, m‑aș spăla pe gât înainte să le port.

Jordan mi‑a spus să mă îmbrac cu cele mai bune haine în voiajul nostru. Așa am făcut, luându‑mi o pălărie cu pene ca un cuib de păsări dintr‑un copac. M‑a ajutat să mă așez comod și m‑a întrebat de cel puțin zece ori dacă mi‑e destul de cald. Mi‑era cald. Vedeam lumea.

Când s‑a întunecat de‑a binelea, Jordan a aprins felinarele de pe marginile bărcii. A venit la mine și mi‑a spus că e cea mai scurtă noapte a anului și că peste câteva ore va răsări soarele și voi vedea ceva nemaipomenit. N‑a vrut să spună mai mult și mi‑am stors creierii încercând să ghicesc ce nebunie pusese la cale ca să mă impresioneze. Căci mă pot mândri c‑am văzut mai multe decât majoritatea oamenilor, inclusiv o mumie din Egipt. N‑am văzut chiar bandajele, dar am zărit sarcofagul împodobit trecând prin Londra, în drum spre Enstone. Era un cadou făcut de buna regină Henrietta unei favorite a ei care‑și făcuse o grădină minunată, plină de invenții de pe continent.

Și am văzut și o banană.

Deci, ce‑ar fi putut să‑mi pregătească Jordan?

Am așteptat în barcă, briza suflând de‑o parte și de alta, iar Jordan mi‑a povestit despre locurile în care fusese și despre plantele cu care se întorsese în Anglia. Cunoaște toate obiceiurile francezilor și pe ale italienilor și a fost în Persia cu John Tradescant[3]. Tradescant a murit la scurtă vreme după ce Jordan a adus primul ananas în Anglia, dar în anii din urmă și‑a umplut casa din Lambeth cu ciudățenii și lucruri rare, din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. „Arca” – așa își botezase casa – era atât de plină de ciudățenii, încât musafirii nu găseau nici măcar un loc unde să‑și agațe pălăria. Dar toți cei aleși îl vizitau, inclusiv regele, iar eu l‑am văzut și pe rege. Ce minuni mi‑au mai rămas de descoperit?

— Uite, spuse Jordan.

Eram pe mare. Valuri gri cu coame albe. În depărtare, o linie subțire, unde cerul cădea în apă. Nu erau nici păsări, nici clădiri, nici oameni și nici bărci. Un vânt ușor ne‑a făcut să ne zgribulim.

Atunci am văzut soarele. Am văzut soarele ridicându‑se deasupra apei, iar lumina devenea tot mai sonoră, într‑atâta, încât trebuia să țipăm ca să ne facem auziți, și am văzut soarele pe fața lui Jordan și ultimele licăriri ale felinarelor, iar peste urma stinsă a lunii au trecut câțiva pescăruși, care veneau de nicăieri și păreau să se fi născut chiar din lumina soarelui.

Am rămas unde eram, legănați de valuri, până când au venit pescarii de noapte, într‑un convoi tăcut. Ne‑au salutat și i‑au aruncat lui Jordan doi pești și apoi, uitându‑se la mine, i‑au mai aruncat unul.

Aveam o bucată de pâine, așa că ne‑am luat micul dejun și le‑am lăsat resturile pescărușilor care zburau în cerc. Apoi am vâslit către casă cu soarele în spate, iar când am intrat pe Tamisa m‑am uitat o dată în urmă. Îmi amintesc strălucirea apei și mărimea lumii.

Strălucirea apei și mărimea lumii.

Le‑am văzut pe amândouă de nenumărate ori, de când am lăsat‑o pe mama în urmă, pe malurile întunecatei Tamise, dar în mintea mea mă întorc mereu în același loc, iar acel loc nu e nici cel mai frumos, nici cel mai plin de minuni.

Ca să scap de greutatea lumii, îmi las corpul acolo unde e, în mijlocul unei conversații sau la cină, și străbat tot felul de străduțe încâlcite, până la o casă aflată departe de drum.

Străzile sunt prost luminate și late cât deschizătura brațelor mele. Piatra se fărâmițează, pavajul e prost. Oamenii care se îmbulzesc pe străzi strigă unul la altul, iar vocile li se ridică din mulțimea de capete și plutesc spre turlele bisericii și spre clopotele uriașe de aramă care anunță sfârșitul zilei. Cuvintele lor urcă și formează un nor gros deasupra orașului, care din când în când trebuie curățat de limbajul de prisos. Bărbați și femei se ridică în baloane din piața centrală și, înarmați cu mături și perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare.

Cuvintele se opun ștergerii. Cele mai vechi și mai îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curățătorii au fost mușcați de cuvinte care încă se mai certau, iar într‑un proces celebru, o femeie căreia o gâlceava cumplită i‑a mâncat mătura și i‑a schilodit mâna a căutat să‑i aducă pe preopinenți în sala de judecată. Cei responsabili și‑au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparțineau. Trecuseră niște ani. Era oare vina lor că orașul nu reușise să‑și rezolve problema de deasupra? Judecătorul a respins acuzațiile reclamantei, dar a hotărât ca orașul să‑i cumpere altă mătură. Femeia nu s‑a considerat mulțumită, iar ulterior a fost prinsă ungând hornurile acuzaților cu vitriol.

La un moment dat, am însoțit și eu o curățătoare în balon și am fost uimit s‑aud, pe măsură ce peisajul orașului se îndepărta, un murmur slab, ca zumzetul albinelor. Murmurul devenea din ce în ce mai sonor, până când a început să semene cu zarva păsărilor, apoi cu larma asurzitoare a școlarilor intrați în vacanță.

Femeia mi‑a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roșu‑aprins, care, din câte‑am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. După cum își strâmba gura însoțitoarea mea, am înțeles că această treabă i se părea dezgustătoare, dar a stăruit și, după câteva minute, n‑a mai rămas decât rozul‑pal al câtorva înjurături fantomatice.

Apoi am fost atacați de un nor de mânie scuipat de un popă surprins în timp ce păcătuia cu mama sa. Norul s‑a înfășurat în jurul balonului; m‑am temut pentru viețile noastre. N‑o mai vedeam pe femeia care mă însoțea, dar o auzeam înecându‑se din cauza mirosului oribil. Brusc, m‑am trezit cufundat într‑un lichid plăcut și s‑a făcut din nou lumină.