Misterele timpului

Misterele timpului de Ion Tudor

PREFAȚĂ

Matematicianul Ion Tudor a scris o carte răscolitoare, de mare interes pentru orice intelectual umanist, iubitor de aventuri spirituale și de călătorii cu viteze supraluminice, până la porțile eternității.

Cartea ne invită la explorarea misterelor timpului, luminându- ne cu farurile supraluminoase ale unei teorii cutezătoare și creatoare, de-a dreptul înnebunitoare, asupra transcenderii meta-, de fapt, asupra trecerii dincolo, în altă dimensiune. Cât de puține studii și cercetări există astăzi consacrate timpului! De ce? Motivul principal rezidă în complexitatea și subtilitatea deosebită a acestui orizont epistemic.

A scrie astăzi o carte despre marile mistere ale timpului este o aventură de basm privitoare la trecerea pe CELĂLALT TĂRÂM, tărâmul zmeilor. Poate că este mai mult decât o aventură, este chiar o erezie sau o blasfemie. Să ne mai mângâiem cu credința filosofului Bertrand Russell: „Fiecare mare idee pornește cu o blasfemie“. Atacarea acestei teme într-un mod atât de neconvențional mi se pare vine să umple un gol, o gaură neagră a cunoașterii.

Ion Tudor este un virtuoz al experimentului mintal și al speculației metafizice fecunde. Cartea nu mi se pare dificilă întrucât abstracțiile sunt îmbrăcate în metafore revelatorii. Dacă îndrăznim să gândim împreună și deodată cu autorul, cartea devine o lectură fascinantă. Nu este o lectură ușoară deoarece ne solicită „a new mindscape“ (Maruyama), adică o nouă privire a minții, ba chiar o schimbare a cadrului mintal global. Învățăm să privim universul cu alți ochi, îndrăznim să deschidem cel de-al treilea ochi, ochiul lăuntric.

În concepția epistemologului Gaston Bachelard (1986) „nu există știință decât despre ceea ce este ascuns“. Însă, gândirea și creația avangardistă nu se mulțumește doar cu „a scoate din ascundere“ un spațiu (Martin Heidegger) ordinea ocultată și a o explica că pe o ordine manifestă, ci cutează să parcurgă și drumul reversibil, adică întrevede ascunsul și transcendentul în ceea ce este vizibil, imanent. Tocmai acest efort creator îl tentează și îl înflăcărează pe autor care se dovedește a fi un eretic în sensul cel mai nobil al acestui termen, adică un eretic care deconstruiește pentru a reconstrui mai trainic, nu un demolator furios. El nu privește înapoi cu mânie, ci privește înainte cu încredere și seninătate.

Acceptarea de către mine, un cercetător psiholog, a provocării de a scrie o prefață la o carte semnată de un matematician, nu este tot o erezie? În apărarea mea ca psihosinergetician este interesulul meu cognitiv, care nu s-a stins nicio clipă în ultimele două decenii pentru câmpurile tematice ale fizicii cuantice, ale fizicii LASER-ului și ale probabilității matematice (în 1984 am elaborat un proiect de psihologie cuantică, iar în 1991 – primul proiect european de psihologie sinergetică).

Parcurgând, cu sârg și fără prejudecăți cartea profesorului Ion

Tudor, în primul rând m-a impresionat lărgimea, aproape fără margini, a orizontului său de cunoaștere, științific și metaștiințific.

Perspectivele autorului sunt multivariate: matematica, fizica relativistă și cuantică, sinergetica, genetică, filosofia, psihologia, poezia, mistică, etc. Se pare că nu poți deschide porțile grele și zăvorâte ale tărâmurilor de dincolo fără o astfel de trudnică pregătire enciclopedică. M-au impresionat, de asemenea, frecventele sale transferuri și conexiuni în aria conceptelor și teoriilor psihologice, mai ales ale psihologiei transpersonale și ale psihosinergeticii. Este foarte interesantă intrarea autorului în rezonanță conceptuală cu cercetările psihotanatologului Ionel Mohârță asupra fundamentelor sonoluminiscențe ale spiritului. M-a încântat calitatea metafizică a imaginației creatoare a autorului, un matematician vizionar și un filosof al timpului, care ne invită într-o călătorie până la granițele lui dincolo!

