Straina
Aa
Straina de Maria Kuncewiczowa
Motto:
…ich sah dich ja im Traum
Und sah die Nacht în deines Herzens
Raumt
Und sah die Schlang’, die dir am Herzen frisst,
Ich sah, mein Lieb, wie sehr du elend bist.
HEINE
I
RÓŻA APASĂ PE SONERIE categoric și totuși cu înfrigurare: sa facă bine și sa-i deschidă numaidecît, ar trebui sa știe ca sta la usa avînd a le spune lucruri deosebit de importante. De asta data Sabina își purta iute trupul mare și gras din bucătărie spre vestibul;
— Buna ziua, coana mare, spuse servil.
Îi ajuta Różei să-și scoată blana, îi lua manșonul, pălăria, îi aștepta poruncile mormăind și înălțînd cînd dintr-un umăr, cînd din celalalt – era limpede ca respectul și un soi de spaima nervoasa nu-i puteau domoli vechile ranchiune și nici nevoia cronica de a protesta împotriva caracterului aceleia care tocmai venise.
Róża se dezbrăcă agale, tratînd-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfîrșit, își potrivi parul, își privi iute chipul răsfrînt în oglinda și se îndrepta în direcția camerei. Ajungînd aproape în prag, întreba de fiică-sa:
— Unde-i doamna? în baie?
Sabina răspunse:
— Conița se vede ca a uitat ca vii dumneata, coana mare. A plecat și n-a lăsat vorba.
Primind lovitura, Róża nici măcar nu tresari, ci făcu în așa fel încît obrajii și ochii sa-i devina dintr-o data mai limpezi, mai senini – părea voioasa. Fredona un crîmpei de melodie și începu sa înșire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aținea tot acolo, lîngă cuierele din vestiar.
— Vremea e frumoasa, așa ca doamna noastră a pornit-o de dimineață cu doamna Mira, s-or fi dus și dînsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în alta parte. Cum fac cucoanele tinere.
5
Róża nu catadicsi sa se arate în cîmpul vizual al Sabinei; în schimb, din odaia galbena răzbătu același glas de mai înainte, limpede și raspicat:
— Te poți duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Cînd te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grija de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat ca astăzi se duce la scoală, la Zbyszek, sa stea de vorba cu dirigintele.
Podeaua din sufragerie dudui, ușa spre coridor se închise trîntita, un vuiet străbătu toată casa. și undeva, între baie și cămară, din tumultul furiei se isca un cîntec țipător, ascuțit, subțirel: „Aliluia. O ducea ca muia…”în spatele ușii care da spre bucătărie cîntecul pieri.
Acum Róża se așeza și îngădui chipului sa se posomorască. Gura triumfătoare i se înfunda, supta de obraji, rămînînd abia cît o dunga, o cicatrice la suprafața pielii, ochii mari i se îngustară ca la un cîine bătut, nasul îi deveni ascuțit, iar fruntea veștedă, boțită, înghiți anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi tremurau colțurile buzelor. Întinse brațele pe marginea fotoliului și încremeni în aceasta atitudine.
Dar nemișcarea nu ținu mult. Brusc, în ființa Różei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lăsa să rămîi liniștită. Cu obrazul întunecat, se scula și se înapoie la usa de la intrare. Acum – cînd n-a mai vedea nimeni – intra, pentru a doua oara. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfățișarea nepăsătoare pe care o avusese în fata servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferință, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrînă și netrebuincioasa. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon:
— Uite unde și-a găsit Marta sa azvîrle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobila pe care am păstrat-o cu grija, ani și ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia.
Se apleca și pipai cu băgare de seama piciorușul rotund, empire. O vreme măsuța stătuse în camera copilului, nepoțelul ei, Zbigniew, și-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar pînă l-a rupt. Fiică-sa, Marta, rîdea spunînd: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie sa se joace”,
6
Róża, întunecata, înainta în apartament. Se opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curînd – bombăni cu sarcasm lîngă bufetul scund și lîngă tapiseriile din Vilno. În sufragerie, între oglinda și ceasul de perete, era atîrnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epoca. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-și pusese lucrurile: manșonul, gulerul de blana… și-l ascunse sub ele.
Telefonul nu suna, în casa era liniște, doar din strada urca zgomotul și de la etajul cinci răzbătea o melodie cîntata la radio: Close your eyes1 în engleza, limba pe care n-o înțelegem, cîntecul îi suna fara sens, tînguios și obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleșitoare și spaima în fata nopții erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întîmplări stînjenitoare, ceva ce trebuia neapărat sa se întîmple sau după care verși lacrimi, iată ce stîrnea cîntecul. Róża lăsa capul în jos, mîinile îi atîrnau moi, melodia plutea deasupra ei și peste lume, iar în suflet i se zvîrcolea tinerețea blestemata. Vie încă, înfigîndu-și colții ca un cățelandru rău și fara minte.
