Conspiratia Stargate

Conspiratia Stargate de Clive Prince

Introducere

Oricît de ciudat ar părea, nu aceasta este cartea pe care intenționam să o scriem. Într-un sens, sîntem de-a dreptul surprinși, chiar puțin șocați, de a fi ajuns pe poteca dificilă ce ne-a dus, într-un tîrziu, la Conspirația Stargate^* .

Intenționasem să scriem o continuare a lucrări noastre din 1997, Misterul templierilor, în care argumentam că religia creștină este descendenta vechiului cult egiptean al zeilor Isis și Osiris – cultura noastră nefiind așadar deloc iudeo-creștină, ci egipteano-creștină. Implicațiile erau surprinzător de ample, dar divulgasem și cel mai bine ascuns dintre toate secretele ereticilor cavaleri templieri, în cea mai controversată dezvăluire a cărții – Ioan Botezătorul fusese adevăratul Mesia, iar Iisus un fel de uzurpator.

Dorind să aflăm mai mult despre rădăcinile egiptene ale culturii noastre, am cercetat mai departe religia antică și ne-am trezit examinînd textele piramidelor și originile scrierilor hermetice. Cu cît avansam mai mult, cu atît realizam că Egiptul antic poseda o cunoaștere uluitoare, mult peste nivelul acceptat de cercetătorii moderni. Am descoperit că acești oameni dintr-un trecut îndepărtat aveau o înțelegere a cosmologiei ce nu a mai fost egalată pînă în prezent și poate că am mai avea și azi cîte ceva de învățat de la ei. Pînă la urmă, nici cunoașterea secretelor pierdute ale geniului egiptenilor antici nu a constituit subiectul cărții.

Ca nespecialiști în studierea Egiptului antic nu puteam rămîne indiferenți față de interesul crescînd arătat „Egiptului alternativ“ al lui Andrew Collins, Colin Wilson și al altora, ale căror cărți concurau autocomplacerea egiptologiei clasice în afirmarea „certitudinilor“.

^* Cum Stargate („Poarta Stelară“) este, evident, un nume de cod, am preferat să păstrăm această denumire și în traducerea românească. (n.red.)

În special trei autori au rămas asociați în conștiința publică cu ideile noi, radicale, despre cultura antică, mai ales despre Egipt: Robert Temple, autorul fecundei The Sirius Mystery (1976); Robert Bauval, coautor cu Adrian Gilbert al The Orion Mistery (1994); și Graham Hancock, al cărui succes dincolo de orice limite a fost stabilit cu The Sign and the Seal (1992). De atunci, Hancock a căpătat o audiență la scară mondială cu Fingerprints of the Gods (1995), cu lucrarea semnată împreună cu soția sa, Santha Faiia, Heaven’s Mirror (1998), cu aceea scrisă în colaborare cu Robert Bauval, Keeper of Genesis (1996) și cu cea realizată împreună cu John Grisby, The Mars Mistery (1998). Aceste cărți acoperă o paletă vastă de idei noi, fascinante și radicale, multe atît de încetățenite printre cititorii fideli, încît au început să fie considerate adevăruri. Și, asemenea majorității cititorilor lor, am devenit și noi admiratori entuziaști.

După multe luni de cercetări și de scriere a acestei cărți, încă mai admirăm energia și angajamentul acestor autori, dar făcînd un pas înapoi față de operele lor am perceput o imagine nouă și mult mai cuprinzătoare. Fie că acești autori sînt sau nu conștienți de existența ei, opera lor face parte intrinsecă din frontul pe care l-am deschis.

Și lucrurile nu se opresc aici. Controversa înverșunată în jurul ideii unei civilizații marțiene, de mult dispărute, a fost și ea atrasă în luptă și, asemenea misterelor egiptene, a fost utilizată pentru a transmite un mesaj regizat cu multă grijă. Esențialmente, ea afirmă că zeii antici erau extratereștri – și că ei s-au întors. Dar subtextul este limpede: doar unii aleși aud cuvintele lor și doar acești aleși vor participa la așteptata apocalipsă. Ne-am putea hazarda să ghicim identitatea aleșilor, dar ați fi surprinși.

Este bine cunoscuta tactică divide et impera cu un substrat cvasireligios, amenințător. Și nu este o sectă obscură, minusculă, ci un fenomen masiv, care, în formă sau conținut, s-a infiltrat în cultura și în viața spirituală occidentală. Dar cine se află în spatele ei? Și ce anume speră oare să obțină prin ea?

