Aparatul lui Uriel

Aparatul lui Uriel de Christopher Knight

PROLOG

SUPERSTIȚIE, ÎNȘELĂTORIE ȘI ȘTIINȚĂ

Când ceasurile marcau prima secundă a zilei de întâi ianuarie 2000, oamenii de pe micuța insulă Kiribati au întâmpinat zorii celui de-al treilea mileniu. Timp de 24 de ore după aceea, oamenii de pe tot globul au sărbătorit acest moment deosebit prin cea mai mare petrecere din istorie.

Sydney Harbour Bridge s-a transformat într-o vâlvătaie de jocuri de artificii, Marele Zid Chinezesc a fost luminat de la un capăt la altul, iar în Ierusalim au fost eliberați 2.000 de porumbei.

Totuși, a existat o mică problemă: al doilea mileniu mai avea încă 366 de zile până să se împlinească.

Deoarece sistemul nostru calendaristic nu prevede anul 0 d.Hr., trecuseră doar 1999 de ani de la presupusa naștere a lui Iisus Hristos, iar al treilea mileniu nu va începe înainte de începutul lui ianuarie 2001.

Dar puterile în exercițiu hotărâseră că nu vor permite ca acest inconvenient matematic să le împiedice să declare oficial începutul anului 2000, ca fiind începutul mileniului.

Acesta este un exemplu banal al felului în care anumite idei sunt luate drept adevăruri, pe când ele nu sunt decât convenții populare, fără nicio legătură cu realitatea. Iar cei ce avansează informații ce contrazic astfel de convenții tribale sunt adesea priviți cu reticență.

Când câteva exemplare din cartea Aparatul lui Uriel ce urmau să fie publicate au fost date presei britanice, multe ziare britanice, ca de exemplu Daily Express și mai ales Daily Mail, au relatat în mod obiectiv despre descoperirile noastre. Până și Sunday Times, adesea sceptic, a descris Aparatul lui Uriel ca aducând o explicație plauzibilă pentru felul în care societățile preistorice au putut realiza observatoare astronomice cum este cel de la Stonehenge, construit din motive practice.

The Guardian a desconsiderat întreaga carte în câteva propoziții, considerând că nu poate fi decât o prostie pentru că se folosea de surse pe care jurnalistul în cauză le considera ca neavând, evident, nicio legătură.

Ziarul Daily Telegraph a fost cel care a oferit cel mai interesant răspuns.

Omulețul ce semăna cu o pasăre stătuse în fața noastră aproape două ore și jumătate. A spus că citise Aparatul lui Uriel și a făcut o serie de afirmații, concluzionând cu ideea că această carte ce urma să o vedem publicată era complet eronată.

– Nu puteți să faceți știință așa! a țipat el în mod repetat, în timp ce cu mâinile își dădea părul într-o parte.

– De ce? l-am întrebat.

– Pentru că nu puteți. Trebuie s-o faceți cum se cuvine. Dacă ați prezenta această lucrare ca o lucrare de diplomă, ați pica.

– Ar demonstra că amândoi ne câștigăm pâinea de zi cu zi făcând cercetare, iar în cazul meu, predând și metodologia cercetării. Am o diplomă de excelență, un titlu de Doctor în Fizică și în fiecare an examinez lucrări de diplomă în fizică, în numele universității la care lucrez. Vă asigur că știința adevărată este pur și simplu cea care susține idei ce pot fi testate și demonstrate ca fiind adevărate sau nu, a spus Robert, dar fără niciun rezultat.

Damien Thompson, un corespondent pe probleme de religie, a fost însărcinat să scrie un articol despre „arheologie alternativă”. Ne-am petrecut aproape toată dimineața zbătându-ne să găsim cuvinte cât mai simple, pentru a explica ideile principale conținute în Aparatul lui Uriel. De fiecare dată am primit aceeași privire seacă și aceeași formulă rostită acut: „Dar nu puteți să faceți știință așa!”.

Nu atât descoperirile cărții noastre păreau să-l deranjeze, cât modul neortodox în care abordam problemele.

– S-ar spune că faceți niște confuzii între proces și rezultate, a sugerat Chris. Bineînțeles că pot exista metodologii valabile, dar un rezultat trebuie să poată fi complet repetat.