Róża se apropie de oglinda, își trase jacheta cu arabescuri de un roșu aprins cu argintiu. O cumpărase de curînd, cam odată cu umbrela micuță cu mînerul ca un cioc de pasare, cam odată cu un corset franțuzesc și cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarna.
Se dusese să-și cumpere o jacheta de lina, împreuna cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanță discreta o alesese pe cea mai închisa. Pe asta o împinsese în direcția mamei sale, spunîndu-i:
— Ia încearc-o, mămico.
Róża o încerca. Jacheta era splendida, neagra și parca stropita cu bruma, cu un guler alb nespus de frumos și manșete tot albe. Se încheia sever la un singur rînd de nasturi. Marta stătea ca uluita în fata Różei.
— Minunat, îți sta minunat în jacheta asta, spuse, arăți ca un vis de iarna, sau ca Petronela în plina forma, după prînz, cînd e cu totul spiritualizata.
Petronela era bătrîna lor pisica de angora.
Atunci Róża simți ceva mai rău decît moartea. Își simți bătrînețea, săvîrșită definitiv, de neînlăturat, vizibila pentru oricine. Uneori simțea în preajma moartea, dar simțămîntul
——
1 Închide ochii (emil.) (n.tr.).
asta nu era lipsit de farmec. Cînd în cursul unei crize nervoase sau într-una din stările ei ca de sinucigaș, îi amorțeau buzele și o senzație apăsătoare, paralizanta, de frig o cuprindea urcînd ca un val de la talpa picioarelor, peste coapse spre inima – pe lîngă chinul fizic, pe lîngă scîrba pentru propria-i neputință, încerca și o anume indecenta desfătare. Ca se cufunda atît de adînc într-o desăvîrșită lipsă de răspundere, ca se razbună și biruie nepedepsită atîtea servituti ale vieții; că se apropie, mai mult, tot mai mult, ca aproape a atins misterul. Neputința o înlănțuia ca o noua dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărțea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar și amărui, ca presentimentul unei lumi neștiute, plină de dulceață. În schimb, bătrînețea o resimțea ca pe o prezență furișată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-l înfiera cu o pecete hîdă, pentru a se însoți silnic cu el și a-l tîrî, nălucă ridicolă și desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanității. Un vis de iarna. Petronela în cea mai buna forma a ei, așa spusese fiică-sa. Ce jignitor sunaseră aceste complimente! Róża întoarse spatele cu dispreț melancoliei lor poetice, receptînd cu ura versiunea privind frumusețea ei spiritualizata desprinsa de cea trupeasca.
— Are mînecile prea largi, se stropși dușmănoasă,
Vînzătoarea și Marta începură sa se agite.
— E un fleac, o sa le facem cîte o pensa micuță sub manșetă, va sta ca turnata.
Róża scoase jacheta smucindu-i țesătura elastica… Martei aproape că-i dădură lacrimile.
— Dar, de ce, mama? Te rog, îți sta minunat, poate te gîndești ca e prea scumpa, te rog din suflet (cu forța încerca s-o facă pe maică-sa s-o păstreze pe umeri), ți-o dăruiesc, uite primește-o ca un cadou din partea mea.
Róża o privi pe fiică-sa cu ochi răi; Marta tăcu brusc, bătu din gene și pînă la sfîrșit, cît mai rămaseră în magazin, statu astfel – uluita.
Apoi Róża mai încerca și alte lucruri, dar tot timpul trăgea cu ochiul la jachețica prea strîmta cu arabescuri purpurii. În cele din urma zvîrli cît colo tot ce-i oferea vînzătoarea și-o apuca pe aceasta. Vînzătoarea o ajuta, cu oarecare neplăcere, s-o încerce, fiică-sa privea în alta parte… Tonul monologului vînzătoarei scăzu, se stinse. Lauda cît putu jacheta cu arabescuri roșii.
8
— Și asta va prinde foarte bine. Roșul contrastează foarte frumos cu parul dumneavoastră cărunt și apoi aveți și un ten minunat.
Marta tăcea înainte. Róża nu se simțea cuprinsă de răceala morții, o nu, ci de o sila pentru gustul searbăd al închipuirilor irealizabile, fără speranță și greu de atins. Stătea posomorîtă în fața oglinzii fără să-și rostească hotărîrea.
Vînzătoarea tăcu și ea o clipa, dar își reveni numaidecît și adăugă cu vioiciune:
— Garantez pentru calitatea țesăturii, o veți purta cel putin zece ani.
Abia acum Róża rîse tare. Apoi spuse:
— Zece ani e prea mult pentru mine, duduie draga; cred că am să mă mulțumesc doar cu unul. În sfîrșit, puteți s-o împachetați.
