Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor

Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de Akira Yoshimura

Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca și cum ceața deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.

Mă simțeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede și rece de izvor, îmi dădeam seama că simțurile mele erau neobișnuit de treze și vigilente.

Între streașină noastră și cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streșinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firișoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.

Și auzul meu era extrem de ascuțit.

Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperișului și realizam chiar și diferențele de timbru în funcție de locul de care se loveau.

Sunetul monoton și sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel și zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar și sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simțurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuțit, venind dinspre ulița din fața casei, înghiți muzica limpede și veselă a picăturilor de ploaie. Sosise mașina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.

Portiera mașinii se deschise cu zgomot și apoi se auziră pași care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenție geamul ușii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, și apoi niște degete rozalii apucară strâns marginea ușii care se deschise scârțâind.

— Familia Mizuse, nu-i așa? Suntem de la spital, își arătă fața un bărbat slab care purta un halat alb, scurt și nu prea curat.

În acea clipă, tata și mama își întoarseră privirile rătăcite către intrare, și apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc și, grăbiți, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măștile albe pe care mama le picta pentru a mai câștiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colț.

Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalități, și nici ea, nici tata nu își închipuiseră că mașina avea să vină atât de curând.

— Ne scuzați, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat și netezindu-și obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.

Acesta își scoase imediat pantofii și intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o față osoasă, roșu în obraji.

— Când a decedat? Întrebă el ca din obișnuin ță, de îndată ce se așeză lângă trupul meu întins pe tatami.

— Puțin după ora nouă. Mama îl țintui cu ochi cocheți.

Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvășit și haine ponosite.

— Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.

— Da, avea șaisprezece ani.

— Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-și o mină tristă.

Halatul pe care îl purta era uzat și jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.

— Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-ați putea arăta aprobarea pentru incinerare?

Mama, părând să nu înțeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.

* Rogojini din pai de orez. (N. t.)

— Hârtia pe care cu siguranță v-au dat-o de la primărie…

Înțelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puțin și scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.

Tata, cu ochii roșii și tulburi, stătea nemișcat într-un colț al camerei.

— Vă rog, de asemenea, să puneți aici ștam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveți ștampilă, puteți să puneți și amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinții mei consimțeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecție.

— Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică și se așeză îndată în fața dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ștampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.

O aduse și, pentru că nu mai avea tuș, suflă de câteva ori peste sigiliu.

— Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera și vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînțeles de către noi.

Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.

În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. t.)

Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviință.

— A, mai e ceva…

Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului și scoase un pachet învelit în hârtie albă.

Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.

— Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în fața mamei.

— Vă mulțumim foarte mult, zise mama, și, puțin jenată, își plecă adânc capul.

Tata, care stătea umil în colț, o imită.

— De asemenea… Începu bărbatul cu o voce și mai oficială.

Mama îl privi, înclinându-și capul cu o expresie de o nemărginită umilință.

— Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ținut acolo cel puțin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.

Bărbatul căuta să citească reacția mamei.

— Mulțumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neștiind parcă ce să răspundă.

— Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.

Părând că tot nu știe ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colțul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru și el descumpănit de privirea ei.

— E bine așa?

Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama își mtoarse mecanic fața spre el și încuviință.

— Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe fața plicului „două luni”. Mă duc să aduc coșciugul, adăugă și ieși.

Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră și obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani și-1 puse pe cutia cu mandarine așezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca și cum i-ar fi cântărit conținutul, iar pe față i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-și desprindea ochii de la pachet.

La ușă se auziră voci ciudat de vesele, și bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.

Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te miști.

Fu deschis capacul și pătura subțire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.

Purtând doar o cămașă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le așezase mama.

Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roșii se strecurară sub șalele mele, și mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era înghețat, am simțit că mâinile celor doi mă ardeau.

Bărbații îmi ridicară trupul și-1 așezară în sicriu. Scândurile erau aspre și la un moment dat umărul meu ieșit din cămașă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.

Capacul fu pus și cei doi ridicară sicriul din față și din spate.

— Ajută-i și tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colțul camerei și sprijini ne îndemânatic una din părțile sicriului.

Astfel susținut, sicriul trecu prin ușă înclinat într-o parte.

Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăștiind urmele de rumeguș albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.

Mașina oprită în fața casei era o mașină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate șirul de case cu streșinile îngrămădite unele în altele.

Portierele din spate fură deschise și sicriul meu fu împins în mașină de către cei doi bărbați. In mod ciudat, deși privirea îmi era împiedicată de pereții sicriului și de caroseria mașinii, vedeam limpede ulița inundată de ploaie, ca și cum aș fi privit prin pereții străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.

La porțile caselor îngrămădite de-a lungul uliței se iviseră fețe care priveau lacome, unele curioase, altele disprețuitoare. Pe acea uliță nu trecuse niciodată până atunci o mașină atât de luxoasă.

Cei doi bărbați în alb urcară în mașină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.

— Putem merge, îi spuseră șoferului.

— E îngrozitoare ploaia asta își scoaseră batistele și-și șterseră fruntea și mâinile.

Mașina porni încet.

Fața prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-și numai pe jumătate chipul speriat prin ușă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.

Adio, am murmurat.

Mașina înainta cu greu pe ulița îngustă.

Femei și copii adăpostiți sub streșini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul mașinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subțire.

— Ce loc mizerabil! Murmură șoferul, conducând cu grijă.

Ștergătoarele se mișcau rapid. Parbrizul era plin de apă.

Ieșind de pe uliță, mașina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.

La un moment dat, se văzu o căruță chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, șoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mișcări lente dintr-o baracă veche și eliberă drumul.

Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o față palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă și ținea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.

Față de șirurile de case decolorate de pe ambele părți ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumusețe și puritate.

Mașina înainta lent.

Tomio se lipi și mai strâns de peretele de scândură al casei prin fața căreia trecea.

Umbrela se lovi ușor de mașina noastră.

Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-și umbrela pe umăr.

Adio, i-am spus și lui.