în cele din urmă, domnul Thompson a recunoscut că nu înțelege astronomia și niciunul din calculele matematicii primare folosite în carte. Părea că se mândrește cu faptul că habar n-are de statistici, bineînțeles că nu știa ce este o histogramă și până și cuvântul „heterodoxie” părea a-i depăși câmpul lexicografic.

Acest fel de atitudine, prin care valoarea unor idei noi este măsurată nu prin rezultate, ci prin adeziunea la convenții, este din păcate mult prea des întâlnită. Am început să ne întrebăm dacă perspectiva lui Thompson asupra lumii ar putea fi foarte răspândită, dar atunci am primit o invitație pentru a ține o prelegere în memoria lui John D. Mackie, la Festivalul Orkney Science. A fost pentru noi o mare onoare că am fost invitați să ținem o asemenea prelegere, mai ales ținând cont de faptul că anul precedent fusese ținută de dl profesor universitar Lord Renfew.

Directorul Festivalului Orkney Science, antropologul Howie Firth, a fost mai blând în ceea ce privește Aparatul lui Uriel decât fusese domnul Thompson. A spus:

– Cartea este superbă. Ideile au suport logic, iar perspectivele pe care le deschide în diverse câmpuri, legându-le în mod logic unele de altele, sunt foarte lucide.

Când în cele din urmă articolul lui Thompson a apărut în Daily Telegraph, aceasta a luat forma unui atac împotriva cărții noastre, sub masca unei analize a diversității perspectivelor „alternative” asupra trecutului. Nu ne-a surprins deloc că nu făcea nicio referire la descoperirile noastre principale.

Era un atac pasional, cu o fervoare de proporții religioase. Problema de a ataca pretențiile noastre cât se poate de acceptabile a fost depășită de faptul că nu s-a ținut cont de știința pe care noi am avansat-o, înșirând comentarii cu privire la munca noastră cu pretenții nedemne de luat în considerare din cele mai ciudate cărți existente. Astfel se crea impresia că am avansat sau susținut teorii nefondate. Titlul articolului era:

Minoans a construit Stonehenge, Atlantis își are fundamentul în Antarctica, Iisus a fost îngropat în Franța. Bine ați venit în lumea falsă, cu priză maximă la public, a arheologiei.

Tot felul de lucruri ciudate, pe care nu le susțineam deloc. Credem că a fost într-adevăr un atac în numele unor anumite elemente ale doctrinei creștine. Conținea multe neadevăruri și, cu toate acestea, a fost bine dirijată spre a face ca o muncă serioasă să pară ciudată.

în articol s-au tratat superficial, ironic și incorect câteva elemente desprinse din text, înainte de a face referire la prima noastră carte, Secretul lui Hiram. Thompson le spunea cititorilor săi că această carte a fost judecată atât de istorici, cât și de critici, citând un singur titlu agresiv ca dovadă în favoarea afirmației sale.

Titlul ales era „Falsa aventură a lui Chris și Bob”. Acesta nu provenea din ziarele demne de încredere ce relatau corect despre ideile noastre, ci din Catholic Herald – un ziar ce a încercat în mod repetat să ne atace, pentru că nu am dat spre publicare credința noastră cum că evenimentele aparent supranaturale descrise în Noul Testament ar putea avea un înțeles mult mai prozaic pentru evreii din primul secol d.Hr.

Articolul lui Thompson, ce acoperea o pagină întreagă din Telegraph, a creat impresia că am muncit câteva luni pentru a ne îmbogăți din scrierile noastre, pretinzând că fuseseră vândute 1,5 milioane de exemplare din cartea Secretul lui Hiram. Cifra adevărată este mai mică și am investit 20 de ani din timpul nostru, documentându-ne pentru cărțile noastre.

Indiferent dacă cititorul este de acord sau nu cu descoperirile noastre, ei ar trebui să recunoască că nu există nimic în această carte care să nu aibă suport. Nu credem în extratereștri, farfurii zburătoare, îngeri, minuni, cadavre înviate sau alte prostii ireale. Problema noastră este aceea de a trata credințe tribale solide, întreaga lume a sărbătorit venirea celui de-al treilea mileniu după 1.999 de ani, în loc de 2.000, pentru că aceasta era ceea ce oamenii vroiau să creadă. Un corespondent religios ca Damien Thompson a comparat pretenția noastră cum că un om din estul mijlociu a călătorit spre Europa de Vest acum 5. 150 ani, într-o barcă acoperită cu piele, cu credința lui Erich von Daniken cum că civilizația modernă își are originile în vizitele extratereștrilor în nave spațiale. Cu siguranță, acest lucru arată absența totală a simțului probabilității.