De-a lungul timpului, o seamă de savanți au meditat transcendental asupra relației dintre fizic și mental. A.S.Eddington, fizician și astronom celebru în lucrarea să filosofică „The nature of physical world“ demonstrează că lumea fizică are un substrat spiritual. La fel James Jeans (fizician, matematician și astronom), în cartea sa

„The mysterious universe“ (1961), afirmă și el că substratul universului este de natură mentală.

Mecanica cuantică ne dezvăluie o lume foarte asemănătoare cu viața psihică. Cuantiștii au abolit concepția ceasornicărească asupra lumii, substituind imaginea unei materii care se descompune în

„rotițe“ din ce în ce mai mici, cu aceea a unui țesut dinamic în care interacționează varii câmpuri.

În anii ’50, fizicianul filosof David Bohm proiecta o mecanică cuantică ca un caz limită a unei mecanici subcuantice, care se referea la un nivel de realitate mai profund de cât cel cuantic. D. Bohm împreună cu Jean-Pierre Vigier au lansat teoria subnivelelor. În

psihologie, la suprafața conștiinței răbufnesc tot felul de mistere pe care nu le putem decripta decât cercetând subconștientul!

Metafizicianul Ion Tudor zburdă dezinvolt prin subnivele și supranivele (cuantice, ADN, cosmice, spirituale, etc.) pentru că își exploatează potențialele imaginației sale conceptuale, care – după Bernard d’Espagnat – se dobândește printr-o psihosinergie dinamică între raționalitate și creativitate științifică. El ni se dezvăluie ca un performer al abstractizărilor abstractizatoare, dar fertile care-l conduc până la descoperirea FUNCȚIEI TRANSCENDENTALE, o funcție matematică a traiectoriei timpului, apt să facă trecerea spre o altă dimensiune, un tărâm al tinereții fără bătrânețe. Prin aceasta autorul trece de la infinit la transinfinit și deopotrivă de la conștiință la transconștiință, adică o conștiință a transcenderii și cosmizării.

Ni se explică limpede că nu distanța ne desparte de posibilitatea transcenderii către un alt univers, ci viteza luminii. Trebuie spart și perforat un „zid al luminii“. Fiecare om are un simetric al său în Alt Univers, unde timpul se scurge invers față de timpul nostru, iar spațiul este o imagine în oglindă a spațiului nostru. Autorul are tentațiile timpului invers, e fascinat de vitezele supraluminice și de nostalgia nemărginirii. El neagă linearitatea timpului: ce este la stânga este și la dreapta, ce este jos este și sus. Timpul impregnează și reformează perpetuu Universul. Timpul este memoria spațiului. Iar Universul este Multivers sau, mai bine zis, Megavers pe care putem să ni-l imaginăm că pe un pachet de cărți de joc, cărțile fiind fibrați, adică lumi întrețesute. Universul este multidimensional, de aceea și conștiința Lui este multidimensională. Porțile de trecere între paliere sunt „găuri de vierme“.

Îl descoperim pe Mihai Eminescu ca fizician și metafizician al relativității și al Timpului cosmic fără granițe. Pentru relativitatea eminesciană (cu două decenii mai tânără ca cea einsteiniană), depun mărturie poeziile „La steaua…“, „Luceafărul“, „Scrisoarea I“ și povestea „Sărmanul Dionis“.

Ion Tudor este un cercetător care depășește limitele științei, dar care nu-l uită și nu-l părăsește nicio clipă, pe Dumnezeu. La pagina 26 stă scris „Știți sau ați auzit că mulți îl caută pe Dumnezeu în ceruri, că ar vrea să meargă la el cu o navă cosmică? Dar El nu locuiește în depărtare. Împărăția Lui nu este la cine știe câte milioane de ani-lumină, undeva în depărtate hăuri galactice, ci în inimile noastre“. Transcendentul divin de află mult mai aproape decât și-ar putea închipui cineva.

