Istoria secreta a omenirii

de AnnaE 1.442 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Istoria secreta a omenirii de Os Kuhlen

SISTEMUL OCULT DE DOMINARE A LUMII

Motto:

„Și veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi.“

Evanghelia după Ioan (8, 32)

PREFAȚĂ

„Neștiutul nu reprezintă neapărat alte galaxii sau sisteme planetare. El poate fi o civilizație paralelă terestră de care ne desparte un decalaj în timp, fie doar o secundă sau un decalaj spațial nesesizat de noi în spațiultridimensional.Neștiutul poate fi o altă dimensiune încă de neimaginat, o civilizație străină existentă în noi și printre noi, care nu poate fi evidențiată de simțurile noastre imperfecte, incomplete.“

Doru Davidovici, Lumi galactice


Unul din conceptele fundamentale care stau la baza complexului edificiu social al civilizației contemporane, acela de evoluție, a căpătat, la sfârșitul celui de al doilea mileniu, o semnificație aproape universală, în pofida existenței unor numeroase angoase ce continuă să stăpânească oamenii obișnuiți, semn al alienării din ce în ce întâi profunde a acestora. Este, oare, îndreptățită această viziune exclusivistă ce își pune amprenta asupra tuturor domeniilor de activitate? Judecând după variația temporală a raportului dintre influența elementelor de ordin material și cea a elementelor de ordin spiritual, raport care ar trebui să stea la baza evaluării tuturor civilizațiilor, concluzia evidentă este aceea că omenirea actuală a ales calea confortului material în detrimentul „confortului“ spiritual.

Insecuritatea crescândă a societății, în general, și a fiecărui individ, în particular, dau dovadă efemerității existenței umane și amplifică temerile eshatologice până aproape de paroxism. Dintre toate întrebările care iau naștere din extraordinara fervoare intelectuală, una se repetă obsedant: „Suntem singuri în Univers?"

Încercând să răspund acestei cerințe stringente, m-am străduit, în cartea de față, să conturez cât mai fidel complexa structură a Universului și să liniștesc spiritele anxioase, argumentând ideea conform căreia existența civilizațiilor humanoide, în zone mai apropiate sau mai îndepărtate ale Cosmosului, este o legitate susținută de cele mai modeme teorii astrofizice.

Mai mult chiar, dezvoltarea completă a profundelor semnificații rezultate din interpretarea acestor teorii, conduce la crearea unei veritabile breșe în modul clasic de percepție a locului și rolului omului în cadrul Universului, oferindu-ne prilejul de a descoperi un câmp de investigații nebătătorit încă de literatura de anticipație, acela al existenței civilizațiilor hiperspațiale. Realitatea șocantă ce ni se dezvăluie, dincolo de implicațiile aride ale acestor teorii, relevă nu numai faptul că civilizația noastră nu este singura de pe această planetă, cât mai ales ideea că dezvoltarea ei este supervizată în mod constant de ființele hiperspațiale (din păcate, negative), prin intermediul unui complex Sistem de Control al Omenirii.

Considerând că Marele Plan există, voi numi suprastructura care veghează permanent la actualizarea și transpunerea să în practică, Piramida Ocultă și voi încerca să dezvălui care sunt ipoteticele premise ale formării și evoluției acesteia, dar și să prezint câteva din principalele elemente ale sistemului instaurat de organizația ocultă pentru controlul evoluției civilizației umane, a căror esență poate fi rezumată în doar două cuvinte: mistificarea realității. Pentru toți cei care sunt în căutarea Adevărului, se va spune lucrurilor pe nume: minciună a căpătat în societatea modernă un statut oficial și privilegiat, iar orice încercare de a spulbera aparențele unui sistem perfect este pedepsită prin metode demne de mult-blamata Inchiziție. Toate informațiile referitoare la structura planetei, la trecutul omenirii și chiar la pseudo-mediatizatul fenomen OZN, sunt permanent supuse unei cenzuri severe de către o armată întreagă de specialiști, al căror unic scop este susținerea unei versiuni oficiale, impuse pe căi oculte.