Desigur că am luat în considerație varianta că am fi devenit paranoiaci, gîndul ne-a bîntuit de mai multe ori pe măsură ce ne adînceam în investigații, dar dovezile rămîneau, erau izbitoare, și nu ne mai îndoiam că o enormă conspirație încearcă să ne facă să gîndim într-un anumit fel. Și pentru ca un asemenea scenariu global să funcționeze, este nevoie de mase mari de conspiratori, fie că ei o fac sau nu în cunoștință de cauză. Aceste grupuri, vom descoperi, nu numai că includ, cum era previzibil, servicii de informații precum CIA și MI5, dar, în mod mai puțin evident, mulți alți presupuși membri, de la guru New Age la fizicieni, oameni de știință și multimilionari.

Exploatînd cu cinism setea pentru minuni și semne a acestui sfîrșit de epocă, dar și pasiunea noastră pentru misterele Egiptului antic, conspiratorii sînt pe cale să creeze pe nevăzute un sistem de credință ce hrănește febra milenaristă, deși este probabil că el nu va înflori cu adevărat decît în primii ani ai secolului douăzeci și unu.

Doar pentru că a fost exploatat cu cinism și pe scară largă faptul că omul modern este ahtiat după contactul cu inefabilul, cu misteriosul, nu înseamnă că nu au existat niciodată fenomene paranormale sau experiențe mistice autentice. Nici nu sugerăm că n-ar mai exista secrete legate de istoria îndepărtată a omului sau de locul lui în univers. Dar avem o poziție critică față de anumite credințe ce afirmă că au rezolvat aceste mistere nu pentru că avem o atitudine sceptică, ci pentru că am sesizat o serie de erori. Cel mai mult ne deranjează modul în care sînt exploatate credințe și concepte altfel inofensive.

Chiar și viețile celor care nu manifestă nici un interes față de aceste subiecte vor fi afectate de prezenta campanie și oamenii vor fi manipulați să gîndească într-un anumit fel. Am ajuns să realizăm, cu inimile grele, că parte a scenariului are menirea de a ne pregăti să acceptăm idei altfel inacceptabile, poate chiar respingătoare. N-au făcut nici o greșeală în această spălare de creiere pe scară largă.

Povestea este atît de provocatoare încît nu putem să vă cerem altceva decît să renunțați pentru o clipă la neîncredere și să urmăriți pas cu pas ancheta, abandonînd ideile preconcepute și prejudecățile. La final, poate că veți ajunge la întrebarea și dacă au dreptate? Dacă există cu adevărat o „conspirație a porții stelare“ ce devorează inima democrației, independența oamenilor și conștiința de sine? Dacă sîntem pregătiți pentru acceptarea a ceva anume pe care, în condiții normale, l-am respinge?

Cartea nu este o încercare de a mobiliza masele sau de a crea o contralovitură politică împotriva conspirației. Oricum, cei interesați s-ar asigura imediat ca o astfel de încercare să fie sortită eșecului. Și totuși, credem că o opoziție este posibilă, primul pas fiind, așa cum poarta stelară însăși o face, acela de a lupta în mintea noastră.

LYNN PICKNETT CLIVE PRINCE Londra, iunie 1999

PROLOG

Cei Nouă Zei

La începuturi au fost Cei Nouă Zei ai Egiptului antic, Marea Eneadă, în care erau personificate toată frumusețea, magia și puterea. Deși mai mulți, ei erau cu adevărat Unul, toți fiind înfățișări ale marelui zeu creator, Atum. Textele piramidelor, hieroglifele descoperite pe pereții interiori a șapte piramide datînd din Dinastiile a V-a și a VI-a, îi invocau pe cei nouă ca Unul:

O, tu, Mare Eneadă, ca Unul șHeliopolisț (și anume) Atum, Shu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Isis, Seth și Nephtys, o voi fiii lui Atum, binecuvîntați acest copil...¹

Misterele Marii Eneade erau celebrate de generații de inițiați la Heliopolis. Rugăciunile lor se aflau în centrul vieții miilor de bărbați și femei, identitățile lor abstracte fiind făcute cunoscute credincioșilor așa cum sînt sfinții pentru catolicii contemporani, în timp ce misterioșii zei susțineau inefabilul.

