Vicontele taiat in doua

de AnnaE 1.433 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Vicontele taiat in doua de Italo Calvino [Strabunii nostri] 01

I

SE PORNISE un război cu turcii. Vicontele Medardo de Terralba, unchiul meu, călărea prin câmpia Boemiei spre tabăra creștinilor. Îl însoțea un scutier pe nume Curzio. Berzele zburau jos, în stoluri albe, străbătând văzduhul opac și încremenit.

— De ce atâtea berze? îl întrebă Medardo pe Curzio; încotro zboară?

Unchiul meu era nou-sosit; abia atunci se înrolase ca să le facă pe plac unor duci, vecini de-ai noștri, care luau parte la războiul acela. Își făcuse rost de un cal și de un scutier la ultimul castel aflat în mâini creștine și se ducea să se înfățișeze la cartierul imperial.

— Zboară spre câmpul de luptă, spuse scutierul posomorât. Tot drumul au să se țină după noi.

Vicontele Medardo aflase că prin ținuturile acelea zborul berzelor e semn de noroc; și căuta să se arate bucuros că le vede. Dar, fără voia lui, se simțea tulburat.

— De ce oare or fi atrase păsările acestea cu picioroange pe câmpul de luptă, Curzio? întrebă el.

— Se hrănesc și ele cu carne de om, răspunse scutierul, de când cu foametea care a uscat pământurile și cu seceta care a secat fluviile. Pe unde sunt stârvuri, berzele, flamingii și cocorii au înlocuit corbii și vulturii.

Unchiul meu era pe atunci în prima tinerețe: vârsta la care sentimentele se învălmășesc toate într-o pornire tulbure, fără a se desluși încă binele de rău; vârsta la care orice nouă experiență, fie ea macabră și inumană, e plină de freamăt și de căldura dragostei de viață.

— Și corbii? Și vulturii? întrebă. Și celelalte răpitoare? Încotro s-au dus?

Era alb la față, dar ochii îi sclipeau.

Scutierul era un oștean negricios, cu mustăți, care nu-și ridica niciodată privirea.

— Tot mâncându-i întruna pe cei care-au murit de ciumă, le-a răpus ciuma și pe ele, și arătă cu lancea niște tufe negre care, privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a fi făcute nu din crengi, ci din pene și labe chircite de răpitoare.

— Nici că se mai știe cine-a răposat întâi, pasărea sau omul, și care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio.

Spre a scăpa de ciuma care extermina populația, familii întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo. În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbați și femei, sluțite de buboaie și, lucru la început de neînțeles, acoperite cu pene, de parcă din subțiatele lor brațe și ciolane ar fi crescut pene negre și aripi. Erau hoituri de vulturi amestecate cu rămășițe omenești.

Pe jos se vedeau, împrăștiate, tot mai multe semne ale trecutelor bătălii. Călăreții înaintau acum mai încet, deoarece amândoi caii se poticneau în gunoaie și în mormane de pene.

— Ce-au pățit caii noștri? îl întrebă Medardo pe scutier.

— Signore, răspunse acesta, pe cai nimic nu-i supără mai mult ca duhoarea mațelor lor.

Într-adevăr, bucata de câmpie pe care o străbăteau acum era presărată cu stârvuri de cai, unele întinse pe spate, cu copitele în sus, altele aplecate în jos, cu botul înfipt în pământ.

— De ce-or fi căzut atâția cai în locul ăsta, Curzio? întrebă Medardo.

— Calul, când simte că e spintecat, îl lămuri Curzio, încearcă să-și țină măruntaiele. Unii se pun cu burta la pământ, alții se răsucesc pe spate ca să nu li se bălăbănească mațele. Dar până la urmă-i culege moartea pe toți.

— Care va să zică, în războiul ăsta se prăpădesc mai cu seamă caii?

— S-ar zice că iataganele turcești sunt făcute înadins ca să le spintece burta dintr-o lovitură. Mai încolo o să vedeți trupuri de oameni. Întâi vin la rând caii, și după ei călăreții. Dar uite și tabăra.

La marginea zării se înălțau vârfurile corturilor mai înalte, steagurile oastei imperiale, fumul.

Galopând mai departe, văzură că cei căzuți în ultima bătălie fuseseră mai toți cărați și îngropați. Pe câmp se mai zărea doar câte un mădular răzleț, îndeosebi degete.

— Mereu ne arată drumul câte un deget, spuse unchiul meu, Medardo. Ce tâlc o fi având?

— Dumnezeu să-i ierte: cei vii le smulg morților degetele ca să le ia inelele.

— Cine-i acolo? strigă o santinelă a cărei mantie se acoperise cu mucegai și mușchi, ca o scoarță de copac în bătaia vântului de miazănoapte.

— Trăiască sfânta coroană imperială! strigă Curzio.

— Și moarte sultanului! răspunse santinela. Dar vă rog, când sosiți la comandament, întrebați-i dacă n-au de gând să-mi trimită schimbul, că am prins rădăcini!

Acum caii o luaseră iar la picior ca să scape de muscăria ce înconjura tabăra, bâzâind deasupra munților de materii fecale.