Cu siguranță avem de-a face aici cu o predispoziție spre a accepta o viziune asupra lumii și spre a anatemiza – și folosim termenul dinadins – toate celelalte viziuni nefiind demne de analiză. Se pare că este inacceptabil să se creadă că omul din epoca de piatră a creat o astronomie observațională avansată, dar este perfect valabil pentru adulți, femei și bărbați să creadă (în ciuda tuturor dovezilor fizicii de zi cu zi) că un om transformă apa în vin și pășește pe suprafața mării. Dar care este adevărata diferență? Studiul statistic al artefactelor antice este o chestiune de analiză, ce poate fi verificată de oricine care-și face timp să învețe noțiunile de matematică necesare. Dar transformarea apei în vin și abilitatea de a merge pe apă țin de credință, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta.

Richard Dawkins, care predă înțelegerea publică a științei la Oxford University, a avut dreptate când a spus:

Nu vreau să pun în discuție faptul că lucrurile în care un anume individ crede trebuie să fie neapărat țicnite. S-ar putea să fie sau nu. Ideea este că n-avem cum hotărî dacă sunt așa sau nu, pentru că dovada este ocolită în mod explicit. Faptul că adevărata credință n-are nevoie de dovezi este considerat cea mai mare virtute. Dar ea este capabilă de a-i împinge pe oameni spre absurdități atât de mari, încât mie mi se pare că credința seamănă cu un fel de boală mintală.[1]

În această carte am făcut o serie de speculații bazate pe ultimele teorii din gândirea unor experți de prima mână din domenii variate, ca geologia și studiile biblice. Dar, mai presus de toate, am venit cu niște idei ce pot fi testate. Acestea nu țin de credință, ci de știință, și pot fi, de altfel ar trebui să fie, dovedite independent.

Iată două descoperiri ce pot fi testate în întregime, rezultate în urma abordării trecutului într-o manieră multidisciplinară.

Mai întâi, am demonstrat că unele din cele mai importante situri megalitice din insulele britanice au fost construite cu grijă, pentru a măsura mișcările pe termen lung ale planetei Venus, ceea ce a dovedit că oamenii care le-au construit aveau un sistem de măsurare a timpului de o precizie ce mergea până la câteva secunde, pe o perioadă de peste patruzeci de ani. Cea mai mare structură de acest fel este veche de aproape 1.000 de ani și fizic mai masivă decât Marea Piramidă din Egipt.[2]

În al doilea rând, am rezolvat enigma „yardului megalitic” al domnului profesor Thom.

În deceniul al șaselea al secolului XX, acest neoarheolog a stârnit mânia profesioniștilor, argumentând că toate siturile antice din nordul Scoției până în Britania dovedeau folosirea unei unități standard de măsurare, ce avea o precizie de până la o fracțiune de milimetru. A fost nevoie de câțiva ani pentru ca descoperirea să fie acceptată dincolo de granițele Societății de Statistică Regală, care a publicat cea dintâi dovadă. Dar nici bunul profesor și nici altcineva n-au fost în stare să înțeleagă cum de au reușit constructorii megalitici să stabilească și să repete o măsurare atât de perfectă.

în Aparatul lui Uriel, noi arătăm că, fără îndoială, această unitate preistorică a fost creată în întregime cu ajutorul astronomiei observaționale. Noi arătăm exact cum a fost derivată unitatea și explicăm cum poate fi ea reprodusă de oricine dorește să repete experimentele noastre. Reconstruind un aparat de observație antic și, din instrucțiuni notate cu mii de ani în urmă, am creat yardul megalitic. Factori simpli, observabili, ce se iau din masa Pământului, rotația planetei în jurul axei sale, plus rotația anuală în jurul Soarelui, au reprodus această unitate antică de lungime pentru noi, așa cum făcuseră pentru locuitorii antici ai Europei de Vest.

Știința a început în Europa de Vest, nu în ultima perioadă a evului mediului, așa cum în mod eronat cred oamenii, ci în mileniul al patrulea î.Hr. Începând de atunci, religia a tot încercat s-o țină sub control.