Piramida Ocultă, unica structură veritabilă și completă de putere, este similară unei construcții piramidale, cu singura deosebire că piatra saunghiulară nu aparține acestei lumi, cel puțin nu a celei pe care o recunoaștem în prezent. În acest sens, voi aduce argumente care contestă actuala viziune asupra istoriei – viziune impusă prin mijloace de propagandă – conturând imagini ale unor civilizații ce au precedat-o pe cea de față. Totodată voi zugrăvi un tablou mult mai vast decât cel oferit de „clasicele" ipoteze referitoare la existența civilizațiilor extraterestre, nu din spirit contestatar, ci pentru a arăta că noi nu suntem singurii în măsură să purtăm numele de civilizație terestră. De altfel, termenul de extraterestru denotă un egocentrism exacerbat al actualei civilizații, posibil să fi fost cultivat în mod expres.

Am fost obișnuiți să credem că Istoria nu este altceva decât un șir aleatoriu de evenimente, un joc al Hazardului fără un țel precis. Cu toate acestea, a fost acceptată ideea existenței unei anumite continuități a culturilor preistorice, care au apărut, s-au dezvoltat, au involuat și apoi au dispărut și care, deși au fost distruse, asimilate sau uitate, ne-au lăsat moștenire peste timpuri și decadență, o astronomie veche de mii de ani, o simbolistică bogată, ca sinteză a înțelepciunii din vremurile respective și o artă reprezentativă și diferențiată, ce nu a putut fi clasificată și nici înțeleasă în întregime. Arheologii descoperă frecvent noi probe, din sfere de civilizație date uitării, care, de cele mai multe ori, sunt greu de catalogat, deși cercetarea lor ar putea avea o influență covârșitoare asupra istoriei lumii. Dincolo, însă, de ceea ce ar putea fi pus sub semnul inerției lumii științifice, se pare că există anumite forțe care acționează în sensul promovării unei politici de ignorare a dovezilor materiale stânjenitoare. Specialiștii se lasă mereu atrași de conceptul culturilor autonome, fără a se întreba cine are interesul să îl promoveze, și susțin apodictic că anterior sumerienilor nu au existat culturi superioare, iar toți oamenii care au trăit înainte trebuie încadrați sferei „primitivilor“.

O studiere mai atentă a dovezilor istorice ne arată, însă, că vechile populații nu erau primitive, în sensul convențional al cuvântului, ci erau doar altfel decât noi. Frecvent, cunoștințele lor au fost atribuite contactului intim cu natura, imperiului necesității, sau altor factori care unifică sub un numitor comun cercetările și modalitățile de punere în practică. Știința oficială pune sub semnul întâmplării multe din descoperirile așa-zisei epoci preistorice, dar experiențele făcute de câțiva curioși au demonstrat că întâmplarea nu are decât un rol secundar în evoluție. S-a constatat, de exemplu,

că atunci când se aruncă în foc bucăți de aramă sau de orice alt minereu, nu se întâmplă absolut nimic, deoarece metalul nu se topește. Modul cel mai simplu de obținere a aramei este topirea pulberii de malahit într-un vas de pământ închis ermetic, iar obținerea fierului este mult mai anevoioasă și mai complicată.

La fel de improbabile sunt și ipotezele referitoare la caracterul întâmplător al aclimatizării rapide a plantelor de cultură la condiții noi, al domesticirii animalelor, al începuturilor ceramicii, ba chiar și ce referitoare la caracterul întâmplător al apariției celor mai fine tehnici de prelucrare a pietrei din neolitic, care și astăzi depășește posibilitățile noastre, nu numai în ridicarea construcțiilor megaliticc, dar chiar și în cioplirea țepușelor ritualice maya. S-a ajuns, astfel, la ceea ce Claude Levi-Strauss a numit paradoxul neolitic, ce susține ideea că omul din epoca respectivă s-a perfecționat atât de mult în îndemânare și în stăpânirea capacităților creatoare de civilizație, încât elanul lui creator și spiritul inventiv a stagnat pe parcursul următoarelor milenii și s-a trezit iar la viață abia o dată cu științele moderne. Hiatusul a fost pus pe seama trecerii de la modul de gândire ezoteric la modul de gândire științific.