Ieșise din magazin odată cu Marta și se despărțiră cu răceală; asta se întîmplase cu o luna în urma. Chiar a doua zi, Róża își cumpără un corset din elastic de foarte buna calitate, care o subția, iar de la soldurile de toamna, paltonul de culoare deschisa, cu un strat subțire de vatelina și umbrela cu mînerul în forma de cioc.
De-a lungul vieții sale Róża petrecuse putina vreme în fața oglinzii. În copilărie nu se simțise întru nimic diferita de lumea înconjurătoare, tremura de bucurie sau de spaima, se schimba la fata după împrejurări, habar neavînd nici cum arata la chip, nici ce statura are. Cînd soarele ardea, cînd în parcul din Taganrog bubuia fanfara, iar sora mamei sale, vesela Julia, le făcea ochi dulci militarilor, sau cînd nechezau caii ofițerilor din garda, cînd în stepa înfloreau mărunt lalelele roșietice, sau cînd bunicul ei Zwardecki se scula brusc, în amurg, de la masa de joc, își scutura scrumul din pipa, se apropia de fereastra, în fata căreia, hăt departe cupolele verzi ale mitropoliei mijeau pe fundalul Marii de Azov ce părea o dîra sinilie – își scutura gîtul, tăcea, își zburlea mustața și în cele din urma începea sa cînte cu un glas răgușit: Polonia încă n-a pierit1 , iar domnul Heist, faimos ceasornicar din Varșovia, tovarăș de-al sau în exil, îl acompania bătînd darabana cu degetele pe geam și oftînd, atunci cînd Maniuta Psarulaki, fata negustorului grec, își
——
1 Cîntecul soldaților din legiunile generalului Henryk Dabrowski (1755-1818), comandant al diviziei polone în armata lui Napoleon; cîntec devenit imnul național polonez (n.tr.).
foșnea pe terasa pantalonașii brodați. Róża se simțea frumoasa și privea cu mîndrie la cei din jur.
În schimb, cînd se cernea o ploaie deasă, nesfîrșită, fara istov, cînd milogul adăpostit în odaia slugilor, la bunica. Anastazia își strivea păduchii din caftanul mițos, cînd duhnea a unt rînced, iar tatăl ei îi spunea mamei: „mierzawka1 las’că v-am văzut eu la club, cum va pipăiați pe sub masa, tu și căpitanul de stat major Borejkin. Deasupra mesei gurița, mînușițele și cărțile de joc, iar pe sub masa, ptiu! – n-ai pic de rușine, cățea!” – atunci Róża se simțea ca o netrebnica, se vîra prin cotloane, arunca priviri vinovate tuturor, și nu s-ar fi uitat în oglinda pentru nimic în lume.
Abia pe la vîrsta de șaisprezece ani a fost o anume seara, asta la Varșovia, pe cînd se afla la familia Badski. Era în epoca lui tante Louise, cea „care nu-și încovoiase spinarea și rezistase”…
Róża stătea vîrîta în coltul sobei, în apartamentul domnului director, binecunoscutul violonist -, divinul January, cel care „ducea pînă departe, în lume, faima numelui de polonez”. Divinul January lipsea. Chipul lui, împodobit cu niște mustăți ascuțite ca andrelele, fara îndoiala ca se legăna deasupra arcușului, fermecînd doamnele, poate la o reuniune de pe strada Wiejska sau poate ca se înalta cu mîndrie la Clubul Cetățenilor, deasupra meselor de joc. Sau poate ca acest cap de artist, înfundat în perne moi și dantelate, se afla într-un tandru tête-à-tête cu căpșorul numai cîrlionți ai divei corpului de balet.
Pe scurt domnul director lipsea, iar Róża stătea lîngă soba, așteptînd ca, după ce domnișoara Aniela Badska ar fi isprăvit cu gamele, sa binevoiască a o acompania pe unica eleva a lui papa, interpretînd Moment muzical de Schubert. Pe unica eleva – prima „adepta” a viorii la Conservatorul din Varșovia de pe strada Tamka. Pe fata slăbuță, cu obrazul smead peste care rumeneala zburda ca o flăcăruie, cu o cosita lunga și lucioasa, cu un accent rusesc și un medalion demodat la gît.
Lampa pîlpîia sub abajurul lăptos, fotoliile de pluș roșii ardeau prin colturi, domnișoara Aniela bătea măsura cu piciorul: „unu, doi și unu, doi…”, trasurile uruiau peste pietrele pavajului de pe strada Ordynacka, undeva în adîncul clădirii, dereticînd, portarii trînteau băncile, iar corul „Lăuta” răcnea cîntecul Ca ulanul nu e altul; miresme neștiute, întîmplări
——-
1 Ticăloaso (rusă) (n.tr.).
de neînțeles, stări nicicînd visate se furișau odată cu inserarea dinspre orașul străin, dinspre apartamentele și gîndurile necunoscute. Dinspre Varșovia „nefericita și eroica”. Róża se închidea în sine, dorea cu ardoare, visa, se ruga în gînd ca de departe, de foarte departe s-o învăluie aroma ireala, aproape uitata, a orașului Taganrog.