Capitolul 1

PROBLEMA PREISTORIEI

EȘECUL PRIMULUI MODEL

Omenirea este o enigmă în căutarea propriei sale soluții.

Mica planetă pe care o ocupăm s-a învârtit în jurul unei stele de dimensiuni reduse, la marginile unei galaxii medii ca mărime, dintr-un univers cu o întindere inimaginabilă, timp de peste 4, 5 miliarde de ani, dar, cu toate acestea, specia noastră deosebită de primate și-a făcut apariția de foarte puțin timp. Este umilitor să deducem că, dacă vom compara vârsta Pământului cu durata de viață a unui om obișnuit, rezultă că omenirea n-a existat nici cât timp îți ia să spui, Homo sapiens”.

Majoritatea oamenilor cred că omenirea a evoluat încet și progresiv, de la biete primate la tehnicieni profesioniști, dar nu există nicio teorie acceptabilă care să explice dezvoltarea lumii în care trăim în zilele noastre. Lord Renfrew a afirmat, pe când era profesor de arheologie la Universitatea din Cambridge, că studiul preistoriei se află într-o stare de criză:

Arheologii din toată lumea și-au dat seama că o mare parte din preistorie, așa cum apare ea în manualele existente, este incorectă. O parte este de-a dreptul greșită. Ceea ce a șocat puternic, un eveniment cu greu previzibil în urmă cu doar câțiva ani, este că preistoria, așa cum am învățat-o noi, se bazează pe mai multe presupuneri care nu mai pot fi acceptate ca întemeiate. Mai mulți comentatori vorbesc în ultimul timp despre o revoluție în preistorie, având aceeași natură fundamentală ca a unei revoluții în gândirea științifică. Într-adevăr, s-a sugerat că schimbările ce au loc acum în domeniul preistoriei anunță o schimbare spre un nou model, un cadru de gândire complet nou, cerut de eșecul primului model.[3]

Modelul anterior al originii civilizației presupunea că ideile avansate s-au născut din neant acum 10.000 de ani. În toată lumea, au apărut dintr-o dată comunități organizate, câinii s-au domesticit, s-au construit ambarcațiuni, s-au îngrijit animale, s-au semănat culturi agricole, orașele au început să se ridice și a început comerțul.

Toate acestea sunt într-adevăr de dată foarte recentă, dacă ținem cont de faptul că uneltele de piatră găsite recent în regiunea râului Gona din Etiopia au o vechime între 2,5 și 2,6 milioane de ani. Știind că tehnologia instrumentelor există de o perioadă de timp atât de lungă, întrebarea pe care trebuie să o punem este: de ce, după cel puțin 100.000 de generații de tehnologie în stagnare, s-au transformat dintr-o dată acești oameni neștiutori ai peșterilor în ființe sociale deștepte, care au creat marile civilizații ale lumii? Roger Lewin, scriind în revista New Scientist, a insistat asupra acestei situații ciudate:

Invenția și răspândirea agriculturii este esențială pentru istoria umanității. Timp de mai mult de o sută de mii de ani, oamenii au trăit într-o varietate mare de medii, căutând după hrană.

Apoi, într-un moment de scurtă durată din preistorie, acum 10.000 de ani, oamenii au început să domesticească animale și să crească plante în vreo zece „centre de origine” din Lumea cea Veche și cea Nouă.

În mod evident, ceva este foarte greșit. Vechea teorie a evoluției civilizației s-a format din presupuneri făcute de observatori victorieni și apoi dezvoltate de diverși experți la începutul secolului al XX-lea. Modelul care a fost acceptat s-a dezvoltat și s-a schimbat cu timpul, dar un număr de puncte cheie în evoluția umană au fost acceptate la modul general până foarte de curând. Aceste credințe cuprindeau:

• Acum vreo 40.000 de ani a apărut omul modern (Homo sapiens).
• Acum vreo 12.000 de ani, vânători din Asia au străbătut fâșia de pământ de pe locul actualei strâmtori Bering și s-au stabilit în America.
• Acum 10.000 de ani au apărut comunitățile organizate sub formă de gospodării, câinii au fost domesticiți, s-au construit ambarcațiuni și a început comerțul.
• Acum vreo 5.000 de ani au apărut orașele în Sumer, iar de acolo, toate formele de artă ale civilizației – arhitectura, diferențierea activităților, scrisul, matematica, astronomia și înregistrarea datelor – s-au răspândit peste tot, pentru a răspândi civilizația în restul lumii.

