Initieri si initiati in Tibet

Initieri si initiati in Tibet de Alexandra David Neel

INTRODUCERE

copul prezentei lucrări este de a sublinia celor interesați de manifestările spiritualității orientale, informații clare privind natura riturilor lamaiste de inițiere și învățăturile date de inițiați, atât în timpul acestor ceremonii cât și ulterior. Este inutil să spunem că acest subiect nu poate fi tratat pe larg într-o carte de dimensiuni atât de reduse. În plus, pentru a-l discuta pe larg trebuie să fim familiarizați cu anumite teorii ale buddhismului Mahâyâna și ale tantrismului hindus care fundamentează o mare parte a manifestărilor misticismului lamaist. Metodele prin care aceste teorii sunt aplicate, amestecate și însoțite cu elemente de origine non-ariană de către misticii și pustnicii tărâmului zăpezilor, poate furniza suficient material pentru o altă lucrare. Totuși prezentul volum va fi suficient pentru a revela o parte a vieții religioase a tibetanilor până acum complet necunoscută străinilor.

“Inițieri și inițiați în Tibet” formează un întreg desăvârșit. Totuși, se cuvine să recomand ca această lucrare să fie citită în paralel cu cartea mea anterioară “Cu mistici și magicieni în Tibet”, mă refer, în special, la acele părți ale acestei cărți care prezintă maeștrii misticismului, discipolii lor și metodele antrenamentului spiritual pe care ei îl practică.

Spre deosebire de regula pe care mi-am impus-o în cărțile anterioare, pentru ca textul să nu fie în mod inutil încărcat, am considerat că este bine ca în prezenta lucrare să ofer ortografia corectă a majorității termenilor tibetani, precum și pronunția lor în dialectul clasic din Lhassa. În unele cazuri am dat și echivalentul sanscrit al cuvintelor tibetane. Adeseori acestea din urmă vor fi mai bine înțelese de către cititorii care le-au mai întâlnit în lucrări despre buddhism.

Alfabetul tibetan are un număr de litere mai mare decât cel englezesc; pentru a înlătura dificultățile care apar din această cauză orientaliștii folosesc anumite semne convenționale pe care le adaugă literelor alfabetului nostru când redau un text tibetan. Acest element tehnic, indispensabil în alte împrejurări, aici mi se pare de prisos. Ar obosi fară nici un rezultat ochii cititorului, al cărui scop este să obțină informații despre credințele și practicile tibetane, nu să le învețe limba. Cei care deja au cunoștințele corespunzătoare despre limba tibetană nu vor avea probleme în a discerne care dintre literele tibetane ch sau s apar în cuvintele pe care le întâlnesc. De asemenea, ei vor ști că aceeași literă tibetană are ca echivalent w sau b după cum este cazul.

Alexandra David-Neel

Capitolul I

DEFINIREA MISTICISMULUI TIBETAN

ste aproape imposibil să înfățișez vesticilor o idee în întregime clară și completă despre misticismul tibetan deoarece există o prăpastie foarte mare între diferitele concepții religioase și filozofice pe care europenii le acceptă și cele care servesc drept fundament pentru meditațiile asceților din “Tărâmul zăpezilor”. Termenul “misticism”, pe care l-am folosit într-o carte anterioară și pe care îl voi folosi în continuare pentru că nu găsesc un altul mai bun, trebuie înțeles, când este vorba de Tibet, într-un sens cu totul diferit față de acela cu care suntem obișnuiți.

În vest, un mistic este o persoană pioasă, de tip superior, dar, mai presus de toate, e un credincios, adoratorul lui Dumnezeu. Din contră, misticul tibetan va fi probabil considerat de mulți occidentali, un ateu.

De aceea, dacă îl numim mistic, trebuie să avem grijă să nu-i atribuim acestui termen acel înțeles și să nu-1 lăsăm să ne trezească acele sentimente și idei pe care el le implică termenul în ținuturile vestice.