Cei Nouă, într-o formă sau alta, au domnit timp de secole, pînă cînd lumea egipteană s-a schimbat pentru totdeauna în urma sosirii popoarelor cuceritoare, grecii și, mai tîrziu, romanii. Schimbarea părea definitivă o dată cu apariția noii religii a zeului-om sacrificat, Yeshua (Iisus). Dar chiar și atunci se credea că Cei Nouă s-au retras într-un regat ceresc sau, cum mulți ar spune azi, într-o altă dimensiune. Cei Nouă plecaseră poate pentru ca, într-o bună zi, să se reîntoarcă în plină glorie.

Oricum, Cei Nouă nu mai erau decît o simplă curiozitate a unei religii de mult apuse, iar lucrarea preoților fusese la fel de efemeră ca nisipul scurs printre degetele timpului. Orașul lor sacru, Heliopolis, ascundea secrete păstrate cu mare grijă și o incredibilă cunoaștere de abia azi redescoperită. Utilizînd cunoașterea antichității, inițiații construiseră piramidele, construcții încă neegalate și ale căror mistere continuă să provoace și să captiveze. Cei Nouă își educaseră bine preoții, iar ciudata și secreta lor cunoaștere s-a întors ca să ne bîntuie.

Îngropate în apropierea suburbiilor orașului Cairo, cel mai populat oraș african, cu 16 milioane de locuitori și un trafic aiuritor, minunile anticului Heliopolis sînt marcate azi doar de un singur obelisc. Fusese odată, neoficial, o minune a lumii antice, ce glorifica prin numele său, derivat din traducerea în limba greacă pentru „orașul regelui soare“, faptul că era centrul credinței în Ra, a cărui trecere strălucitoare brăzda cerurile. Numele egiptean era Ounu, menționat ca On în Vechiul Testament, și ar putea însemna „orașul cu coloane“, deși nimeni nu este sigur. Uneori era numit „Casa lui Ra“, în timp ce arabii îl numeau Ain-Shams, adică „Ochiul Soarelui“ sau „Primăvara Soarelui“.²

Nu se știe cu cît timp înainte de prima sa menționare în cronici fusese fondat Heliopolis, dar era deja centrul religios suprem al Egiptului cel puțin de la începuturile Vechiului Regat (circa 2700 î.Hr.).³ Chiar dacă puterea și influența altor centre de cult rivale au crescut în timp, Heliopolis și-a păstrat mereu statutul și a fost profund stimat pentru vechimea sa.

Heliopolis era principalul centru religios în epoca piramidelor, iar teologia sa, primul sistem organizat de religie și cosmologie cunoscut în Egipt, a inspirat și motivat ridicarea marilor monumente de la Giseh. Pentru oamenii din acel timp și din acele locuri, teologia reprezenta suma tuturor cunoștințelor. Tot ceea ce exista era Zeul, totul era o manifestare a Lui/Ei și totul era animat de scînteia divină. Orice studiu era în sine un act religios, glorificator. A învăța însemna să venerezi și în același timp să te apropii de dumnezeire. Heliopolis este legat pentru totdeauna de Giseh, platoul aflat la douăzeci de kilometri spre sud-vest. Într-adevăr, primele trei piramide sînt poziționate ca să marcheze drumul către Heliopolis.⁴

Ca „sălaș al zeilor“ și „loc de naștere al zeilor“, Heliopolis era cel mai sacru loc din Egipt. Cuprindea temple închinate zeului creator Atum, lui Ra, zeul soare însuși, și lui Horus, ca și lui Isis, Thot și zeului Nilului, Hapi. Una dintre clădirile cele mai celebre era hwt-psdt, Palatul Marii Eneade. O altă construcție era Templul lui Phoenix, în care se afla piatra sacră ben-ben, cea mai sfîntă relicvă egipteană, probabil de origine meteoritică.