Cum însă, întâmplarea este moneda pe care cei deștepți o vând celor naivi, aspectul se rezumă, în cele din urmă, la studiul problemei filosofice a raportului dintre determinism și libertate, atât la nivel individual, cât și la nivel social. Istoria consemnează existența unor oameni cu totul deosebiți, care au marcat diversele etape fundamentale ale evoluției civilizației umane și care au putut anticipa cu o deosebită clarviziune evenimente ce s-au petrecut ulterior, întocmai cum le-au prezis. Considerați a fi profeți, vizionari sau magi, lor le-au fost atribuite fapte remarcabile și cunoștințe ieșite din comun. Capacitatea lor de a prevedea viitorul a fost pusă, de cele mai multe ori, pe seama capacităților paranormale ale acestora sau a inspirației divine, alte justificări nefiind admise ca posibile.

Deși, în general, explicația remarcabilelor anticipații a fost cantonată în zona psihicului uman și a resurselor sale necunoscute, este foarte posibil ca sursa cunoștințelor lor uimitoare să fi fost cât se poate de terestră, dacă luăm în calcul ipoteza existenței unui plan după care omenirea își desfășoară evoluția, și despre care aceștia au aflat într-o mai mare sau mai mică măsură. Acest punct de vedere, bănuit, dar despre care nimeni nu îndrăznește să rostească un cuvânt, ce pornește de la premisa conform căreia respectivii indivizi ar fi aparținut unor societăți secrete ce aveau acces la planurile de evoluție ale umanității, implică însă o ipoteză sensibilă și anume: existența unui plan ocult de guvernare a lumii. De cele mai multe ori, ei au fost reduși la tăcere, deoarece pedeapsa pentru dezvăluirea etapelor Marelui Plan nu a fost alta decât moartea. Chiar și atunci când unele aspecte erau dezvăluite, cu prețul unor mari sacrificii, majoritatea oamenilor a continuat să le ignore, sperând că ele nu se vor îndeplini.

De ce s-au pus proorocirile pe seama inspirației divine? Credința în Dumnezeu dădea o mai mare greutate respectivelor afirmații, iar oamenii le luau în seamă cu cea mai mare seriozitate. Analizând, însă, viețile marilor vizionari, prooroci și profeți, ne dăm seama că mai întotdeauna ei s-au aflat într-un puternic conflict, atât cu conducerile existente, cât și cu popoarele decăzute din punct de vedere moral. Să fie o întâmplare că marii vizionari au fost aproape întotdeauna niște spirite rebele, nonconformiste și radicale, care și-au jertfit viața pentru afirmarea idealurilor în care credeau? Puțin probabil. Pentru cei care au avut acces la tainele Lumii, pentru cei care au risipit, chiar și parțial, vălurile Mayei, societatea nu mai reprezenta decât un teren de luptă, de înfruntare inegală în titanica încercare de a trezi spiritele adormite ale fraților de același neam.

I. STRUCTURA UNIVERSULUI

„Dee afirma, mai ales, că proiecția lui Mercator nu este decât o primă aproximare. După dânsul, Pământul nu este perfect rotund, ci este format din mai multe sfere suprapuse, alineate de-a lungul unei alte dimensiuni. Între aceste sfere ar exista puncte sau chiar suprafețe de comunicație și în acest fel Groenlanda s-ar întinde la infinit deasupra altor pământuri decât al nostru. Dee a insistat chiar, pe lângă regina Elisabeta, ca Anglia să ocupe Groenlanda, pentru a avea acces la alte lumi.“