Pe parcursul ultimilor ani, arheologia a suferit o revoluție importantă, cu noi metode științifice de analiză, ce sunt acum disponibile spre a înlocui ipotezele experților. Deosebit de importantă s-a dovedit a fi imensa îmbunătățire în abilitatea de a data artefacte, arătând că aceste puncte cheie de mai sus sunt pur și simplu incorecte. Rezumatul este că acum există un gol în cunoștințele noastre de preistorie.

DIN MAIMUȚE

Deci unde a început viața umană? Ei bine, teoriile din gândirea actuală sugerează că provenim dintr-o picătură microscopică care a răcit! Lynn Margulis de la Universitatea din Boston a dezvoltat o teorie conform căreia viața, așa cum o știm noi, a început sub forma unei boli și că genele pe care le purtăm în noi conțin un parazit simbolic.[4] Cea dintâi formă de viață pe Pământ era reprezentată de organisme simple unicelulare, care erau incapabile din punct de vedere biologic să evolueze spre forme de viață complexe și moderne, ca mamiferele. Totuși, când au fost infectate de o bacterie simplă, reacțiile chimice interne combinate ale celor două organisme le-au permis să obțină energie din oxigen.

Entitățile unicelulare care respirau aveau acum acces la destulă energie pentru a se transforma în noi organisme formate din mai multe celule.

Această combinație ce respira a unei celule cu un parazit a fost deosebit de eficientă în producerea componentelor esențiale pentru creșterea celulei. Orice plantă și animal pluricelular de pe planetă are în zilele noastre mitocondrii ce provin toate din acele celule gazdă originale infectate; atât celula umană spermatozoidă, cât și omul, conțin mitocondrii. În timpul fertilizării, mitocondriile spermei nu sunt încorporate în ovulul fertilizat și, prin urmare, genele mitocondriene sunt transmise la urmași numai de mamă, ale cărei ovule fertilizate conțin în jur de 200.000 de molecule de ADN mitocondrial (ADNm).

Cu timpul, au avut loc mutații, astfel încât cromozomii mitocondriali ai diferitelor familii umane s-au separat treptat, iar diferențele au devenit tot mai clare de-a lungul miilor de ani. Deoarece ADNm nu se combină unele cu altele, fiecare femeie reține o urmă codificată internă a istoriei sale revoluționare din zorii apariției speciei noastre și chiar de mai demult.

Geneticianul Wesley Brown de la Laboratorul Howard Godmann din cadrul Universității din California și-a dat seama că, teoretic, ar trebui să fie posibil să se folosească ADNm pentru a stabili cum s-au format toate legăturile în evoluția speciei umane, până când a descoperit străbunicul tuturor cromozomilor mitocondriali din care s-au tras toți ceilalți. El s-a gândit, de asemenea, că, totodată, ar putea să meargă atât de departe în timp, încât să arate că organismul care purta cromozomul ancestral nu este uman deloc. Brown și-a construit arborele genealogic mitocondrial și a fost surprins să desemneze un strămoș comun, femelă, destul de recent, pentru toate ființele umane.

Conform calculelor sale, fiecare om de pe planetă din zilele noastre s-a dezvoltat dintr-un element mic, monomorfic din punct de vedere mitocondrial, cu circa 180.000-360.000 de ani în urmă. Aceasta înseamnă, în termeni mai simpli, că a existat o singură femelă, din care provine întreaga omenire. Se înțelege de ce Brown a numit-o pe această femeie necunoscută „Eva mitocondrială”[5].

A fost un rezultat amețitor. Se știe că evoluția umană a avut loc timp de mai multe milioane de ani și, cu toate acestea, doar cu 200.000 sau 300.000 de ani în urmă, a existat o femeie din care toți cei 6.000.000.000 de oameni se trag. Allen Wilson, șeful grupului de cercetare care a făcut această descoperire, a insistat asupra faptului că această „Evă mitocondrială” avea un număr mic, dar necunoscut, de parteneri de ambele sexe, care au adus exemplare din ADN-ul lor nuclear la fondul nostru comun de gene, dar ideea este clară: toate rasele umane sunt rude foarte apropiate.