În țările aflate sub influență creștină, ateul din secolele trecute era o excepție rară, un fel de personaj demonic care apare în turma enoriașilor credincioși. Chiar și în prezent, el este înfățișat în imaginația multora ca un rebel care înfruntă credința și religia cu o atitudine teatrală de negare și provocare. Situația nu este aceiași în Tibet, unde ideea de Dumnezeul suprem și personal nu a fost niciodată dominantă.

Printre numeroasele zeități din Panteonul lamaist nu există nici una care să ocupe sau să aibă rolul unei ființe eterne, omnipotente, creatoare a lumii. Zeitățile tibetane aparțin, uneia dintre cele șase feluri de ființe conștiente recunoscute de credința populară. În plus reședințele lor nu sunt situate întotdeauna în afara lumii noastre, iar atunci când ele sunt într-o altă regiune a spațiului, aceste regiuni sunt suficient de aproape de pământ încât să permită zeităților să intervină oricând în planul terestru. De aceea prudența îi îndeamnă pe tibetani să trăiască în termeni amicali cu zeitățile mai puțin importante, să obțină grația celor mai puternici și să primească clemența ori neutralitatea celor de natură malefică și chiar să se pregătească să le reziste.

Această religie ce pare a fi compusă numai dintr-un schimb de bune servicii, din mărturii de respect și din abilitatea unui îmblânzitor de lei, nu are nimic în comun cu dragostea care îi călăuzește pe creștini, și încă și mai puțin cu entuziasmul pasionant care degenerează atât de repede în senzualitate a anumitor bhakta-și din India.

Izvorât dintr-un astfel de mediu, dominându-l, deși păstrează o amprentă pe care acest mediu a lăsat-o asupra naturii sale, ascetul tibetan nu cedează vreunui impuls sentimental când părăsește societatea umană și se retrage în deșert. Și în nici un caz nu și-ar imagina că face ceva care să aibă caracterul unui sacrificiu.

Spre deosebire de occidentalul care de obicei intră la mănăstire, după ce își violentează cele mai profunde emoții, cu fața pângărită de lacrimi, despărțindu-se cu durere de ceea ce el încă mai numește “lucrurile bune” ale acestei lumi, ascetul tibetan, ca și sannyâsin-ul hindus, înfățișează renunțarea ca o izbăvire fericită.

Scrierile buddhiste conțin multe pasaje ce dezvăluie această stare de spirit:

“Viața casnică este sclavie curată, libertatea constă în a părăsi casa.“

”În ochii unui Tathâgata[1] splendoarea unui rege nu este cu nimic mai mult decât un scuipat sau un fir de praf.”

“Pline de farmec sunt pădurile singuratice. Cel care este eliberat savurează lucruri care nu-i atrag pe cei din turmă.” Nici o “încântare” nu-l așteaptă pe gânditorul înțelept în schitul, coliba sau peștera sa din mijlocul singurătăților tibetane. Totuși, extazul va fi al lui și se va scufunda în El. Ceea ce îl va ține într-o stare de imobilitate atentă, zi după zi, lună după lună și an după an va fi contemplarea modului în care lucrează gândurile sale în analiza de sine, eliminând propriile lui mecanisme pe măsură ce acestea se dovedesc a fi neadevărate, până când vine timpul în care judecata[2] încetează deoarece a fost înlocuită de cunoașterea directă. Apoi, odată ce furtunile stârnite de teoriile generatoare de gânduri și speculații se liniștesc, oceanul minții devine limpede și calm, fară ca o singură mondulație să îi tulbure suprafața. În această oglindă netedă, fară cusur, lucrurile sunt reflectate fară ca imaginea lor să fie distorsionată[3] și acesta este punctul de plecare al unei serii de stări care nu își are originea nici în conștiința obișnuită, nici în inconștiență. Atunci se deschide intrarea într-o sferă diferită de cea spre care ne mișcăm de obicei. Acum, după ce ne-am exprimat reținerea în legătura cu sensul termenului, putem vorbi despre „misticismul” tibetan.