— Excrementele de ieri ale multor viteji, observă Curzio, se mai află pe pământ, iar ei au și ajuns în cer, și își făcu semnul crucii.

La intrarea în tabără merseră de-a lungul unui șir de baldachine, sub care femei cârlionțate și dolofane, în lungi capoate de brocart și cu sânii goi, îi întâmpinară zbierând și hohotind.

— Sunt corturile târfelor, spuse Curzio. Nici o altă oaste n-are târfe mai frumoase.

Unchiul meu călărea cu fața întoarsă înapoi ca să le poată privi.

— Fiți cu băgare de seamă, signore, adăugă scutierul, atâta sunt de spurcate și de împuțite, că nici turcii nu s-ar încumeta să le ia că pradă de război. Nu ajunge că mișună pe ele gândacii, ploșnițele și căpușele, dar unde mai pui că pe spinarea lor își fac cuib scorpionii și gușterii.

Trecură prin fața bateriilor taberei. Seara, artileriștii își puneau la fiert rația de apă și mahorcă pe bronzul mortierelor și al tunurilor înroșite de bubuiala de peste zi.

Soseau căruțe pline cu pământ și artileriștii îl cerneau prin sită.

— Începe să cam lipsească praful de pușcă, explică scutierul, dar a intrat atâta în pământul ăsta, unde s-a purtat bătălia, că poți scoate din el câteva încărcături.

Urmau la rând grajdurile cavaleriei, unde, printre roiurile de muște, veterinarii, aflați tot timpul la treabă, cârpeau pieile patrupezilor cu tot soiul de cusături, bandaje și cataplasme din smoală fierbinte, nechezând și chelălăind cu toții, până și doctorii.

Venea apoi la rând, pe o distanță mai mare, cantonamentul infanteriei. Era pe la apusul soarelui și, în fața fiecărui cort, oștenii își muiau picioarele desculțe în lighene cu apă călduță. Obișnuiți cum erau să se dea pe neașteptate alarma, ziua și noaptea, chiar și la ceasul băilor de picioare, stăteau cu coiful pe cap și cu mâna pe lance. În corturi mai înalte și drapate în formă de chioșc, ofițerii se pudrau la subsuori și-și făceau vânt cu evantaie de dantelă.

— Nu fac asta din sclifoseală, spuse Curzio, dimpotrivă: vor să arate că în asprimea vieții ostășești se simt cu totul la largul lor.

Vicontele de Terralba fu introdus numaidecât la împărat. În pavilionul său ticsit de tapiserii și trofee, suveranul examina pe hărți planurile unor bătălii viitoare. Mesele erau pline cu hărți desfășurate; împăratul înfigea în ele ace cu gămălie, scoțându-le dintr-o perniță pe care i-o întindea unul dintre mareșali. Hărțile erau în asemenea hal încărcate cu ace, că nu se mai pricepea nimic din ele și, ca să te poți lămuri cât de cât, trebuia să scoți acele și să le pui pe urmă la loc. Atâta le tot scoteau și iar le înfigeau, încât împăratul și mareșalii, ca să aibă mâinile libere, ajunseseră să țină acele între buze și nu puteau vorbi unii cu alții decât mormăind.

Văzîndu-l pe tânărul care se înclina în fața lui, suveranul emise un mormăit interogativ și își scoase iute acele din gură.

— Un cavaler abia sosit din Italia, maiestate, îl prezentară, vicontele de Terralba, un neam dintre cele mai nobile din părțile Genovei.

— Să fie făcut pe loc locotenent.

Unchiul meu bătu din pinteni luând poziție de drepți, în vreme ce împăratul schița un larg gest regal, iar hărțile se făcură toate sul și căzură pe jos.

În noaptea aceea, deși ostenit, Medardo nu izbuti să adoarmă. Se tot foia încoace și încolo pe lângă cortul său și asculta apelurile santinelelor, nechezatul cailor și vorbele bolborosite prin somn de vreun oștean. Privea pe cer stelele Boemiei, se gândea la noul său grad, la bătălia de a doua zi, la îndepărtata sa patrie, la foșnetul trestiilor pe malul nurilor, în suflet nu i se cuibărise nici urmă de dor, de șovăială sau teamă. Pentru el lucrurile mai erau încă întregi și în afara oricărei îndoieli, și tot astfel era și el însuși. Dacă ar fi putut întrezări cumplita soartă care-l aștepta, poate că ar fi socotit-o și pe ea firească și chiar s-ar fi împăcat cu ea, deși era atât de dureroasă. Își îndreptă privirea spre marginea zării, unde știa că se află tabăra vrăjmașului și, cu brațele încrucișate, își strânse spatele cu palmele, bucuros de a avea deopotrivă siguranța unor îndepărtate și deosebite realități, ca și a propriei sale prezențe în mijlocul lor. Simți cum sângele acelui crâncen război, împrăștiat pe pământ în mii de pâraie, ajunge până la el, și se lasă atins fără să simtă nici milă, nici mânie.

Fișiere de descărcat

DOCX
Vicontele taiat in doua de Italo Calvino [Strabunii nostri] 01.docx
100 KB · 274 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Italo Calvino

Toate ›