Preoțimea din Heliopolis era faimoasă pentru înțelepciunea și învățăturile sale. Două mari cuceriri fuseseră făcute în domeniul medicinei și astronomiei, iar preoții de rang înalt dețineau titlul de „Mare Vizionar“, cu înțelesul de „Astronom Șef“.⁵ Preoții de aici încă mai erau priviți ca mari învățați și înțelepți ai Egiptului în timpul lui Herodot (secolul V î.Hr.) și încă erau amintiți în zilele lui Strabo, primul secol d.Hr. Preoții erau faimoși printre greci și se spune că, printre alții, Pitagora, Platon, Eudoxos și Thales au mers să studieze la Heliopolis. Și chiar dacă știm puține nume ale marilor profesori egipteni, știm că Imhotep, geniul care a proiectat prima piramidă, Piramida Pașilor, a lui Djoser, din Saqqara, și care era venerat ca un zeu pentru cunoștințele sale medicale, a fost Mare Preot aici.⁶

Lucru semnificativ, preoțimea includea probabil și femei. O inscripție din Dinastia a IV-a, aproximativ contemporană cu piramidele de la Giseh, făcea referire la o femeie din Templul lui Thot ca deținînd titlul de „Stăpîna Casei Cărților“.⁷

Este posibil să punem la un loc principalele elemente ale credințelor religioase din Heliopolis cu ajutorul textelor din piramide. Cel mai vechi text, din piramida de la Unas, datează din jurul anului 2530 î.Hr., cam la două secole după ce se consideră că fusese ridicată Marea Piramidă a lui Keops de la Giseh. De fapt, majoritatea egiptologilor sînt de acord că textele sînt mult mai vechi decît cele mai vechi inscripții ce au supraviețuit și că ele, la fel ca ideile religioase și cosmologice, existau la începutul Primei Dinastii, nașterea „oficială“ a civilizației egiptene, în jurul 3100 î.Hr.⁸ Textele piramidelor sînt cele mai vechi scrieri religioase păstrate pe glob.⁹

De obicei împărțite în scurte „capitole“, numite „enunțuri“ de egiptologi, aceste texte antice descriu ritualurile funerare și viața de după moarte a regelui (strict vorbind, „faraon“ este un termen apărut mult mai tîrziu). Dar avem toate motivele să credem că textele nu au numai caracter funerar și că înțelepciunea sădită în ele nu este relevantă numai pentru regii unei civilizații de mult apuse.

Tema centrală este viața de după moarte, sau astrală, călătoria în care regele, identificat cu Osiris, urcă spre ceruri pentru a deveni o stea. El întîlnește diverși zei și alte entități și este în cele din urmă acceptat în rîndurile lor. Pe urmă se reîncarnează în propriul său succesor, sub forma fiului lui Osiris, Horus, ceea ce asigură la modul propriu caracterul divin al dinastiei și menținerea continuității culturii egiptene.

Textele piramidelor sînt, fără nici o îndoială, opera preoțimii heliopolitane¹⁰ și reprezintă unica expresie nealterată a religiei acestora, precum și, probabil, singurele scrieri religioase aflate în afara Heliopolisului în acea vreme. După același principiu sînt interpretate inscripțiile funerare mai tîrzii, precum textele Coffin (scrise în interiorul sarcofagelor Regatului de Mijloc, 2055-1650 î.Hr.) și așa-numita Carte a Morților, deși acestea au fost influențate de alte sisteme religioase rivale. Textele piramidelor dețin cheia pentru reconstituirea credințelor anticului Heliopolis.

O altă problemă apare atunci cînd textele au fost scrise într-un scop anume, nu ca o dizertație teologică generală. Se poate face o analogie cu serviciul funerar creștin de azi. De exemplu, o referire la Iisus răstignit pe cruce pentru mîntuirea noastră este ușor de înțeles pentru un creștin, în timp ce un străin de această religie va pierde șirul. Textele piramidelor, într-un mod asemănător, nu sînt echivalentul unei biblii heliopolitane, ci mai mult o carte de rugăciuni.

Un studiu al credinței ascunse în texte dezvăluie o teologie și o cosmologie extraordinar de sofisticate, dar și foarte economic exprimate, ce pot fi citite la mai multe niveluri. Mai multe concepte complexe sînt exprimate simultan în această viziune. Există mai multe interpretări academice ale gîndirii heliopolitane, dar aceea despre care considerăm că are mai mult sens aparține profesorului american de istoria religiilor Karl W. Luckert, așa cum o redă în cartea sa Egyptian Light and Hebrew Fire (Lumina egipteană și Focul evreiesc – 1991). Conform acesteia, sistemul este de o simplitate dezarmantă, ascunzînd o bogată și uimitoare complexitate. Ajungem să realizăm că aceste credințe heliopolitane referitoare la natura universului, conștiință, viață și moarte sînt în același timp mistice și practice, încorporînd de asemenea o cunoaștere ce rivalizează cu cuceririle de vîrf ale științei moderne.