Chiar atunci usa scîrțîi și lîngă soba se ivi Michal Badski, fiul mezin al maestrului. Róża se înveseli, era gata sa rîdă tare, sa se miște, să-și scuture cositele și sa sporovăiască la nesfîrșit, cu accentul ei tărăgănat, dar Michal își apăsă buzele cu degetul. Se apropie tiptil, și chipurile pipăind cu mîna cahlele în căutarea celor mai calde, o cuprinse pe Róża, o mîngîie, o înfierbînta. Apoi îmbrățișînd-o umăr lîngă umăr, obraz lîngă obraz, îi șopti:
— Taci! Las-o sa cînte, noi sa stam așa.
O strîngea încetișor, o privea. Pe Róża o cuprinse o somnolenta. Privirea ochilor albaștri deschiși ai lui Michal în chenarul genelor aurii luneca peste ea ca o apa – înceata, inevitabila, amenințătoare. Róża simți ca toate gesturile și vorbele, pînă atunci știute pe de rost, acum, aici, în prezenta acelei priviri nu mai aveau nici o noima… Se simțea descumpănită, umilita, dar se temea sa facă cel mai mic gest, nu cumva sa sperie privirea și s-o alunge.
În curînd Aniela conteni din cîntat. Arunca o privire glumeață perechii de lîngă soba.
— Doamne, cît e de caraghioasa asta mica – rosti.
Pe Róża exclamația nici n-o atinse, n-avea putere sa simtă altceva decît căldura îmbrățișării lui Michal. În schimb Michal tresari, făcu un gest cu brațul în direcția pianului, apoi, fara să-și desprindă privirea de pe obrajii negricioși ai Różei, o răsuci cu gingășie pînă sub cercul de lumina al lămpii și șopti ca la rugăciune:
— Și eh mal, și eh mal – diese, diese Nase…1
Membrii familiei Badski, în momentele lor de mare intimitate, vorbeau între ei în germana. Pentru ca atît limba polona cît și cea franceza erau prea tocite, ajunseseră prea grosolane după atîta folosință pentru a putea exprima niște sentimente excepționale, neclarificate pe deplin. Aniela răspunse:
— Ja, ja, das hat sie schon – cine wunderschöne Nase…2
———
1 Uită-te, uită-te,. nasul asta… (n.tr.).
2 Da, da, într-adevăr, nasul îl are minunat (n.tr.).
— Ce zici, Róża draga, adăugă pe un ton oficial, îl cîntam pe Schubert al nostru?
În seara aceea, înapoindu-se acasă de la familia Badski, Róża închise, cu multa precauție, ușa cu cheia, ca sa nu poată da buzna mătușa Ludwika, se așeza în fata oglinzii și nu se scula pînă nu se sfîrși lumînarea din sfeșnic. Își descoperise obrazul.
De atunci încolo, pentru multa vreme, obrazul ajunse obiectul unei deosebite atenții și griji a Różei. Își cerceta cu neliniște tenul, își strîngea și întindea buzele într-un zîmbet, mijea ochii, apoi îi deschidea larg, punîndu-și în fața oglinzii pălăria. Diese, diese Nase, era dinainte hotărît, aici nu mai încăpeau nici un fel de griji, din moment ce-l lăudase Michal și încă în germana. Cu atît mai chinuitoare erau îndoielile eu privire la restul, fizionomiei ei. De ce trecuse tot restul sub tăcere? Sa nu fi fost decît diese Nase?
Temătoare, Róża se compara cu farmecul colegelor, cu imaginea, cu trăsăturile caracteristice ale eroinelor din cărți. Totul era atît de inconsistent, de complicat: chipuri străine, poezii, obrazul propriu… Róża se chinuia, oscilînd între orgoliu și autoadorație și o deznădejde cumplita.