Jacques Bergier, Cărțile blestemate

Universul a fascinat dintotdeauna ființa umană, indiferent de gradul său de dezvoltare materială sau spirituală. Răspunzând unui impuls firesc de cunoaștere și perfecționare, omul s-a dedicat iară și iară, cu o râvnă din ce în ce mai profundă, pentru a descoperi și a redescoperi oglindirea infinitului mare în infinitul mic și a infinitului mic în infinitul mare, sperând că în acest fel va mai fi făcut încă un pas spre împlinirea dezideratului exprimat de sintagma devenită celebră, „Cunoaște-te pe tine însuți!“ – un pas către regăsirea veritabilei origini a ființei umane, aceea a recunoașterii versului unic, a Uni-Versului, exprimată atât de simplu și de genial în Sfânta Evanghelie după Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul“.

Inexorabila curgere a timpului, ce a marcat nu numai apariția și dispariția unei întregi pleiade de civilizații, a demonstrat, prin modificarea treptată a modului de percepție a Universului, că însăși cunoașterea este un proces evolutiv guvernat de legi proprii. Pentru antici, totul era fix și măsurabil, iar lumea era limitată în ambele sensuri: atomii se situau într-o extremitate, iar sfera stelelor fixe în cealaltă. Arhimede calculase chiar câte boabe de nisip pot intra în sfera stelelor fixe. Epoca modernă a înlăturat complet viziunea anticilor, știința demonstrând că nu există, de fapt, o sferă a stelelor fixe și că nu există nici măcar cer. Ceea ce se numește în mod convențional cer nu reprezintă altceva decât imaginea ce rezultă din împrăștierea luminii în păturile superioare ale atmosferei.

Cea mai simplă definiție pe care au reușit să o dea astronomii moderni Universului poate fi rezumată astfel: „Universul reprezintă tot ceea ce putem observa“. Acesta constituie Universul observabil, ce conține toate stelele și galaxiile, de la cele mai apropiate, până la cele mai îndepărtate, care pot fi detectate prin recepționarea radiațiilor pe care le emit. Conform unei definiții mai cuprinzătoare, Universul reprezintă tot ceea ce poate fi observat, plus tot ceea ce ar mai putea exista. Acesta este Universul întreg, care formează în principal obiectul unor studii matematice și filosofice, prin extrapolarea datelor obținute din studierea Universului observabil. O a treia definiție ar cuprinde partea Universului întreg care este descrisă de legile cunoscute ale fizicii. Acesta este Universul fizic, o extensie a Universului observabil, ce include zone ce nu pot fi observate direct, dar a căror prezență se poate deduce prin efectele lor asupra unor entități observabile. Evident, în cadrul Universului fizic sunt luate în considerare doar acele regiuni care pot fi analizate în mod științific. Universul fizic este obiectul de studiu al cosmologiei, știința care caută să răspundă la una din problemele fundamentale care se pun: există o limită a Universului, sau acesta este infinit? Apariția radiotelescoapelor a dus la mărirea rezoluției telescoapelor obișnuite și, implicit, la mărirea Universului observabil. Se poate aprecia că ritmul descoperirilor face ca dimensiunile sale să se dubleze aproximativ la fiecare 5 ani.

După cum arată Cecil Folescu în lucrarea Ce este Universul?[1], geometria Universului este o problemă care i-a preocupat pe mulți astronomi, matematicieni și fizicieni. Primul model științific al Universului a fost elaborat de Isaac Newton, la începutul secolului al XVIII-lea. El a încercat să aplice teoria gravitației întregului Univers, presupunând o geometrie euclidiană, dar a întâmpinat o serie de dificultăți, dintre care cea mai mare problemă a constituit-o aceea că Universul, considerat a fi un spațiu ce conține materie, ar trebui să se întindă la infinit, deoarece dacă ar fi finit, atunci, potrivit legii gravitației, el ar trebui să se contracte spre un punct central. Cu alte cuvinte, un Univers finit ar fi instabil. Mai recent a fost pusă în evidență o altă dificultate a modelului newtonian, cunoscută sub numele de paradoxul lui Olbers. Acesta se poate sintetiza printr-o întrebare destul de simplă, încât la prima vedere nici nu ar merita să fie pusă: de ce este cerul negru noaptea? Un răspuns lapidar ar fi: pentru că Soarele a apus. Și totuși, astronomul H. Olbers a arătat că dacă Universul s-ar întinde la infinit, atunci cerul nopții nu ar apărea întunecat, ci ar trebui să fie extrem de strălucitor sau cel puțin tot atât de strălucitor cât suprafața unei stele. Aceasta ar însemna că într-un Univers infinit, cerul ar avea aproximativ strălucirea discului solar, dar într-un asemenea Univers nu ar exista diferență între zi și noapte și nu ar putea fi detectat nici măcar Soarele. În concluzie, s-a presupus că ori Universul nu este infinit, ori nu este omogen.