Omul a început să se despartă de Dumnezeu odată cu Renașterea. O idee cu care sunt total de acord. Într-adevăr, Renașterea pare a fi fost un progres, dar de fapt a fost mai mult un regres și datorită accepțiunii mecaniciste care i s-a dat ideii de continuu spațio- temporal. Iată ce scrie autorul al pagina 50: „Scoaterea dimensiunii spirituale din ecuația Universului, a dus, în știința apuseană, începând cu renașterea, la îndumnezeirea a tot ce reprezintă știință și tehnică și la marginalizarea conceptelor de Dumnezeu, Duh, Suflet, Spirit, a credinței în acestea…“. Ulterior, de abia după 1687, Sir Isaac Newton va susține că Dumnezeu este prezent etern în întreaga lume și în cea văzută și în cea nevăzută.

De pe poziții autentic creștine și profund umaniste, Ion Tudor afirmă că Dumnezeu pătrunde prin toate structurile materiale și nemateriale și reînnoind neîncetat propria Creație, între care briliantul ei – Sufletul Uman (pagina 56). Sufletul omenesc urcă sau coboară prin conul supraluminic. Sufletul izvorăște din inimă. Inima este centrul spiritual al Ființei noastre. Această idee rezonează cu scripturile Sfinților Părinți și cu filosofiile Evului Mediu european (Aura din jurul capului lui Hristos pe care scrie ON, adică Ființă, este expresia radiantă a Minții ce conține Timpul).

Patternurile–urile ADN tranzitează din mediul lor bioenergetic în planul mai subtil al vieții psihice, până la nivelul Conștiinței, fiind modulate de bătăile inimii. Iată ce ne învață autorul: „Dar impulsurile inimii, de pildă, par a ajunge în câmpul conștienței, nemaivorbind că anumite gânduri pot de-a dreptul să facă inima să tresalte, fie de bucurie, fie să se strângă de supărare sau amărăciune. Aceste impulsuri ajung până la ultima celulă, până la ADN, sub formă sonoră, cunoscută ca având reverberații în filmele de holograme sonoluminiscențe, pe care le modulează, intervenind pe această cale în întreg psihismul uman “ (pagina 123-124).

În deplină consonanță cu experiențele psihologiei transpersonale ale lui Stanislav Grof („Psihologia viitorului, lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței“, Editura Elenă Franscisc, Publ., București, 2005) care demostrează posibilitățile de expansiune ale conștiinței („conștiința extinsă“), experiențe care deschid canale de comunicare cu divinul este și conul superluminic – o poartă de trecere spre alte lumi ori alte paliere existențiale.

Ion Tudor ne relevă un continuum spațio-temporal 5-D. Trecerea dincolo și înapoi devine posibilă, înlesnită de o anumită funție matematică de transcendere (funcție calculată riguros – vezi anexele cărții).

Găurile negre sunt porți de trecere. Și în corpul uman s-au descoperit găuri negre! Aflăm astfel că porțile de trecere spre dincolo sunt și în interiorul nostru.

Traiectoria timpului este reprezentată de funția transcendentală și este spirală de aur.

Din cartea lui Ion Tudor învățăm, încă o dată, că fizicianul nu poate ignora sufletul, după cum psihologul, aflat astăzi în avangarda științei, nu mai poate ignora fizica, în speță, fizica cuantică. E adevărat că omul și sufletul său au alte legi decât materia fizică. Dar oare nu există, în ascundere, și legități comune? Este evident că umanul este influențat de contextul cuantic, de interacțiunea cu preumanul. David

Bohm căutând ordinea ascunsă, dincolo de cea manifestă, ordinea înfășurată, dincolo de ordinea desfășurată, susținea în 1985, că teoria cuantică ne dezvăluie un Univers în a cărui ordine implicată este cuprinsă și conștiința. În ultima analiză, substanța este deopotivă materială și spirituală, ceea ce l-a îndreptățit pe psihologul Carl Gustav Jung să se refere la Unus Mundus.

Ideile penetrante ale metafizicianului creștin Ion Tudor se află în consonanță odoblejiană cu învățăturile șamanice care ne sugerează că universul fizic nu este decât o sclipire de o clipă într-un context mult mai vast, că realitatea profundă se întemeiază pe un plan spiritual

(vezi Ion Mânzat „Psihologia transei șamanice“, Editura Aldomer,

București, 1999). Institutul de cercetări Monroe din Statele Unite demonstrează experimental existența stărilor de conștiință șamanică, care (culmea!) sunt de natură cuantică!

