Baronul din copaci

Baronul din copaci de Italo Calvino [Strabunii nostri] 02

I

LA 15 IUNIE 1767, Cosimo Piovasco di Rondò, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul nostru. Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele încadrau ramurile stufoase ale uriașului gorun din parc. Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche tradiție, stătea la masă, deși printre nobili se încetățenise moda, venită de la curtea nu prea matinală a Franței, de a prânzi pe la jumătatea după-amiezii. Țin minte că bătea vântul dinspre mare și frunzele fremătau. Cosimo zise:

— Am spus că nu vreau și gata! și împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai gravă.

În capul mesei stătea tata, baronul Arminio Piovasco di Rondò, cu peruca lungă până peste urechi, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, obicei anacronic, ca atâtea altele ale tatei. Între mine și fratele meu se afla abatele Fauchelafleur, duhovnicul familiei și preceptorul nostru, al băieților. În față o aveam pe mama, generăleasa Corradina di Rondò, și pe sora noastră Battista, călugăriță la domiciliu. La celălalt capăt al mesei, față-n față cu tata, ședea, îmbrăcat turcește, cavalerul avocat Enea Silvio Carrega, administratorul și hidrotehnicianul moșiilor noastre, unchiul nostru natural, fiind frate nelegitim al tatei.

Cu câteva luni în urmă, după ce Cosimo împlinise doisprezece ani, fuseserăm primiți la aceeași masă cu părinții noștri; eu împlinisem numai opt, dar am beneficiat înainte de vreme de aceeași favoare ca și fratele meu, deoarece n-au vrut să mă lase să manânc singur dincolo. Vorba vine că am beneficiat; de fapt, atât pentru Cosimo, cât și pentru mine, se sfârșiseră zilele fericite și regretam prânzurile din odăița noastră, numai noi doi cu abatele Fauchelafleur. Abatele, un bătrânel uscățiv și zbârcit, avea reputația de a fi jansenist, și drept este că fugise din Dauphiné, locul său de baștină, ca să scape de un proces al Inchiziției. Dar caracterul său auster, îndeobște atât de lăudat, ca și atitudinea intransigentă, pe care și-o impunea și sieși, dar și altora, cedau la tot pasul înclinării sale firești spre indiferență și delăsare, ca și cum din îndelungatele-i meditații cu ochii pironiți în gol nu s-ar fi ales decât cu o stare de mare plictiseală și apatie, iar în orice dificultate întâmpinată, chiar neînsemnată, ar fi văzut semnul unei fatalități căreia n-avea rost să i se împotrivească. Mesele noastre în tovărășia abatelui începeau după lungi rugăciuni; duceam lingura la gură cu mișcări corecte, rituale, în tăcere, și vai de cel ce ridica ochii din farfurie sau făcea cel mai ușor zgomot sorbind supa; dar la sfârșitul primului fel, abatele era obosit, plictisit, privea în gol și plescăia din limbă la fiece înghițitură de vin, ca și cum numai senzațiile cele mai superficiale și mai trecătoare ar mai fi izbutit să-l impresioneze; la felul doi, puteam să mâncăm și cu mâinile, și isprăveam masa aruncând unul într-altul cu cotoare de pere, în timp ce abatele exclama din când în când, apatic: „Ooo, bien!... Ooo, alors?“

Acum, însă, stând la masă cu părinții, aveam de îndurat frecușul familiei, trist capitol al copilăriei: tata și mama, mereu prezenți, în fața noastră, și folosirea obligatorie a tacâmurilor la pui, și veșnic „stai drept!“ și „jos coatele de pe masă!“ și colac peste pupăză, nesuferita aia de Batistta, sora noastră. A început un șir de dojeni, împunsături, pedepse, împotriviri, până în ziua în care Cosimo a refuzat melcii și s-a hotărât să-și despartă soarta de a noastră.

Abia mai târziu mi-am dat seama de această acumulare treptată de resentimente față de familie: pe atunci aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel obișnuit al tuturor copiilor: nu-mi dădeam seama că încăpățânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci.

Tatăl nostru, baronul, era un om anost, fără-ndoială, dar rău nu era: anost, fiindcă viața îi era dominată de idei greșite, cum se întâmplă adesea în epocile de tranziție. Sunt mulți aceia cărora zbuciumul timpului le comunică nevoia de a se agita și ei, dar taman invers, în contratimp. La fel și tata: fără să aibă habar de frământările care mocneau în omenire, el ridica pretenții la titlul de duce de Ombrosa și nu se gândea decât la genealogii, la moșteniri, la rivalități sau la alianțe cu potentații apropiați sau depărtați.

De aceea, traiul în casa noastră se desfășura întotdeauna ca și cum am fi fost la o repetiție generală în vederea unei invitații la curte, nu știu dacă la aceea a împărătesei Austriei, a regelui Ludovic sau măcar a muntenilor din Torino. De pildă, se servea la masă un curcan; atunci tata era cu ochii pe noi să vadă dacă știm să-l tăiem și să-i desprindem carnea de pe os după toate regulile impuse la curtea regală, iar abatele aproape că nici nu gusta, ca să nu fie prins cu vreo greșeală, tocmai el, care avea îndatorirea să-i țină tatălui meu isonul la dojeni. Cât despre cavalerul avocat Carrega, descoperisem că ascundea în adâncul sufletului multă ipocrizie; sub pulpanele anteriului său, turcesc, făcea să dispară hartane întregi, pentru a le mânca – mai bine zis a le înfuleca – apoi, cum îi plăcea lui, ascuns în vie; iar noi am fi putut să jurăm (deși niciodată n-am reușit să-l prindem asupra faptului, atât de iuți îi erau mișcările) că venise la masă cu buzunarul plin de oscioare, gata curățate de carne, spre a le lăsa în farfurie în locul sferturilor de curcan subtilizate integral. Cu mama noastră, generăleasa, nu aveam necazuri, fiindcă ea era milităroas.........