Iată: Roza Weneda a lui Andriolli1 – cu ochii negri, semănînd foarte mult cu Róża, dar ceva mai în vîrsta (nasul îl aveau același), trecea la Varșovia drept o frumusețe. Dar cine o plăcuse: Slowacki, Andriolli, mătușa Ludwika, domnul Czarnocki din Kujawy și pustii din clasa întîi de gimnaziu. Dar lui Michal? Nu avea de unde sa știe daca Roza Weneda îi plăcuse lui Michal. Într-un rînd, Kostek Relejewski, roșcovanul acela orgolios, desi cam jerpelit, îi trimisese un bilețel: „M-elle Rose, belle comme une rose”2. O clipa inima îi batu mai tare și numaidecît se domoli cuprinsa de fericire,” în sfîrșit are să-și afle liniștea, poate afla sprijin în vorbele lui Kostek, care călătorise cu prilejul concertelor pînă în Wolynia, așadar văzuse multe femei, știa multe. Ba nu-i așa, nu se putea bizui pe el, pentru ca acest Kostek nu e Michal și lui Michal n-are cum sa știe daca-i plac trandafirii, și apoi pe Kostek domnul director l-a închis la arest în pivniță, trei zile, numai cu pîine și apa. Parca unul ca el
——
1 Andriolli, Michal Elwiro (1836-1895), desenator, faimos ilustrator al unor cărți de Mickiewicz, Stowacki, Kraszewski etc. Opera sa a fost puternic influențată de romantism atît în temele sale predilecte cît și în bogata fantezie a tratării acestora. Roza Weneda era una din eroinele dramei lui Slowacki: Lilla Weneda (n.tr.).
2 Domnișoara Rose, frumoasă ca o roză (fr.) (n.tr.).
vorbește serios, mai ales cu o domnișoară venita din Taganrog?
În curînd necazurilor pricinuite de obraz li se adăuga un chin nou, un nou mister: trupul.
Michal îi ducea Różei vioara acasă. Michal era întotdeauna în vestiar, ori de cîte ori Róża își îmbrăcă haina vătuită, ieșind de la lecțiile pe care le lua cu domnul director. Michal sublimase și adăugase doua semne de exclamare la titlul cîntecului lui Grieg: Je t’aime, hélas1, și așezase notele cu mîna lui pe pupitru în fata Różei.
În nopțile senine, cineva trecea prin fata ferestrei, pe trotuarul străzii Mazowiecka. Trecea cineva – înalt, zvelt, grozav de emoționat, cu capul înălțat spre fereastra. Cînta, făcea semne cu mîna… Róża se temea să-și mărturisească cine era, nu stătea chiar în geam, ci putin mai încolo, în dosul perdelei, iar pe pervazul ferestrei punea o luminare. Uneori stătea așa multa vreme, perdelele tremurau, flacăra lumînării se apleca la adierea suspinelor, o umbra rătăcea pe perete, ochii fugeau către întunecimea străzii și-l urmăreau, îl pîndeau pe trecătorul cel înalt. Tante striga din odaia alăturată:
— Ce faci acolo, fetița mea? De ce nu exersezi?
Róża răspundea prompt:
— Azi nu pot, mătușa, maestro m-a oprit, zicea ca mi-am forțat încheietura mîinii.
Pînă cînd, în sfîrșit – era primăvară și liliacul persan, același ca și la Taganrog, înflorise în Gradina Botanica – într-o seara Michal îi aținu calea. Îi spuse:
— Róża, comoara inimii mele, înger fara seamăn, copilașule… Privește ce frumoasa e noaptea. Iubito, am închiriat o trăsură. Nu-ți fie frica de mine, nu tremura. Nu e nimic rău în asta. Ți-o jur pe mama. Unde o sa ne ducem? Spune-i mătușii ca tata te-a oprit și seara ca sa cînți cu Aniela. În curînd va avea loc concursul.
Se învoise. S-au dus.
Merseră drept înainte, grădinile îmbălsămau văzduhul, așadar ajunseseră la marginea orașului. Între Michal și ea, Róża pusese vioara. Se țineau de mîna, nu-și spuneau nimic. Michal îi mîngîia brațul. Mai tîrziu prinse sa-i șoptească și încerca s-o traga la pieptul lui. Dar Róża stătea țeapănă. Deodata Michal rosti limpede:
——
1 Te iubesc, din păcate (fr.) (n.tr.).
— Ce medalion frumos ai, îi apuca medalionul avînd în el o bucla din parul frățiorului ei mort, și mîna lui îi păru din cale-afară de grea, fierbinte, cînd îi apăsă pieptul.
Róża îi ceru sa se întoarcă imediat acasă, începu sa plîngă cu jale, dar nu-i respinse mîna încăpățînată, fierbinte. Iar Michal îi săruta pieptul, umerii ca s-o aline. Se înapoiară repede și în seara aceea ceva mai cumplit decît mîngîierile acelei mîini nu se întîmpla. Dar Róża făcu cea de-a doua descoperire cutremurătoare: trupul ei, sînii, șoldurile, genunchii, tot ce ajunseseră, prin țesătura rochiei, mîinile lui Michal.