Psihologii transpersonaliști contemporani (Stanislav Grof,

Charles Târț, Ken Wilber, Marc-Alain Descamps, etc.) demonstrează realitatea conexiunii (a sinergiei) dintre „human mind“ și „universal mind“. Transpersonaliștii explorează înăuntrul adânc al omului până când înăuntru devine dincolo.

Împreună și deodată cu eminentul metafizician Ion Tudor, remarcăm astăzi o deplasare de la știința clasică (inițiată de René

Descartes), spre știința nouă asupra calității. Este știut că, din punct de vedere cantitativ (dimensional), știința clasică carteziană admitea infinitul mare (macrocosmos) și infinitul mic (micocosmos). Neclasic putem admite și un al treilea infinit (de ex., transconștiința, conștiința cosmică). Aceasta este un infinit complex (său complex infinit), în care interioritatea se exteriorizează pentru a interioriza exterioritatea, încercând să unifice într-un singur câmp spiritul și fizicul.

Spre finalul cărții autorul ne prezintă, pe scurt, teoria transcendenței, propria sa teorie asupra timpului reversibil și spiritual,

fundamentat matematic prin funcția transcenderii. Autorul formulează clar și în stil academic 16 ipoteze, 18 principii și 6 operații. Axa centrală este teza transcendenței care subliniază virtuțile universale ale conștiinței cosmice și divine. Ne rămâne ideea că timpul este un rezonator universal și spiritual.

În încheiere, mi-aș permite să observ că printre rândurile cărții se poate bănui un vis curat de adolescent îndrăgostit. Îndrăgostit până peste urechi de misterele Timpului. Știți care este însă tema visului?

Este „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“. Acesta este visul de aur al științei, al misticii, al filosofiei. Acesta este visul și speranța sfântă a lui Ion Tudor, este visul unui om cu dorire de nemurire.

Coperta cărții ne întâmpină cu un ceas așezat între două aripi de înger alb. Să fie oare Timpul un înger? Ce ar fi dacă…?

București, 21 nov. 2006

Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat

PROFESOR HONORIS CAUSA,

Președintele Asociației Române de Psihologie Umanistă și Transpersonală

PARTEA I

TIMPUL ESTE MEMORIA SPAȚIULUI

Pe când eram copil mă visam într-o sferă puternică ce mă apăra de o mare învolburată în vreme de furtună, îmi închipuiam sfera cu două straturi, care alunecau unul peste celălalt, menținându-mă în poziția verticală, deși sfera exterioară se mișca așa cum îi dicta marea cea vijelioasă.

În fața și în spatele meu se deschideau două conuri, cuplate ca o clepsidră. Acestea erau albastre și mă atrăgeau cu o mișcare spiralată, dar sfera mă apăra, deși oriunde o conduceam, conul rămânea mereu în fața mea, ca o atracție fantomatică, într-o rotație hipnotică.

A mai trebuit o revelație de moment a unei seri de vară, plus câteva reflecții ulterioare bazate pe teoria relativității, referitoare la un experiment simplu, ca aventura cunoașterii să prindă viață.

Raționamentele care au urmat m-au condus la rezultate abracadabrante care se situează la confluența dintre fenomenalitatea fizică, unele considerații cu caracter filosofic și argumente de psihologie transpersonală.

Am căutat răspunsuri la întrebări care frământă omul de la naștere până la moartea sa fizică.

Ce este sufletul, unde stă memoria organismului, cum circulă gândurile sub formă de filme de holograme sonoluminiscențe, care sunt nervii sufletului, cum circulă sufletul prin corp și în afara lui?

Am găsit că aura este expresia radiantă a acestui adevărataparat de emisie-recepție, creierul, care este alimentat cu unități informaționale provenite din ADN. Purtătorii acestor formațiuni informaționale triadice provenite din scintilațiile (scânteierile)

ultraslabe, din bazele excitate ale ADN – ului, sunt solitonii (unde solitare care își păstrează forma).