Familia noastră lărgită este, de asemenea, mult mai apropiată decât își dau seama majoritatea oamenilor. Biologii moleculari au identificat acum din studiul ADN-ului că genele noastre sunt asemănătoare cu cele ale maimuțelor africane în proporție de 98. Sociologii au stabilit, de asemenea, că fiecare aspect al comportamentului social uman, de la lovirea copilului până la pofta de înghețată, este legat de vreun motiv evoluționist ascuns, cu un corespondent în fiecare mamifer, de la maimuță la zebre[6]. Cu toate acestea, evident, suntem foarte diferiți.

Antropologul James Shreeve a explicat bine problema când a spus:

Adevărul este că ființele umane – oamenii moderni, Homo sapiens sapiens – sunt din punct de vedere al comportamentului departe, foarte departe de a fi „doar un alt animal”. Misterul este unde, cum și de ce s-a petrecut schimbarea. Nu se pot găsi răspunsuri în perioada imensă de timp hominid de pe planetă.

Ștafeta a fost ridicată mai sus. Într-adevăr, a avut loc o tranziție foarte importantă, dar s-a întâmplat cu atât de puțin în urmă, încât încă o resimțim. Undeva, în vestibulul istoriei, chiar înainte de a începe să facem însemnări despre noi, s-a întâmplat ceva ce a transformat un animal ce trecea drept precoce într-o ființă umană.[7]

Prima ființă categorizată oficial ca „om” – Homo erectus – se pare că a migrat din Africa cu 1,7-2 milioane de ani în urmă, răspândindu-se prin zonele temperate ale Europei de Est și prin Asia, până în Indonezia. Cu 300.000 de ani în urmă, strămoșii noștri ajunseseră în zonele mai reci, la nord, până la Insulele Britanice.

MITUL OMULUI PREISTORIC

Azi, imaginea omului antic nu este prea clară pentru mulți oameni. De îndată ce pomenim de omul preistoric, ne vine în minte vechiul stereotip al unei brute deosebit de hirsute.

Dar adevărul n-are cum să fie mai diferit. Până nu demult, se considera că omul modern de azi are vreo 40.000 de ani și că a apărut din origini necunoscute, cam când a dispărut omul de Neanderthal. Cu toate acestea, recentele descoperiri arheologice au arătat că ființe umane identice cu noi au coexistat cu omul de Neanderthal timp de 90.000 de ani.

Disputa în ceea ce privește nedumerirea dacă strămoșii noștri s-au încrucișat cu oamenii de Neanderthal sau nu ține de ani de zile.

Mai mulți experți au pretins că au existat cu siguranță relații sexuale între asemenea specii apropiate de om – ar fi împotriva firii umane dacă n-ar fi existat. Alții au speculat că se poate să fi existat relații sexuale, dar cele două subspecii s-ar putea să fie prea îndepărtate pentru a da naștere la urmași din asemenea împerecheri.

Un răspuns la întrebarea supărătoare în ceea ce privește relația noastră cu omul de Neanderthal ar putea fi oferit prin studiul ADN-ului mitocondrial.

În anul 1997, a fost extras ADN antic dintr-un specimen de Neanderthal din peștera Feldhofer din valea Neander, de lângă Dusseldorf, în Germania. Matthias Krings, lucrând în laboratorul lui Svante Paabo de la Universitatea din Munchen, a reușit să îmbine o secvență nucleotidă pentru 379 de perechi de bază de ADN mitocondrial maternal moștenit, conservat într-o secțiune de 3,5 grame din humerusul drept al specimenului. Rezultatele au fost apoi reproduse meticulos de Anne Stone, în laboratorul lui Mark Stoneking de la Pennsylvania State University. Când secvența de ADNm neanderthalean a fost comparată cu regiunea corespunzătoare la omul modern și la cimpanzei, diferența totală dintre omul de Neanderthal și ființa umană a fost aproximativ de trei ori mai mare decât diferența medie între oamenii moderni, dar numai pe jumătate ca mărime în ceea ce privește diferența dintre oameni și cimpanzei. Cum secvența de Neanderthal era atât de diferită de orice secvență umană modernă, mulți experți s-au gândit că este puțin probabil ca oamenii de Neanderthal să fi contribuit la fondul de bază al ADN-ului uman mitocondrial[8].

Astfel, dovada sugerează că oamenii de Neanderthal și oamenii moderni s-au separat din punct de vedere genetic cu aproximativ 500.000-600.000 de ani în urmă. Mark Stoneking și colegii săi și-au exprimat concluzia finală spunând:

Aceste rezultate indică faptul că oamenii de Neanderthal nu au furnizat ADN mitocondrial oamenilor moderni; oamenii de Neanderthal nu sunt strămoșii noștri.