Mai tîrziu, cîțiva ani buni după marea suferință a despărțirii, atunci cînd Michal se stabilise la Vierchnieudinsk ca inginer județean și soț al unei cursante de la Moscova, sedusa de el, spre rușinea lui și veșnicul chin al Różei, cînd se instalase acolo, mîhnit, blestemat – Róża dădu crezare lui Kostek Relejewski, lui Stowacki, domnului Stanislaw, lui Albin și atîtor altora. Se încrezu în obrazul și în trupul ei și se oferi de bunăvoie morocănosului Adam, fiul primarului din Nowe Miasto.
Ajunse înfumurata, inaccesibila. „O frumusețe rece”, ziceau. Maică-sa, biata, ușuratica Sophie (peste doi ani veniră amîndoi părinții pe urmele fiicei lor, tante Louise le făgăduise marea cu sarea, tatăl obținuse un transfer, vînduse casa, caii – totul se sfîrși cu o existenta mizera în capitala, unde viața era scumpa) – Sophie o implora:
— Scumpa mea copila, nu ne nenoroci, uite, tata a încărunțit de pe urma „patriotismului” cu care ne scoate sufletul nebuna aia de mătușă a ta. Cînd și cu ce ai sa te alegi din cîntatul la vioara? Mai bine te lași păgubașă și te măriți, mîndrețea mea…
Róża hotărî sa se răzbune. Pe Polonia unde o lovise nenorocul și pe bărbați. Pe atunci, frumusețea o învesmînta ca un strai regesc, toți întorceau capul după ea pe strada. Nu-i voia nici pe domnișorii ferchezuiți și nici pe bărbații în puterea vîrstei – îl voia doar pe unul ca Adam, tăcut, insignifiant, să-l strivească prin frumusețea ei, ca o stîncă. Să nu-i poată da nimic în schimbul dorului ei atroce – nici desfătări, nici bogații – să nu trebuiască sa-i fie recunoscătoare pentru nimic. Numai pe unul ca el și-l dorea; fost student de la Petersburg, cu Darwin sub brat, cu icoana Maicii Domnului din Czestochowa în buzunar, cu o barbuta de taran rus și cu inima romantica a celor de pe malul
14
Vistulei. Proaspătul absolvent al Facultății de Matematica, după ce-și luase diploma, venise în tara, surorile se rugau făcînd novene, plăteau acatiste ca băiatul să nu ajungă prea important, să se mulțumească fie și cu o slujbuliță la posta – dar sa nu se mai întoarce în pravoslavnica Rusie. Surorile puseră ochii pe Róża. Trebuiau sa-i ofere ceva frățiorului, în schimbul ambițiilor sale de a se afirma. Să aibă parte cel putin de o sotie neobișnuită, însoară-se cu frumusețea aceea de violonistă. Pe lîngă ea, cum vor arata nevestele boccii ale verilor, toate cu zestre și toate urîte?
Róża arunca ocheade cu multă iscusință, cobora genele ei lungi, își strîngea soldurile în fuste strîmte de cașmir și-i acorda lui Adam mîna ei răzbunătoare.
Se căsătoriră la Biserica Sfînta Maria din Leszno. Róża, toată în valuri albe, îngădui tîrgoveților, înlăcrimatelor neveste de șleahtici mărunți și unchilor duhnind a tabac, sa-i sărute obrajii chihlimbarii. Apleca fruntea și zîmbea cu duioșie, cînd, cu gura plina de saliva din cauza emoției, îi spuneau:
— Fii binevenita în mijlocul familiei noastre modeste, dar – Dumnezeu ne e martor – plină de cuviință, stimată domnișoară, aleasa fiica a mucenicilor polonezi pentru cauza sfîntă a Poloniei. Soarta lui Adam e în mîinile tale. Leagă-ți soțul de acest nefericit pămînt al nostru. Aici sa munciți, aici sa va creșteți copiii.
Surorile plecară fericite dimpreună cu tăicuțul lor. Primarul, la Nowe Miasto, iar peste o luna Róża îl ducea cu ea pe Adam la Saratov unde, la gimnaziul „real”, se ivise un post pentru tînărul matematician. Ce sus își înălțase la Saratov, diese, diese, o ja – wunderschöne Nase! Se îmbrăca în negru. Era singurul lucru pe care-l mai putea face pentru Michal: să poarte doliu după el. Umbla dichisita într-un pardesiu lung și larg la poale, cu guler à la Marie Stuart, și cu o pălărioară trasă pe frunte, împodobită cu o pană încrețită. Rochiile le purta strînse pe corp, cu jabouri din dantelă, se pieptăna cu părul lins, despărțit de o cărare la mijloc și doar cîțiva zulufi risipiți pe ceafa. Avea mîini grele și nervoase, degetele lipsite de inele. Cînd dădea mîna, i-o simțeai ca pe un obiect mort și totuși fierbinte.