Filiația informațională a sufletului se vădește a fi una mascată de lumină, sunet și solitoni, sub impulsurile ritmice generate de inimă, ca motor modulator în frecvență și amplitudine a informației codificate în ADN..

Despre suflet, se afirmă în toate religiile lumii, ca fiindimaterial, arhetip prezent în bagajul de acasă al oricărui om.

Informația triadică se regăsește în informația primordială

ADN, a numerelor cuantice: magnetic, spinorial și gravitațional, care caracterizează o cuantă (particulă elementară). Am elaborat pentru a găsi calea sufletului, un plan temporal, frate geamăn cu efectul

Doppler (Hubble) relativist.

Apoi, ca din neant s-a ivit conul superluminic, pe unde sufletul urcă sau coboară, după cum pierde sau câștigă masă-înainte și înapoi pe con (direct sau pe o traiectorie spiralată înfășurată pe con).

Dintr-un hățiș de calcule am dedus bazele fizico-matematice ale fractalității (ceea ce este în mare este și în mic, iar ceea ce este în mic este și în mare).

Altfel spus, fiecare parte a întregului reflectă pe acesta șiîntregul reprezintă fidel fiecare parte a sa, oricât de mică, mergând până la nivel cuantic, până la nivel spinorial… la fel ca în cunoscutele fotografii holografice…

Era Cerul care mă privea prietenos într-o noapte de iunie, cam pe la sfârșitul anilor 2000. Desișul stelelor era fabulos, amintind de vechi mitologii orientale.

O stea pulsa extraordinar, devenea pentru cinci minute o uriașă flamă electrică, aprinsă parcă de o mână nevăzută, după care se stingea un minut-două și iar se aprindea fulminant, atingând mărimea unui sfert din Lună.

Acest spectacol, pe care l-am urmărit în jurul orei 4 dimineața, a fost cea mai spectaculoasă demonstrație astronomică de forță din ceea ce mi-a fost dat să văd vreodată pe bolta Cerului.

Era o stea neutronică ce se transformase într-o Supernovă?

Era explozia inițială a unei stele care dându-și ultima suflare urma să devină o supergrea gaură neagră?

Avea această super stea în compania să, dar nevăzută, o gaură neagră deja formată ce sorbea steaua murindă?

N-am să știu probabil niciodată cu câte zeci de mii de ani înainte se petrecuse această dramă cosmică.

Spectacolul stelar la care asistasem avusese probabil nevoie de multe, foarte multe mii de ani, ca lumina să să ajungă până la mine, după cine știe câtă cale de aventuroasă călătorie cosmică.

Priveam într-o zi de la fereastră. Două dâre încrucișate lăsate de avioane mi-au lăsat și mie o cruce în inimă și-n minte.

Din subconștient, fără vreo analiză a Eului, fără nicio cenzură a venit inspirația. Simplă, puternică, intuitivă: dacă timpii realizați de cele două avioane ar fi reprezentați de acele dâre de fum albicios?

De ce dârele de fum?

Pentru că ele erau amintirea avioanelor în mișcare, trecută și de acum, apusă. Erau exact ca timpul ce se scurge, lăsând în urma lor două dâre evanescente în rapidă evaporare.

Doi timpi încrucișați… Ca două drepte… Dar două drepte nu dau un plan?

Un… plan, cu dâre temporale… ca timpi?

Acum vedeam planul temporal învârtindu-se prin spațiu, intersectându-se cu acesta și generând mărimile fizice cunoscute.

Extaziat de viziune, parcă ieșisem din trupul meu propriu… Dârele se estompau, dar vedenia persista.

De obicei multe idei îmi treceau prin cap și cu scurgerea timpului, le uitam… Nu a fost cazul și cu aceasta. Două axe temporale, perpendiculare… desenam mereu… și nicio funcție care să vină să le lege, să le dea o lege de funcționare… mult dorită funcționabilitate…

După un an am mai făcut un pas: am ales o funcție liniară, da, o banală funcție de gradul I.

Mergea și nu prea mergea. Am început să mă gândesc la relativitate. Aici, dacă nu aveai ceasornic la tine, nu te puteai baza să întrebi pe vreun trecător „cât este ceasul“. De la relativitatea specială am învățat că fiecare lucru are timpul lui în funcție de viteza cu care se deplasează.