Teoria generală a relativității, elaborată de Albert Einstein și apariția teoriei supergravitației au avut implicații deosebit de profunde pentru civilizația secolului XX, permițând dezvoltarea unor noi concepte teoretice, atât în domeniul microcosmosului, cât și în cel al macrocosmosului. Mă refer aici îndeosebi la două concepte îngemănate, provenite din dezvoltarea geometriilor neeuclidiene, și anume la noțiunea de continuum spațio-temporal și la aceea de multidimensionalitate. Aprofundarea studiilor teoretice și cercetarea amănunțită a implicațiilor teoriei supergravitației în domeniul macrocosmosului a desăvârșit schimbarea imaginii clasice referitoare la percepția Universului. Pentru a exemplifica afirmațiile, voi face apel la câteva imagini sugestive.

Din datele pe care ni le pune la dispoziție știința la ora actuală, cunoaștem faptul că planeta Pământ este un obiect cosmic tridimensional, a cărui suprafață este evident bidimensională. Luând cazul unui marinar aflat în mijlocul oceanului, se poate considera că acesta se limitează doar la observarea a doar două din cele trei dimensiuni ale Pământului. Indiferent pe unde călătorește, cât timp este în larg, el observă doar apa care-l înconjoară, perspectiva sa fiind întotdeauna aceeași. Situația marinarului este, din acest punct de vedere, foarte asemănătoare cu cea a unui călător cosmic. Presupunând că Universul este o hipersferă cvadri-dimensională, în care trei dimensiuni reprezintă spațiul, iar a patra timpul, ne putem da seama cu ușurință că noi trăim, de fapt, permanent pc suprafața unei hipersfere, sau cu alte cuvinte, trăim în prezent Asemenea marinarului, nu contează cât de departe călătorim, noi vom rămâne pe aceeași suprafață (marinarul rămâne permanent pe suprafața oceanului și noi rămânem în prezent), iar perspectiva noastră este întotdeauna aceeași.

În acest mod, o simplă privire a cerului înstelat se transformă într-o veritabilă scrutare a trecutului Universului, deoarece în momentul observației, bolta cerului prezintă stele situate la depărtări de mulți uni-lumină de Terra. Deși ni se pare că privim stelele așa cum sunt, de fapt privim în hipersferă, către un trecut mai mult sau mul puțin îndepărtat. Imaginile obținute cu ajutorul radiotelescoapelor relevă faptul că marginile Universului sunt egal distanțate față de Terra (15 miliarde de ani-Iumină) în toate direcțiile. Mulți cercetători consideră, de aceea, că perspectiva centrală este rezultatul structurii cvadri-dimensionale a Universului cunoscut.

Astronomia modernă pornește în construcțiile sale teoretice de la câteva principii fundamentale[2], verificate permanent de numeroasele observații efectuate cu mijloace tehnice deosebit de performante. Unul din principiile fundamentale ale astronomiei îl reprezintă principiul cosmologic, ce statuează axioma conform căreia nu există poziții speciale în Univers. Conform acestui principiu, toate pozițiile observatorilor din Univers sunt echivalente, perspectiva din orice zonă a sa fiind una a centrului. De exemplu, chiar dacă un observator parcurge distanțe mari într-o navă spațială, el va rămâne întotdeauna în centrul Universului, deoarece oricât de mult ar călători, nu se va depărta de centrul acestuia, pentru simplul motiv că marginile Universului nu pot fi atinse niciodată. Un alt principiu fundamental, printre ale cărui consecințe se regăsește și fundamentarea teoriei pluralității lumilor locuite, îl reprezintă principiul antropic.