Veniră pe lume doi copii, zămisliți în cea mai adînca întunecime. În timpul zilei, Adam n-avea acces la soția lui, ea umbla prin casă de colo, colo – îmbrăcată după anotimp – străină, refuzînd orice familiaritate. Îi stîrnea gelozia
15
pînă la demență, pentru că la fel de grațios și de provocator se purta cu toți bărbații.
Noaptea sta întinsă, nemișcată. Nu cumva era să-l ajute pe Adam s-o dobîndească? Oare trupul ei neted și roz nu era de ajuns, simpla lui vedere nu era un dar neprețuit?
Într-un rînd Adam – cam la doua ore după ce plecase la gimnaziu – se înapoie pe neașteptate acasă. În salon, la pian, ședea un meloman binecunoscut în tot orașul, președintele tribunalului districtual, domnul Krîlenko, malorus, cu ochi de peruzea. Róża se aținea lîngă el. Mîna cu arcușul atîrna neputincioasa printre faldurile rochiei negre – necuviincios de aproape de fata apoplectica a lui Krîlenko. Róża își iradia frumusețea răutăcioasă. Atunci Adam săvîrși nebunia, ridica bastonul și, cu un glas răgușit, răcni: – Afara, ieși afara, pașol – iar cu umărul săltînd convulsiv îi arata președintelui ușa. Tot atunci, pentru prima oara de cînd era măritată, Róża își arata din plin, la lumina zilei, fata contractata de patima.
— Prostule, ești un prost! – tipa – prost de o mie de ori. De ce te temi, de ce ți-e frica? N-am sa iubesc niciodată pe nimeni – totul, lumea întreaga e pentru mine pierduta pe vecii Nefericita de mine, vai mie, nascuta fără noroc!
Urmară ani lungi de sănătate deplina. Róża arata înfloritor, purta jupoane foșnitoare din mătase și înfrîngea, prin biruințe dese și ușoare, poftele bărbaților. Îndrăgise acest joc, suferința bărbaților o incita ca un alcool.
Își folosea cu iscusința frumusețea. Întrucît împrejurările erotice o lăsau nepăsătoare, nu-i lipsise prilejul sa observe în oglinda care zîmbet anume, care expresie, care atitudine o prind mai bine. Bagase de seama ca atunci cînd abia surîdea, obrajii i se rotunjeau nearmonios, iar luciul dinților dezveliți nu compensa îngustarea ochilor.
Așadar cînd voia sa dea rîsului ei un caracter vag și molatic, lăsa capul în jos și-și acoperea fața cu brațul ridicat în așa fel, încît ochii nu-și pierdeau forța de iradiere, iar zîmbetul avea o nuanță de gingașă melancolie. Atît era de isteață.
Se îngrijea cu cea mai mare atenție. Pentru noapte își ungea obrazul cu o crema de castraveți, mîinile și le dădea cu cold-cream, dormea cu mănuși, nu purta corsete cu balene care împung carnea, era curata pînă la pedanterie. O alina faptul că prin mijloace atît de simple se putea răzbuna asupra întregii seminții
16
bărbătești, asupra Poloniei, asupra Rusiei, asupra propriei ei vieți. De fapt nu gîndea astfel – își dădea bine seama de dimensiunile reale ale problemelor omenești. Știa ca un om nu poate tine locul întregii lumi, ca nu poate sa reprezinte omenirea sau un popor; știa ca răzbunarea nu constituie un leac, că e chiar ridicolă, întrucît vinovatul rămîne întotdeauna necunoscut, pe cînd cel ce se răzbuna întoarce adesea ascuțișul pedepsei împotriva lui însuși. Róża știa tot, cancanurile răuvoitoare, răutățile amoroase o avertizau ca soarta ei nu se va îndrepta. Róża o știa prea bine, dar simțea altfel. Desi era cu totul lipsit de sens, totuși în ce-o privea un singur om modificase fața lumii, un singur om reprezenta un popor, și dorința irațională de răzbunare era singurul sentiment care-i umplea inima. Atît era de proasta.
Ori de cîte ori Adam se sfîrșea de patimă și-i urmarea, cu privirea fixa, soldurile, se bucura: „Bine-mi pare, țap blestemat, cu cîte fete nu s-o fi purtat tot așa cum s-a purtat Michal cu mine!”
Ori de cîte ori Adam, primind o scrisoare de la familia lui din Nowe Miasto, venea la cină ursuz, zvîrlea de pe masă ziarele rusești și striga la fiul său: – Cum vorbești? De ce spui mamoska? Spune în polona, mămico! se bucura: „Bine-mi pare, leahule; ca voi leșii, prea vă bateți joc de oameni, îl băgați de viu în groapă pe oricare, trădătorilor; acu n-ai decît să suferi, iar Polonia ta poate să piară!”