Aici am găsit doi timpi fundamentali ce caracterizează punctul de vedere al unui observator ce urmărește un observat, plecat în voiaj față de observator, cu viteză relativă v.

Observatorul are ceasornicul lui, iar observatul îl are pe al său.

Observatorul are timpul măsurat de ceasornicul său, timpul observatorului, iar observatul are un alt timp, măsurat de propriul său ceasornic, numit timpul propriu. Dar între timpul propriu și timpul observatorului există o relație. Ea provine din relativitate și descrierelația dintre timpul observatorului și timpul propriu, în funcție deviteza de deplasare a observatului. În limite clasice, viteza abservatului este mai mare ca zero și mai mică decât viteza luminii, socotită ca fiind maximă, dar numai în Universul Nostru.

Spun aceasta pentru că în Teoria Relativității, și nu numai acolo, există în spațiul-timp hiperconic, cu două regiuni numite Alt Univers. Ce va fi fiind acolo, vă veți întreba?

Einstein ne spune că, acolo, în Alt Univers, vitezele sunt supraluminice.

Aceste două regiuni vor face obiectul discursului acestei cărți.

Presupunând relativitatea obișnuită, s-a arătat că o particulă ce se mișcă superluminic, ar putea avea energie și impuls reale, deci măsurabile.

O Teorie a Timpului, ca plan, aceasta era ideea care nu-mi dădea pace.

Dar, cum putem să ne închipuim ceva dintr-un Alt Univers? Se poate ajunge acolo?

Ei bine, părerea mai multor oameni de știință, mai ales în ultimii ani, este că pentru a trece (a transcende), dincolo nu este suficient să parcurgem o distanță.

Mulți își închipuie această distanță că fiind uriașă.

Dar nu distanța ne desparte de posibilitatea transcenderii către un Alt Univers, ci viteza luminii, pe care niciun corp cu masă de repaus nenulă nu o poate atinge, pentru că altfel masa lui de mișcare ar tinde teoretic către infinit.

Vă invit să descoperim împreună posibile răspunsuri la aceste întrebări în paginile cărții.

DINAMICA SUFLETULUI – TIMPUL

„Vezi colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Așa sprijină el lumea și vecia într-un număr“.

Mihai Eminescu- Scrisoarea I

În Teoria Specială a Relativității am găsit că timpii care carac- terizează un observator, care urmărește un observat, plecat în voiaj față de observator, cu viteză relativă v, pot fi considerați distincți.

Observatorul are timpul măsurat de ceasornicul său, timpul observatorului, iar observatul are un alt timp, măsurat de propriul său ceasornic, numit timpul propriu.

Dar între timpul propriu și timpul observatorului există o relație pe care o numim funcție. Ea provine din relativitate și descrie relația dintre timpul observatorului și timpul propriu, în funcție deviteza de deplasare a observatului. În limite clasice, viteza observatului este mai mare ca zero și mai mică decât viteza luminii, aceasta fiind socotită că maximă, atenție – doar în Universul Nostru.

În mediul subcuantic, Louis de Broglie, Bohm, Vigier,

Blohințev, Drăgănescu, Constantinescu, ș.a., consideră că anumite particule ar putea să depășească viteza luminii. Presupunând relativitatea obișnuită, s-a arătat că o particulă ce se mișcă superluminic, ar putea avea energie și impuls reale, deci măsurabile

(1960-1967, George Feinberg, Sudar Shan, C. Billaniuk).

O Teorie a Timpului, ca plan, dar cu totul altfel parametrizată, găsim și la Arthur Wilcox, în cartea sa, „Călătorie la marginea eternității“.

Dar, cum putem să ne închipuim ceva dintr-un Alt Univers?

Se ajunge acolo, mai ușor sau mai greu, o să vă întrebați, și pe bună dreptate!

Ei bine, părerea mai multor oameni de știință, mai ales în ultimii ani, este că pentru a trece (a transcede) dincolo, nu este suficient să parcurgem o distanță.

Mulți își închipuie această distanță că fiind foarte mare.