Se poate că oamenii de Neanderthal să nu fie strămoșii noștri, dar, cu siguranță, n-au fost niște neștiutori asemănători maimuțelor, așa cum apar ei adesea descriși. De fapt, o viziune mai bună asupra acestor „alți” oameni a fost foarte bine exprimată de un expert, după cum urmează:

Dacă omul de Neanderthal ar putea fi reîncarnat și dus într-un metrou din New York – cu condiția să fie spălat, bărbierit și îmbrăcat în haine moderne – ne îndoim că ar putea atrage atenția mai mult decât unii dintre concetățenii noștri.[9]

Dacă acceptăm faptul că aceasta nu este o reflecție asupra oamenilor din metrourile din New York, observăm că relevă un lucru important privind tendința noastră de a ne aștepta ca specimenele timpurii de om să fie brutale și necizelate. Definiția actuală a civilizației este destul de restrictivă și, probabil, spune multe despre supremația care se percepe despre europenii secolului al XIX-lea, ce au aplicat eticheta de „sălbatic” oricărui grup care era diferit de lumea lor creștină bazată pe tehnologie.

Realitatea este că oamenii de Neanderthal aveau un creier puțin mai mare decât cel al omului modern obișnuit. Ba mai mult, ei au existat timp de un sfert de milion de ani înainte de a dispărea cu 25.000 de ani în urmă. Au avut, așadar, o perioadă imensă de timp pentru a-și dezvolta propria lor sofisticare. Oricine se îndoiește de faptul că ei erau cu adevărat oameni n-are decât să studieze frumoasele lucrări de artă pe care le-au lăsat în urmă sau dovezile care atestă existența unor ritualuri și a unei structuri sociale. Acum este cert că oamenii de Neanderthal de mai târziu își îngropau morții cu mare grijă, presărând peste ei adesea ocru roșu și, de asemenea, așezând lângă ei unelte și came, pentru a-i ajuta, se presupune, în trecerea spre „locul dincolo de mormânt”.

Morții erau uneori așezați în poziții artificiale, cunoscute ca înmormântări „îndoite” sau „ghemuite”, unde genunchii erau ridicați și legați strâns de trunchi, în poziția fătului. Nu putem să nu ne întrebăm dacă aceasta avea vreo legătură cu credința lor în renaștere – așezând morții în poziția de sosire în lumea următoare, sau chiar pentru următoarea lor reîncarnare lumească.[10]

Ce a putut fi în mințile acestor oameni care trăiau în paralel cu ceilalți? Un popor care odată a fost stăpânul Pământului, dar din care a rămas atât de puțin? Cu siguranță au iubit viața și au respectat moartea. Câteva corpuri neînsuflețite de Neanderthal au fost îngropate într-un mod asemănător cu cel al înmormântărilor paleolitice târzii, indicând o transmitere a ritualilor dintre două specii omenești. Ne impresionează faptul că hotărârea de a îngropa bunuri prețioase cu morții indică cu tărie existența religiei, că credeau într-o continuare a vieții într-o altă viață – altfel, de ce ar fi irosit obiecte fabricate de ei, lăsându-le într-un mormânt? Știm că multe culturi, ca de exemplu egiptenii antici, își aprovizionau morții pentru călătoria spre „Duat” – tărâmul morților – așa că de ce n-ar fi acest lucru valabil și pentru oamenii de Neanderthal?

Avem, de asemenea, dovada unor adevărate emoții omenești. Unele locuri cu morminte ale oamenilor de Neanderthal conțin cantități mari de polen vechi (antic) în jurul corpului, care n-avea cum să apară decât împrăștiind un număr foarte mare de flori peste ruda sau prietenul dispărut.[11] Puținele mărturii pe care le avem despre cultura de Neanderthal arată, în plus, semne de dragoste și grijă umane. Un sit arheologic de 60.000 de ani vechime din munții Zagros, Irak (adică de treizeci de ori mai mult decât perioada care a trecut de la nașterea lui Iisus), oferă un exemplu excelent. Printre rămășițele a nouă oameni de Neanderthal, un schelet arată semne clare că individul fusese rănit grav cu mulți ani înainte de a muri, rămânând cu răni la cap, cu un braț schilodit și orb de un ochi. Perioada mare de timp care a trecut de la distrugerea sa fizică până la moarte demonstrează că a fost cu siguranță hrănit și îngrijit de ceilalți. Putem conclude spunând că grupurile de Neanderthal și-au dezvoltat cu certitudine o structură de responsabilități sociale.