Oricare ar fi scopul spre care misticii tibetani țintesc, cea mai izbitoare caracteristică a lor este îndrăzneala și o dorință impetuoasă și unică de a-și măsura puterile cu obstacolele spirituale sau inamicii oculți. Ei par animați de spiritul de aventură și, dacă pot folosi termenul, i-aș numi “sportivi spirituali”. într-adevăr, acest nume li se potrivește mai bine decât oricare altul. Oricare ar fî ramificația drumului mistic pe care se aventurează, această acțiune este dificilă și periculoasă. Felul sportiv în care privesc ei lupta nu este o atitudine religioasă obișnuită și pentru acest motiv merită atenția noastră.

Ar fi eronat totuși să considerăm drept erou pe fiecare dintre aceia care doresc acceptarea ca discipoli din partea unui gyud lama[4] și cer damngag[5] de la el.

Printre candidații la asemenea inițieri preliminarii, ființele în mod special originale ori remarcabile în alte privințe formează o minoritate redusă; marea majoritate sunt simpli călugări. Mulți dintre ei înainte de a căuta mai multă învățătură esoterică, nici măcar nu au încercat să-și însușească învățătura pe care le-o dau școlile monastice. Cauza acestei neglijări poate fi a priori o lipsă de credință în valoarea acestei științe oficiale; totuși, este foarte posibil ca studiul obișnuit al cărților să fi fost considerat pur și simplu prea dificil pentru un număr important dintre cei care renunță la lume.

Tendințele instinctive spre contemplație și imitarea oarbă a exemplelor date de alții constituie originea vocației multor naldjorpa[6]. Un naldjorpa se gândește doar “să facă religie”[7], cum este denumită în tibetană, fară să aibă nici cea mai mică idee unde îl poate călăuzi calea pe care a intrat.

Totuși, cel care la începutul drumului e doar un prostănac, nu este condamnat să rămână întotdeauna așa. Miracole neașteptate se întâmplă adesea pe Calea Scurtă[8]. Aici, orbul devine clarvăzător și clarvăzătorul își pierde văzul. Discipolii cu intelectul amorțit se transformă în investigatori cu darul previziunii în timp ce mințile luminate decad într-o stare de apatie.

Este extraordinar să vezi viteza colosală cu care se schimbă valoarea mentală, morală și chiar fizică a unei ființe. Și totuși misticii tibetani rămân imperturbabili. Germenii cărora se datorează aceste transformări aparent incoerente există, spun ei, în variatele individualități și aceștia pur și simplu, până în acel moment, nu au avut condițiile favorabile dezvoltării și fructificării.

Aspirantul la inițierea mistică trebuie de la bun început să-și cultive discernământul și puterea de a-și asuma atitudinea observatorului calm și detașat[9], capabil de o stăpânire desăvârșită asupra tendințelor naturale și asupra dorințelor trecătoare. O abilitate deosebită este cerută pentru a urma cu succes antrenamentul periculos impus unor discipoli, antrenament ce constă în trăirea efectivă a variatelor pasiuni. Aici se pune problema de a intra în foc și de a nu fî ars. Testele cărora li se supun unii discipoli, la sfatul ghidului lor spiritual sau împinși de dorința de a-și verifica realizările, sunt extrem de originale, iar rezultatele lor sunt aproape incredibile, în special din punctul de vedere al stăpânirii instinctelor carnale.

Discipolului îi este recomandat de asemenea să își observe acțiunile, formarea în interiorul său al gândurilor și senzațiilor, atracțiilor și repulsiilor, să se străduiască să le descopere cauzele, apoi cauzele acestor cauze și așa mai departe. În direcția opusă, trebuie luat în considerare lanțul de efecte care pot să urmeze diferitelor activități mentale sau materiale.

Este ușor de observat din toate acestea că, sub numele de metode mistice sau esoterice, lamaiștii de fapt cuprind o pregătire psihică pozitivă. într-adevăr, ei privesc mântuirea nu ca darul unei zeități, ci mai degrabă, ca pe o cucerire dificilă, iar mijloacele de a realiza această cucerire constituie o știință.