Dar nu distanța ne desparte de posibilitatea transcendenței către un Alt Univers, ci viteza luminii, pe care niciun corp cu masă de repaus nenulă nu o poate atinge, pentru că altfel masa lui de mișcare ar tinde teoretic către infinit.

Există (după Arthur Wilcox) un așa-numit zid al luminii (la noi, Planul Luminos, Barierele Universului), care trebuie trecut, străbătut. Și cum altfel am putea depăși un zid al luminii, decâtdepășind viteza luminii. Facem astfel primul pas, acela de a ajunge pe

Planul Luminos, după care, cu un mic efort, intrăm în zona vârfului atractor al Hiperconului Superluminic (G.Feinberg), ce ne va duce, cuviteză superluminică în Alt Univers („Relativitate superluminică“-

Régis Dutheil, 1972).

Unii autori, cum ar fi Leo Vuyk, mai numesc zidul luminii încă și Oglindă sau Superoglindă.

Și eu am am avut ideea unei Oglinzi.

BARIERELE UNIVESULUI – ZIDUL LUMINII SUPEROGLINDA

Ideea de bază, atunci când vrem să abordăm un asemenea subiect, izvorăște din aserțiunea unanim acceptată, că în lumea de dincolo, timpul, spațiul și materia sunt diferite de tot ceea ce nouă, pământenilor ne era cunoscut.

Așa cum era deja știut de la Einstein, avem foarte cunoscută, formula care exprimă transformarea energiei în materie, și invers:

E=me².

Cunoscutul om de știință, Leo Vuyk, ne lasă să aflăm din studiul său1, că Universul Nostru nu este altceva decât o imensă reflectare într-o Super-Oglindă Cosmică a unui Alt Univers.

În opinia sa fiecare om are un simetric al său în Celălalt

Univers, unde timpul se scurge invers (matematic vorbind), față de

Timpul Nostru, iar Spațiul nu este altceva decât o Imagine în Oglindă a Spațiului Nostru.

Ceasul de la mâna noastră stângă, este pe mâna imaginarului Nostru Eu, doar un ceas pe mâna sa dreaptă. Și toate acestea fără ca Noi să avem măcar habar de asta… Și iată cum: dacă primii fotoni

(cele mai rapide particule din Universul Nostru), de la Marele Bang au pornit foarte aproape de momentul inițial, probabil că acum, ei formează o pătură aproape sferică, cea mai avansată spațial în

Universul Nostru.

Această pătură fotonică înconjoară Universul Nostru și nimic, nici chiar ceilalți fotoni, plecați ulterior, nu o pot ajunge, nicidecum străbate. Din această cauză, timpul acestei pături fotonice stă pe loc față de oricare Observator din Interiorul Universului Nostru.

Pătura luminică târăște timpul primordial cu ea.

Iată ceva pe care nici timpul nu o poate depăși în cadrul

Universului Nostru – pătura luminică generată inițial de Big Bang.

Mai trebuie oare, să ne întrebăm de unde a apărut ideea vitezelor supraluminice?

Omul și-a dorit dintotdeauna – din pură dorință de cunoaștere

— Să știe ce este dincolo.

1 „The outlines of a Theory of Everything, with Cosmological Non-Local CPT Symetry at a Distance between Mirror Universes“.

El a avut tentațiile timpului și a luminii, fascinația marilor viteze și nostalgia nemărginirii.

Orice barieră l-a incitat… barierele vitezelor, ale timpului, ale

Propriului Univers.

S-a întrebat mereu, dacă, și cum poate trece, cum poate transcende limitele propriului Univers, propriile limite… dacă există așa ceva…

Dar haideți să vedem cum funcționează materia, materia-forță, materia-interacțiune (Stephen Hawking, „Scurtă istorie a timpului“), în fața Superoglinzii sau la ce servește Superoglinda.

Modelul nostru nu are pretenția că ar fi infailibil sau că ar da răspunsurile ultime la întrebările acestea despre spațiu și timp care au preocupat omenirea din toate vremurile.

Este numai o încercare de a repune pe tapet probleme care de acum au devenit clasice, și pe care vom încerca să le elucidăm împreună în rândurile sau printre rândurile acestui volum.