a) PRINCIPIUL ANTROPIC

Deși, la prima vedere, conceptul amintește de teoriile precoperniciene antropocentrice, care situau omul în centrul Universului, el reprezentând, de fapt, o reacție a lumii științifice contemporane față de o supunere extremă la principiul copernician. Altfel spus, principiul afirmă că, deși poziția omului în Univers nu este neapărat centrală, ea are totuși un caracter special și privilegiat, acesta fiind sensul unui „antropocentrism“ modern. Metoda de analiză a Universului are la bază așa-numitul principiu antropic, formulat în 1961 de astronomul Robert Dicke, în urma analizei unor lucrări ale fizicianului P. A. M. Dirac. Enunțul său este următorul: „Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat ca observator“. Astronomul R. Dicke a arătat că valoarea vârstei Hubble a Universului este condiționată de existența omului. Într-adevăr, este esențială cerința ca vârsta Universului să fie suficient de mare pentru a da timp formării elementelor grele, din care este alcătuit, în ultimă instanță, corpul uman. Având în vedere că totuși omul există, vârsta Hubble nu ar putea avea altă valoare decât cea de acum, deci relațiile numerice ale lui Dirac nu se pot aplica oricăror universuri, ci doar celui pe care îl observăm astăzi.

Idei similare anterioare au fost formulate încă din anii ’50 de astrofizicianul G. Idlis, care a intuit că legile fizicii din Universul nostru sunt astfel materializate încât fac posibilă existența atomilor, stelelor, planetelor și a vieții. Un alt astrofizician sovietic, A. Zelmatov, a afirmat că omul este un martor al proceselor naturale de un anumit tip, deoarece procesele de tipuri diferite se petrec fără martor, în timp ce astronautul englez Paul Davies a afirmat că, pur și simplu, omul nu ar putea exista în alte universuri. Pornind de la condițiile care au fost necesare pentru apariția vieții și a omului pe Terra, este evident că planeta noastră este locul ideal, ce conține o cantitate abundentă de apă, aflată „întâmplător“ în stare lichidă. De regulă, se spune că viața a apărut pe Pământ deoarece condițiile de mediu i-au determinat apariția. Prin prisma principiului antropic se procedează însă la un raționament invers, anume că însăși prezența vieții și a ființelor inteligente poate avea un caracter explicativ și nu numai pentru cazul local al unei planete, ci pentru întregul Univers.

Din punct de vedere teoretic, se poate ușor imagina un Univers diferit de cel observat. Astfel, anumite studii științifice au arătat că o modificare extrem de mică a valorilor unor constante fizice ar duce la apariția unui Univers în care elementele chimice nu se pot forma, ori la unul în care toate stelele ar fi gigantice fierbinți, cu o viață foarte scurtă. În aceste universuri, apariția unor forme inteligente de viață ar fi foarte improbabilă. Faptul că Universul real posedă observatori, aduce anumite restricții multitudinii de căi prin care acesta ar fi putut evolua și asupra legilor fizicii care-i guvernează dezvoltarea, aspecte ce confirmă principiul antropic. Cu toate acestea, legătura dintre existența omului, sub aspect biologic, și legile generale ale fizicii este greu de sesizat și de aceea nu toată lumea științifică a acceptat oportunitatea și chiar valabilitatea sa.