S-a recunoscut cu mult timp în urmă că textele conțin materiale astronomice. Lucrări recente afirmă că aceste idei nu sînt nici primitive și nici superstițioase, așa cum mulți cercetători mai cred, ci demonstrează o înțelegere detaliată și sofisticată a mișcării corpurilor cerești. Țin cont chiar și de fenomenul cunoscut ca precesia echinocțiilor, ce are un ciclu de 26 000 de ani, considerat a fi fost descoperit de greci în secolul al doilea î.Hr. (care chiar și atunci au interpretat greșit).¹¹ Iar civilizația egipteană exista cu cel puțin cinci mii de ani mai înainte. La această scară a timpului, superstițiosul nostru Ev Mediu, în care lumea era considerată plată, pare a fi fost ieri.

Cea mai importantă dezvăluire referitoare la textele piramidelor este aceea că, în ciuda ideilor noastre preconcepute, religia heliopolitană era, în fond, monoteistă. Nenumărații ei zei, adeseori cu cap de animal, erau înțeleși ca reprezentînd multele fețe ale unui aceluiași zeu creator, Atum.

Religia heliopolitană includea și conceptul uniunii mistice cu un zeu de rang superior, sau chiar cu sursa întregii creații. Această uniune era adevăratul obiectiv al procesului descris în texte, destinul final al călătoriei sufletului. Interpretarea comună este că uniunea era rezervată regelui după moarte, dar credem că nu era un drum rezervat regilor, nici măcar morților. Textele descriu de fapt o tehnică secretă ce permite unui bărbat sau unei femei să întîlnească zeul și, mort sau aflat în afara corpului, să descopere pentru sine o parte din cunoașterea acestuia.

Atum stă în centrul Marii Eneade, a celor nouă zei primari ai Egiptului. Exemplificînd conceptul „un zeu, mai multe înfățișări“, Cei Nouă sînt considerați Unul, ceilalți opt fiind diferite înfățișări ale lui Atum¹², similar cu ideea Treimii creștine. Așa cum spune profesorul Luckert: „Întregul sistem teologic poate fi vizualizat ca un fluviu de vitalitate creatoare emanînd din divinitate și care se subțiază pe măsură ce se depărtează de izvor.“¹³

Înainte de creația lui Atum, universul era fără formă, un vid numit Nun. Din acest vid s-a ivit o formă falică, colina sacră a lui Atum. Deși o metaforă, se credea că acest punct de reper are o existență fizică, este adevăratul punct al originii tuturor lucrurilor. Templul lui Atum din Heliopolis era construit probabil pe această colină sau, cum susțin unii egiptologi, ea se afla pe Platoul Giseh. Alții sugerează că piramidele însele intenționau să reprezinte Colina Primară.¹⁴

Scrierile egiptologilor victorieni sau chiar cele mai recente au fost pudibonde în legătură cu actul de creație al lui Atum. În fond, el a ejaculat universul masturbîndu-se pînă la un orgasm exploziv. Putem face glume pe tema Big Bang, dar este o imagine corectă. Energia dătătoare de viață a lui Atum a însămînțat vidul Nun, împingîndu-i granițele pentru a face loc formelor materiale. În povestea originară, Atum era considerat androgin: falusul reprezenta principiul masculin, în timp ce mîna reprezenta principiul feminin. Ceea ce definește principiul fundamental al sistemului heliopolitan și toată gîndirea egipteană, în special eternul și esențialul echilibru între masculin și feminin, între polii yin și yang, fără de care, credeau ei, ar domni haosul.

Din sămînța supremă a lui Atum a început să fie dezvăluit universul, căpătînd treptat o exprimare fizică, materială, lumea în care trăim, dar numai după ce s-a trecut prin mai multe etape. Din actul creației s-au ivit două ființe, Shu și Tefnut, prin divizarea principiului fundamental. Shu era bărbat, reprezentînd puterea creației, iar Tefnut femeie, reprezentînd principiul ordinii ce limita, controla și dădea formă puterii lui Shu. Tefnut mai este reprezentată ca zeița Ma’at, stăpîna justiției eterne.¹⁵ Shu și Tefnut sînt numiți uneori Ruti, fiind reprezentați fizic de doi lei sau de un leu și o leoaică.

