Cavalerul inexistent

Cavalerul inexistent de Italo Calvino [Strabunii nostri] 03

I

Sub zidurile roșii ale Parisului era aliniată armata Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii. De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în armuri ca în niște cazane ținute la foc domol. Nici vorbă că în acel șir neclintit de cavaleri, cîte unul își mai pierdea cunoștința ori mai ațipea, însă armura îi ținea pe toți la fel de înțepeniți în șa. Deodată trei sunete de goarnă; penele panașurilor fremătară în aerul liniștit, ca la o pală de vînt, iar acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, și era pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale coifurilor, se curmă brusc. În sfîrșit, iată, îl zăreau cum venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai trupeș decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile pe oblîncul șeii. Tot domnind și războindu-se, războindu-se și domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima oară cînd îl văzuseră ostașii.

Își oprea calul în dreptul fiecărui ofițer și se întorcea să-l privească de sus pînă jos.

― Și tu cine ești, paladin al Franciei?

― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas puternic, ridicînd viziera și dînd la iveală chipul încălzit; și adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de călărași, trei mii cinci sute de pedestrași, o mie opt sute de servicii prestate, cinci ani de campanie.

― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, și trap-trap, trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron.

― Și tu cine ești, paladin al Franciei? întreba iar.

― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica grătarul vizierei. Și pe dată: Trei mii de călărași aleși, șapte mii – trupa, douăzeci de mașini de asediu. Învingător al păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu și gloria lui Carol, rege al francilor!

― Prea bine, strașnic vienezul, zicea Carol, iar către ofițerii din suită: Cam slăbănogi caii ăștia, măriți-le rația. Și pornea înainte: Șitucineești, paladin al Franciei? repeta mereu cu aceeași cadență: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…”

― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui Brunamonte și al lui Galiferno!

― Frumos oraș Mompolier! Orașul femeilor frumoase! iar către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad.

Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleași:

― Șitucineești, cu stema asta pe care o cunosc?

Îi cunoștea pe toți după emblema pe care o purtau pe scut, chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar așa era obiceiul ca paladinii înșiși să-și dezvăluie numele și fața. Poate pentru că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-și trimită acolo armura cu altcineva înăuntru.

― Alard de Dordogne, al ducelui Amon…

― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, și așa mai departe. „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…”

― Gualfred de Mongioia! Călărași opt mii, bașca cei morți.

Panașurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria! Palmerin din Anglia!“

Cobora seara. Între vizieră și bărbia coifului, chipurile nici nu se mai deslușeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest, toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care ținea de atîția ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu după aceleași reguli, încît se știa de azi pe mîine cine avea să învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mișel, cui îi venea rîndul să fie spintecat și cine avea să se aleagă, scos din șa, doar cu o trîntă bună la pămînt.

― Și tu?

Regele ajunsese în fața unui cavaler cu armura pe de-a-ntregul albă; doar o dunguliță neagră șerpuia jur împrejur pe margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o zgîrietură, frumos meșterită pe la toate încheieturile, cu coiful adumbrit de un penaj de la cine știe ce soi oriental de cocoș, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă stemă cu mantie încă și mai mică. Cu desen tot mai mărunt era înfățișat un șir de mantii care se desfăceau unele în altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine știe ce, dar nu se putea desluși, de mărunt ce se făcea desenul.

― Și tu de colo, cu înfățișare atît de curată… zise Carol cel Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să vadă la paladini mai puțină grijă pentru curățenie.

― Eu sînt – vocea ieșea metalică din coiful închis, de parcă ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăși tabla armurii, cu un slab răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spița Guildivernilor și a Celorlalți din Corbentraz și Sura, cavaler de Selimpia Citerioară și Fes!

― Aaa…, făcu Carol cel Mare și din buza de jos, împinsă înainte, scoase un ușor șuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi să țin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar deodată încruntă sprînceana. Și de ce nu-ți ridici viziera și nu-ți arăți obrazul?

Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o mănușă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în vreme ce brațul celălalt, care ținea scutul, păru scuturat ca de un fior.

― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare. Cum de nu-ți arăți chipul regelui tău?

Vocea ieși clară de sub vizieră.

― Pentru că eu nu exist, sire.

― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste și un cavaler care nu există! Ia arată-te puțin.

Agilulf păru să mai șovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu panașul pestriț nu se afla nimeni.

― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse Carol cel Mare. Și cum faci să-ți îndeplinești serviciul dacă nu exiști?

― Cu puterea voinței, răspunse Agilulf, și credința în sfînta noastră cauză!

― Așa, așa, bine zis, așa trebuie să-și facă fiecare datoria. Ei bravo, pentru unul care nu există, ești destul de reușit!

Agilulf era ultimul din șir. Împăratul îi trecuse pe toți în revistă; întoarse calul și o luă către corturile regale. Era bătrîn și căuta să-și alunge din minte chestiunile complicate.

Goarna sună semnalul de „rupeți rîndurile”. Se petrecu obișnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se mișcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii descălecau, își mișcau picioarele ca să și le dezmorțească, scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmășeală și prăfărie se desprinseră paladinii, adunați în pîlcuri cu fîlfîitoarele lor panașuri colorate, ca să se ușureze de nemișcarea forțată a acelor ceasuri prin glume și lăudăroșii, prin flecăreli despre femei și onoruri.

Agilulf făcu cîțiva pași spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici un rost, trecu către altul, dar nu-și făcu loc și nimeni nu-l luă în seamă. Se oprea cam șovăielnic în spatele cîte unuia, fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe înnoptat; penele pestrițe ale panașului său păreau acum de-o singură culoare nedeslușită; dar armura albă se desprindea singuratică pe pajiște. Ca și cum s-ar fi simțit deodată gol, Agilulf dădu să-și încrucișeze brațele, strîngînd din spete.

Apoi își reveni și, cu pași mari, se îndreptă către grajduri. Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după reguli, strigă la argați, îi pedepsi pe rîndași, inspectă toate schimburile de corvoadă, împărți din nou sarcinile explicînd amănunțit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite și punîndu-i să repete ce spusese, ca să vadă dacă au înțeles bine. Și cum în fiece clipă ieșeau la iveală neglijențele în serviciu ale colegilor ofițeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la plăcutele taifasuri flușturatice ale serii și, cu discreție dar cu neclintită precizie, își însemna lipsurile lor și îi obliga să meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, și așa mai departe. Avea întotdeauna dreptate, și paladinii nu se puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-și ascundeau nemulțumirea. Agilulf Emo Bertran din din spița Guildivernilor și a Celorlalți din Corbentranz și Sura, cavaler de Selimpia Citerioară și Fes era desigur un model de soldat; dar nimeni nu-l putea suferi.