O grupă de similitudini ce există între domeniul fizic și cel biologic se referă la dimensiunile corpurilor semnificative din Univers. După cum arata Cecil Folescu în lucrarea Ce este Universul[3], atunci când avem de-a face cu valori ale dimensiunilor pe un domeniu foarte larg (de exemplu, un atom și o galaxie), se poate considera că o dimensiune intermediară tipică, media geometrică a celor două valori extreme, deoarece media aceasta este mult mai reprezentativă decât media aritmetică. Aplicând-o în cazul Universului, se constată că diametrul Pământului reprezintă media geometrică dintre mărimea întregului Univers observabil și diametrul unui atom. De asemenea, masa unui om este media geometrică dintre masa Terrei și cea a unui proton. Lăsând loc și afirmației că poate fi vorba și de niște coincidențe pur întâmplătoare, trebuie spus că, pe baza valorilor forțelor electromagnetică și gravitațională din universul actual, există motive serioase pentru a argumenta că o ființă inteligentă, care să poată realiza ceea ce face omul pe Pământ, trebuie să aibă exact dimensiunile pe care le are corpul uman.

Se poate pune întrebarea: dacă setul de constante fizice ale universului este unic, deci cu o probabilitate de apariție extrem de mică, cum de s-a ajuns tocmai la acest set particular? Se întrevăd două răspunsuri posibile. Primul are în vedere ideea că Universul ar fi avut nenumărate cicluri de expansiune-comprimare, dar că fiecare ciclu fi decurs cu un set specific de constante, iar omul a apărut și trăiește în acel ciclu în care constantele fizice s-au combinat astfel încât proprietățile rezultate fac posibilă existența structurilor complexe și a organismelor vii. Al doilea răspuns face apel la cunoștințe de mecanică cuantică, mai exact la interpretarea funcției de undă, afirmând că lumea materială este alcătuită din nenumărate universuri paralele, fiecare caracterizat de un set propriu de constante, iar omul există în acel univers în care proprietățile conduc la organisme vii. În particular, este vorba despre interpretarea funcției de undă care descrie mișcarea unei particule elementare și care afirmă că pătratul amplitudinii funcției de undă reprezintă, de fapt, probabilitatea de a găsi particula într-un anumit punct și la un anumit moment dat. Dar nu cumva faptul că probabilitatea de a găsi particula și în alte puncte din spațiu este diferită de zero sugerează mai degrabă că particulă poate exista în toate acesle puncte? Un răspuns afirmativ la aceasta ultimă întrebare constituie așa-numita interpretare în mai multe lumi, potrivit căreia funcția de undă descrie o infinitate de lumi, din care în timpul unei măsurători este selecționată doar una singură. Fiind vorba de o infinitate, dispare caracterul special și unic al lumii în care trăim, ca fiind un element al unei mulțimi infinite.

Și totuși, unicitatea se aplică nu numai Universului, ci și planetei noastre. Pământul se află la o distanță de Soare care îi pennite să primească o cantitate optimă de energie. La acestea se adaugă și alți factori importanți: existența apei, compoziția chimică a atmosferei originare și atracția gravitațională. De asemenea, în galaxia noastră există o zonă specială care oferă condițiile cele mai favorabile apariției vieții – așa-numitul cerc corotațional, o adevărată „centură a vieții“, în care se află, desigur, și sistemul solar. Mai mult chiar, Soarele este localizat între două brațe spirale ale galaxiei, departe de amenințarea radiațiilor distructive ale novelor care explodează destul de des în aceste brațe.

Sensul principiului antropic este clar: omul există deoarece Universul are anumite proprietăți. El se poate reformula și fără o referință directă la om: dacă ar fi avut proprietăți diferite, apariția structurilor complexe ar fi fost imposibilă. De exemplu, dacă masa unui electron ar fi fost de trei ori mai mare, un atom de hidrogen ar fi avut o viață doar de o lună, iar dacă ar fi fost de patru ori mai mare, durata existenței sale ar fi fost doar de 24 de ore. Evident, într-un astfel de Univers nu ar putea exista nici atomi, nici molecule, cu atât mai puțin viață organică.


[1] Cecil Folescu: Ceeste Universul?, Editura Albatros, București, 1988.

[2] Cecil Folescu, Op. cit.

[3] Cecil Folescu: Op. cit.

Fișiere de descărcat

DOCX
Istoria secreta a omenirii de Os Kuhlen.docx
407 KB · 799 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›