De ce teoria sincronicității a lui Jung (intervenția conștiinței în mecanica cuantică), calea de abordare a realului, dă rezultate mai bune decât metoda experimentală? De ce are loc experiența lui Alain Aspect? De ce există senzația?

Sincronizarea evenimentelor nu mai prezintă de la apariția Relativității încoace vreun impediment, ceasornicele, indiferent de referențial, putând fi sincronizate, așa cum arată Măricel Agop și

Nicolae Mazilu, discipolii lui Nicholas Ionescu-Pallas în cartea lor

„Fundamente ale fizicii moderne“ (Ed. Junimea, Iași, 1989).

Cât despre intervenția sincronicității în Mecanica Cuantică, orice încercare de sincronizare experimentală s-a soldat cu un eșec,principiul de incertitudine al lui Heisenberg răpind posibilitatea discernabilității simultane între orice pereche de mărimi cuantice

(conștiința, după noile cercetări: Peter Gariaev ș.a., iar la noi în țară

Ion Mânzat, „Psihologia Sinergetică“, 1999, Ionel Mohârță, „Teoria pulsațiilor sonoluminiscențe“, 2005, având un profund substrat cuantic).

Și aș face aici referire la incertitudinea localizare-viteză, energie-timp, măsurătorile uneia dintre componentele unei perechi, modificând aproape instantaneu pe cealaltă. Și pentru că a venit vorba de aproape instantaneu, acest fenomen este exotic chiar și pentru mecanica cuantică (experimentele lui Alain Aspect, Sudbery 1997,

Bouwmeester et al.1997).

După un scurt contact a două particule cuantice, acestea rămân în legătură informațională, chiar după o puternică separare spațială!

Or, se știe, chiar o masă de repaus nulă, nu implică și o masă de mișcare nulă. Ca atare, particulele odată separate, pornite ca din tun pe traiectorii hiperbolice separate, capătă o masă de mișcare ce nu poate fi neglijată.

Dar stupoare! Ele vor fi în continuare legate prin radiația gravitațională ce stăpânește Universul și a cărei viteză de propagare a fost estimată de Tom Van Flandern (Univ. Washington, SUA), în articolul „What the experiments say“, dincolo de incredibila valoare de 2 x 10 10 x c (c ≈ 300.000 km / s), viteză ce permite cu ușurință menținerea contactului informațional între particulele considerate, chiar după ce acestea s-au depărtat la o distanță suficient de mare, astfel ca însăși lumina să devină incapabilă de a le menține în legătură (explicație elaborată împreună cu bunul meu prieten, Ionel Mohârță).

Din oceanul de particule, unde și vibrații cosmice, multe dintre acestea ajung în corpul omenesc, prin organele sale de simț, pe căi mai mult sau mai puțin cunoscute biofizicii. O mare parte se erijează în stimuli ai acestora (ochiul, urechea, limba, nasul, pielea). Comportarea duală, corpuscular-ondulatorie a acestor stimuli de o mare varietate și complexitate permite pătrunderea undelor sub formă de spectre Fourier, via meridiane energetice, până în intimitatea celulelor, și mai departe până la ADN-ul acestora. Ele sunt întârziate de „releul- computer“ care este creierul, în scopul nesuprapunerii ori a suprasolicitării canalelor de percepție.

Transformatele Fourier se desfac în marea de celule pe căi radio (între celule), luminoase și sonice, pe trasee ADN mitocondriale și nucleare, pe căi de comunicație de mare viteză, formând senzațiile, întârziate doar de creier pentru realizarea dezideratelor denesuprapunere, nesuprasolicitare și discernabilitate (diferite senzații nu au loc perfect simultan).

Planul Temporal este un posibil răspuns la una dintre întrebările firești, referitoare la scurgerea timpului, legat imanent de frecvența vibrațiilor ce ne bombardează în fiecare moment corpul.

Ideea de bază izvorăște din negarea liniarității timpului. Cu un act reflex, am introdus noțiunea de plan temporal. Mai târziu am explicat noțiunea de dualism corpuscul-undă prin această prismă.

Așa că inițial am scris.

Postulat: Planul Temporal are două dimensiuni.