Ori de cîte ori Róża izbutea să surprindă deznădejdea sau umilința unui curtezan, fie că era „gospodin polcovnic” sau „slatski sovietnic”1 sau un „praporcic” amărît și prostit din dragoste pentru dînsa – cînd vedea pe vreunul cum se bîlbîie, cum pălește, cum tînjește după o vorbă bună – îl respingea cu năduf: pașol, cară-te! Suferă, drept pedeapsa pentru scumpa ta surioara, nerușinata de cursanta, fetișcana aceea de la Moscova, care cu fandoselile ei l-a dat gata pe Michal.
De cîte ori întorcîndu-se acasă din oraș, nu se închisese la ea în odaie, căzuse în genunchi, își lipise capul de marginea patului și izbind cu pumnul în podea se înecase de suspine, pe cînd fiul ei, Kazio, lovea cu minuta-i în usa, iar ea musca salul cu dinții ca sa nu tipe; cînd se ridica apoi în picioare, dreapta, rigida, cu o privire buimaca, exulta cu sarcasm: „Bine îmi pare «Róża draga», așa îți trebuie. Cin’te-a pus
——-
1 Consilier de Stat (rusă) (n.tr.).
sa te dai, cu trup și suflet, gălbejitului ăstuia? Acum rabdă, suferă și strînge din dinți…”
Cînd copiii se făcură mai mărișori. Róża se mai domoli și nu-i mai chinui cu frumusețea ei pe cei din jur; însa continua să se îngrijească la fel de stăruitor. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai atentă la felul în care o privesc oamenii, cu ce ton, cu ce fel de vorbe îi adresează complimentele.
Cînd descoperea în înfățișarea ei un amănunt oricît de neînsemnat din care reieșea ca a început să se ofilească sau că s-a urîțit, îi îngheța sufletul. O pată gălbuie pe gît sau un coș uscat în barbie i se păreau semnale de rău augur și se privea în oglinda cu ochii larg deschiși de spaima. Dar nu de moarte se temea – ci de metamorfoza. Ca atunci cînd acel ceva în sfîrșit se va ivi, mai bine zis se va întoarce, nu va mai avea dreptul să-l primească. Va sta atunci în fața ei fara s-o recunoască, fiindcă ea, Róża, se va fi schimbat.
Așteptarea necurmată – contrar oricărei logici – ca acel ceva să se întoarcă, era tot atît de fireasca și de imperceptibila cum e circuitul sanghin. Róża nici nu înțelegea măcar ce urmărește atunci cînd își privea cu groaza ridurile sau vreun alt semn c-a început să îmbătrînească. Nu înțelegea nici de ce, în teama și deznădejdea ei, o împăcare cu viața și un îndemn sa reziste constituie acea wunderschöne Nase, într-adevăr frumosul ei nas clasic, care nu se resimțea după trecerea vremii. N-ar fi putut spune nici ea de ce, atunci cînd cătrănită și deprimată renunța la netezimea tîmplelor, la prospețimea tenului și înceta sa se mai preocupe de strălucirea ochilor – linia ireproșabilă a nasului, diese Nase, rămînea obiectul atenției, mîndriei și speranțelor ei. Asta pînă cu doua luni în urma la Królewiec…1
Acum o luna, fiica ei Marta îi spusese:
„Arăți ca un vis de iarna, ca Petronela cînd e în cea mai buna forma.” și Róża se înfiorase pînă în măduva oaselor. Așa sa fie? Oare la Królewiec fusese înșelată? Luata peste picior? Imaginea vieții care i se înfățișase acum, cînd aproape că ajunsese în pragul morții, să fi fost o nălucire? Fiica ei o privise cu admirație în magazin, dar nu-i spusese nimic din ce se spune unei femei adevărate, unei persoane vii.
„Trădare, am fost din nou trădată…” tresărise Róża ca într-un vîrtej, ca într-un vuiet de presentimente, năluciri, pîlpîiri dureroase. Să nu fi înțeles… la Królewiec? Poate ca acolo acel lucru însemna altceva! Poate că ea singura, înnebunită
——-
1 Numele polonez al orașului Königsberg din fosta Prusie (n.tr.)
de așteptare și de nedreptățile îndurate, infuzase sînge proaspăt unor cuvinte nepăsătoare, aprinsese în făptura ei acele focuri minunatei Era oare cu putință sa se însele pînă într-atît? Daca ochii lui Gerhardt, daca brațele lui Gerhardt ar fi fost ochii și brațele unui strigoi, care ar mai fi fost mobilul, ce sens ar mai fi avut cumplita trezire a Różei?
Nu luase în seama sfaturile fiicei. Își cumpărase jacheta roșie și paltonul acela prea deschis la culoare. Înfăptuise ceva: lepădase vesmintele cernite. Negrul în îmbrăcămintea Różei însemna așteptare, nu gravitate, cum presupunea Marta.