Din unirea între Shu și Tefnut au apărut Geb (zeul pămîntului) și Nut (zeița cerului), reprezentări ale universului vizibil, cu forme mult mai concrete decît cele ale „părinților“. Geb și Nut, la rîndul lor, au dat naștere la două perechi de gemeni frate-soră, faimosul cvartet Isis, Osiris, Nephtys și fratele-consort, Seth. Ei exprimau principiul dualității în două moduri: bărbat-femeie și pozitiv-negativ/luminos-întunecat. Nephtys este sora întunecată a binefăcătorului Isis, în timp ce Seth este forța distructivă, obstructivă, care se opune caracterului civilizator și creator al lui Osiris. Aceste patru zeități au fost considerate ca fiind mai aproape de noi și de lumea materială decît predecesorii lor, deși locuiesc tot în lumea spiritelor, „dincolo de cortină“. Luckert spune că „există suficient de aproape pentru a participa la experiența umană a vieții și a morții“ și că „acționează pe o scară mai mică și mai vizibilă decît părinții lor“.¹⁶

Împreună, acești nouă zei alcătuiesc Marea Eneadă, dar rămîn forme de exprimare ale lui Atum, întinzîndu-se prin toate nivelurile creației, de la prima ivire din vid pînă la lumea materială în care trăim. Într-un sens, Osiris este Geb, și Shu, și Atum, așa cum Isis este Nun, și Tefnut/Ma’at, și Atum. Chiar și Seth este perceput mai complex decît o simplă întrupare a răului arhetipal, așa cum este diavolul pentru creștini.

Sistemul continuă. Marea Eneadă însăși conduce la alte serii de zei, Mica Eneadă. Legătura este Horus, fiul magic al lui Isis și Osiris. Privit ca zeu al lumii materiale, rolul său este un ecou al rolului jucat de Atum în univers. Cei mai de seamă zei ai Micii Eneade, considerați a exercita o influență directă asupra umanității, sînt zeul înțelepciunii, Thot, scrib al Marii Eneade, și Anubis, zeul cu cap de șacal, cel care păzește poarta dintre lumea viilor și aceea a morților.

Acest nivel este sălașul multor altor zeități, fiecare îndeletnicindu-se cu aspecte specifice ale vieții omului. Probabil că sînt încorporați aici zei și zeițe locale, venerați în Egipt înainte de instaurarea religiei heliopolitane. Luckert îl numește „limanul întoarcerii“, punctul de contact între lumea materială și celelalte dimensiuni, rezervate zeilor, în care procesul reversibil poate fi experimentat de individ, fie prin moarte, fie prin experiență mistică – o călătorie interioară înapoi, la unirea cu creatorul. Acest proces este tema principală a textelor din piramide care, departe de a fi primitive, depășesc religiile mai noi prin autoritate și sublim, fiind frapant de asemănătoare cu tradițiile șamanismului.

Și alte semnificații pot decurge din acest sistem elegant. Viziunea apariției colinei primare din Nun a fost echivalată cu răsăritul soarelui, sursa vieții în lumea materială. Este și motivul pentru care Atum este asociat cu Ra, zeul soare, numit uneori Ra-Atum. Dar și cel pentru care Horus, ca stăpîn al acestei lumi, este asociat cu, sau uneori personificat ca, soarele. „Nașterea“ zilnică a soarelui este un „microcosmos“ al exploziei creative originare ce a dat naștere universului, deci poate fi asociată atît cu Atum, cît și cu Horus. Ca în majoritatea textelor, viziunile au loc simultan pe mai multe niveluri.

O lectură obiectivă implică mai mult decît simbolismul poetic. De exemplu, procesul creației este o paralelă remarcabilă cu concepția modernă a fizicienilor despre crearea și evoluția universului. Descrie literalmente Big Bang-ul, în care toată materia a explodat dintr-o singularitate și apoi și-a început expansiunea și dezvăluirea, devenind tot mai complexă pe măsură ce forțele fundamentale au apărut și au interacționat, pentru ca, în final, să se atingă nivelul materiei elementare. (Remarcabil, liderul egiptologiei americane, Mark Lehner, în cartea sa din 1997, The Complete Pyramids, utilizează noțiunea de singularitate cînd se referă la locul lui Atum în mitologie.¹⁷) Sistemul include și conceptul unui univers multidimensional, reprezentat prin diferite niveluri ale creației întruchipate de zei. În textele piramidelor, zeii aflați pe poziții înalte, precum Shu și Tefnut, încă există, dar rămîn esențialmente de neatins pentru oameni, fără intermedierea zeilor inferiori.