Este posibil ca această cultură de Neanderthal să fi atins un nivel nu foarte diferit de cel al anumitor grupuri umane din zilele noastre, ca de exemplu australienii aborigeni, care fug de tehnologie, preferând vechile lor metode bazate pe empatia cu mediul.

Pentru cărțile noastre anterioare, am petrecut ani întregi cercetând istoria poporului evreu și am fost fascinați să descoperim că ținutul care acum este Israel a fost un centru activ pentru oameni timp de peste 100.000 de ani. Unele dintre rămășițele cele mai vechi cunoscute ale omului modern au fost găsite într-o peșteră la Qafzeh, la o aruncătură de băț de centrul orașului Nazaret. Această peșteră conține rămășițe ale omului de Neanderthal, dar și ale omului modern, dar tocmai succesiunea straturilor de pământ și ordinea scheletelor fosilizate sunt fascinante. Strămoșii noștri direcți au fost găsiți în straturile cele mai adânci, în timp ce oamenii de Neanderthal au fost găsiți mult mai la suprafață, arătând, fără urmă de dubiu, că omul modern trăia cu zeci de mii de ani înaintea tovarășilor noștri umani (hominizi).

Nu este simplu să stabilești vechimea unor artefacte atât de vechi, dar există tehnici ce dau rezultate bune. Metoda obișnuită de a stabili vechimea materialului organic este să măsori conținutul de carbon 14, dar aceasta nu mai este folositoare la artefacte de peste 50.000 de ani vechime. Totuși, alte metode ca termoluminiscența (TL) și rezonanța de rotație a electronului (RRE) pot fi folosite pentru a data material mai vechi.[12]

La începutul anilor 1980, Helene Valladas, arheolog la Centrul pentru Radioactivitatea de Nivel Slab al Comisiei Franceze de Energie Atomică, a folosit metoda TL pentru a data schelete umane la Qafzeh, care aveau uimitoarea vârstă de 92.000 de ani. Apoi, Henry Schwarez de la Universitatea Memaster și colegul său, Rainer Grun, din Cambridge, au folosit metoda RRE, concluzionând că scheletele nu aveau mai puțin de 100.000 de ani și, mai probabil, 115.000 de ani.[13] Dintr-o dată a devenit foarte dificil pentru oricine să afirme că oamenii moderni cunoscuți existau în Nazaret cu cinci mii de generații înainte de nașterea lui Iisus Hristos!

Vechiul Testament afirmă că primul om creat de Dumnezeu a fost Adam și oferă o genealogie până la Avraam. „Evanghelia după Matei”, din Noul Testament, oferă o genealogie de la Avraam până la Iisus însuși. Per total există 61 de generații, dar, chiar ținând cont de vârstele înaintate atribuite unor personaje biblice, se pare că foarte mulți oameni au fost uitați pe undeva.

Scheletele fosilizate găsite în acea peșteră de la periferia Nazaretului sunt, din punct de vedere anatomic, identice cu noi astăzi. Ca și în cazul omului de Neanderthal din metroul din New York, dacă unul dintre copiii lor ar putea fi pus de cineva într-o mașină a timpului, acel copil ar putea fi crescut într-un mod normal și eventual educat la o universitate, la același nivel ca orice persoană din lumea modernă.

Toate dovezile existente arată pur și simplu că specia noastră nu a evoluat de peste 100. 000 de ani. Aceasta ridică o problemă grea și privește motivul stagnării atât de îndelungate a dezvoltării sociale umane și a tehnologiei. Tim White de la Universitatea Berkeley, din California, a explicat totul foarte clar, spunând:

Nu se întâmplă nimic timp de sute de mii de ani. Și acesta este un lucru normal la animale. Comportamentul uman nu este așa.

Există un lucru de care poți fi sigur în cazul oamenilor. Ei se schimbă.

Conform teoriilor standardizate, practic nu s-a schimbat nimic până acum aproximativ 10. 000 de ani în urmă. Apoi bum – totul s-a schimbat!

De ce?