Un alt nivel al viziunii stă în istoria creației. În timp ce discutam sofisticatele idei aflate în textele piramidelor cu prietenul nostru, scriitorul și cercetătorul belgian Philip Coppens, el a subliniat că fiecare nouă descoperire a științei devine parte implicită a acestei istorii. Așa cum am văzut, Atum a apărut dintr-un ocean vid, fără formă, imaginat ca haosul primordial, Nun. Adeseori totul este interpretat ca metaforă a pămîntului răsărit dintre ape cînd Nilul se retrage după inundațiile anuale, dar nu acesta este cu adevărat conceptul exprimat de heliopolitani. Așa cum spunea egiptologul R.T. Rundle Clark :

Nu era ca un ocean, pentru că acesta are o mărginire, în timp ce oceanul primar era nemărginit în sus și în jos... Cosmosul actual este

o vastă cavitate, mai degrabă ca o bulă de aer aflată în expansiune.¹⁸

Este o modalitate inteligentă și elegantă de exprimare a complexului concept al mării ce reprezintă, pe de o parte, vidul, nimicul, și în același timp are un potențial nelimitat, infinitatea. Oamenii de știință au anunțat de puțin timp descoperirea că în spațiul interstelar se află mult mai multă apă decît ne-am fi așteptat. Atum nu reprezintă numai Big Bang-ul creației, dar și soarele, iar oamenii de știință realizează de abia acum că enormii nori de apă din univers joacă un rol vital în crearea stelelor, așa cum este și soarele nostru. De fapt, ei încep acum să creadă că stelele au fost create din acești nori de apă...¹⁹ S-a mai spus și că, la nivel terestru, mitul exprimă ideea că viața își are originea în apă.²⁰ Toate acestea sugerează că heliopolitanii posedau o cunoaștere excepțional de sofisticată.

În 12 septembrie 1998, New Scientist, cea mai importantă revistă științifică britanică, a publicat senzaționalul articol al unei echipe de cercetători NASA, sub conducerea lui Lou Allamandola, despre originile – și condițiile – apariției vieții în univers. Anterior, oamenii de știință consideraseră ca imposibilă asocierea „ingredientelor“ potrivite pentru apariția și celei mai rudimentare forme de viață, dar această echipă a reușit să creeze cîteva dintre moleculele complexe refăcînd în laborator condiții similare celor descoperite în norii de gaz interstelari. Au descoperit că producerea, în aceste circumstanțe, a moleculelor complexe este extrem de ușor de realizat, de fapt apariția lor este virtual inevitabilă, în timp ce este imposibil să faci același lucru în condițiile terestre. Cel mai frapant exemplu este cel al lipidelor, componente ale peretelui celular, fără de care celula, cărămida de bază a lumii vii, nu ar putea exista. Acum, cînd cercetătorii știu că așa ceva se poate realiza în anumite condiții, implicațiile sînt enorme. Din ce în ce mai mult se pare că viața își are originile în spațiile nemărginite și că a fost „însămînțată“ pe planete, probabil prin comete, și că, pînă și în aceste forme primitive, poate fi găsită peste tot în univers. Așa cum spune Lou Allamandola: „Încep să cred că viața este o necesitate cosmică.“

Asta este totuși doar o parte a poveștii, așa cum a subliniat Philip Coppens. Poate că echipa lui Allamandola este prima care a înțeles condițiile apariției vieții. El citează mitul egiptean al orgasmului originar al lui Atum care a creat universul: ejacularea poate fi interpretată ca simbolizînd, cu mare acuratețe, ideea că toate ingredientele de bază ale vieții au existat încă de la început și că universul, aflat în continuă expansiune, le poartă cu el. Vizionarul mit al lui Atum acoperă perfect noțiunea de însămînțare a universului cu viață. Știa oare cu adevărat preoțimea heliopolitană cum a apărut și s-a răspîndit viața în univers?²¹