Povestiri

Povestiri de Italo Calvino

CARTEA ÎNTÎI

NEAJUNSURILE IDILISMULUI

Pești mari, pești mici

Tatăl lui Zeffirino nu-și punea niciodată costum de baie. Purta niște pantaloni suflecați, un maiou, iar pe cap o șapcă de pînză albă, și zile în șir nu se dezlipea de stîncă. Se dădea în vînt după moluștele acelea turtite, prinse de stîncile marine, a căror cochilie întărită aproape că formează un tot cu piatra. Ca să le desprindă, tatăl lui Zeffirino folosea un cuțit, și în fiecare duminică, privirea lui, ascunsă de ochelari, trecea în revistă, una cîte una, rocile promontoriului. Și nu se oprea pînă ce nu-și umplea coșulețul cu moluște; pe cîte una o mînca de cum o culegea, sorbindu-i ca dintr-o lingură carnea umedă și acrișoară; pe celelalte le punea într-un coș mare. Din vreme în vreme își ridica privirea, se uita puțin buimac la marea calmă și striga: „Zeffirino! Unde ești?“

Zeffirino petrecea în apă după-amieze întregi. Veneau împreună la promontoriu, dar tatăl îl lăsa acolo și se ducea imediat după moluștele lui. Nemișcate și îndărătnice cum erau, moluștele nu-l ispiteau pe Zeffirino; mai întîi l-au interesat racii, pe urmă caracatițele, meduzele și apoi, rînd pe rînd, toate speciile de pești. Vara, vînătorile erau tot mai grele și cereau tot mai multă iscusință; iar acum nu găseai nici un băiat de vîrsta lui care să mînuiască atît de bine pușca subacvatică. În apă se dovedesc potriviți tocmai tipii nițeluș bondoci, numai suflu și mușchi; ori Zeffirino chiar așa se și dezvolta. Văzut pe uscat, de mînă cu taică-său, era unul din acei băiețași tunși chilug și gură-cască pe care nu-i faci să meargă pînă nu le dai una după ceafă; în apă însă îi întrecea pe toți; iar sub apă, și mai și.

În ziua aceea Zeffirino izbutise să adune tot armamentul pentru vînătoarea subacvatică. Masca o avea încă de anul trecut, era un dar de la bunică-sa; o verișoară care avea picior mic îi împrumutase labele de cauciuc; pușca o luase de la unchiu-său de-acasă fără să sufle o vorbuliță, iar lui taică-său i-a spus că i-a împrumutat-o. Altminteri, era un copil atent, care știa să se folosească și să aibă grijă de orice lucru și puteai să te bizui pe el cînd îi dădeai ceva cu împrumut.

Era o mare străvezie, de toată frumusețea! La toate sfaturile, Zeffirino spuse: „Da, tăticule”, și se duse în apă. Cu botul ăla de sticlă și antena pentru respirat, cu picioarele terminate în coadă de pește, iar în mînă cu unealta aceea de ziceai că-i și lance, și pușcă, și furculiță, nu mai aducea de loc a ființă omenească. De îndată ce intra însă în mare, deși înota pe jumătate scufundat în apă, se cunoștea numaidecît că era el: după cum lovea apa cu aripile, după cum îi ieșea pușca de sub braț, după rîvna cu care căuta să înainteze ținînd capul în jos lîngă linia de suprafață a apei.

La fund erau mai întîi pietre, pe urmă stînci, unele golașe, mîncate de ape, altele bărboase, cu alge dese de culoare închisă. Din fiecare cută a stîncii, sau dintre bărbile tremurătoare care pluteau în bătaia curentului, se putea ivi pe neașteptate un pește mare; de după sticla măștii, Zeffirino își rotea atent privirile, arzînd de nerăbdare.

Fundul de mare e frumos la început, cînd îl descoperi; dar ce-i mai frumos, ca în toate cele, vine numai apoi, cînd fiecare mișcare de înot te ajută să-l cunoști în întregime. Parcă le bei, peisajele apelor; ai merge, ai merge și nu te-ai mai opri. Sticla măștii este un singur ochi enorm, menit a sorbi umbre și culori. Acuma se termina întunericul și treceai dincolo de fîșia stîncoasâ a mării; în nisipul de pe fund se deslușeau încrețiturile fine, desemnate de mișcarea apei. Razele soarelui ajungeau pînă jos cu sclipiri de lumină rotate, cu licărul de aur al cîrdurilor grămădite pe după momeala undițelor: peștișori mărunței care înoată în linie dreaptă și deodată cotesc buluc în unghi drept.

Se ridică în sus un noruleț de nisip: un sparos lovise fundul apei cu coada. Nu băgase de seamă că ascuțișul căngii era îndreptat înspre el. Zeffirino și apucase să se cufunde în apă; sparosul, după cîteva mișcări năuce ale pîntecului vîrstat, o zbughi departe, spre suprafață. Printre stîncile pline de țepii aricilor de mare, peștele și pescarul înotară pînă la un golfuleț tăiat într-o stîncă poroasă și aproape despuiată. „Aici nu-mi mai scapă” se gîndi Zeffirino; în aceeași clipă sparosul se făcu nevăzut. Din găuri și din scobituri se ridica un șirag de bășicuțe de aer care apoi dispăreau și apăreau iarăși, în altă parte; anemonele marine sclipeau în așteptare. Sparosul răsări dintr-o văgăună, pieri în alta și țîșni imediat dintr-o gaură foarte îndepărtată, înotă în zigzag pe lîngă pintenul unei stînci, se îndreptă în jos, și Zeffirino văzu spre fund o zonă de un verde luminos. Peștele se pierdu în lumina aceea, iar Zeffirino se duse după el.

Trecu printr-un arc scund, la poalele stîncii, și avu din nou deasupră-i apa adîncă și cerul. Umbre de piatră albicioasă făceau roată în jurul fundului de mare, iar înspre larg coborau într-un șir de stînci pe jumătate înghițite de apă. Opintindu-se din șolduri și împingînd cu labele de cauciuc, Zeffirino ieși la suprafață să respire. Cînd tubul de aer atinse linia apei, băiatul suflă afară cîteva picături infiltrate în mască, dar capul îi rămase în apă. Găsise iarăși sparosul; ba chiar doi! Tocmai se uita la ei cînd apăru un cîrd mare înotînd liniștit spre stînga, iar la dreapta licărea alt cîrd. Era un loc foarte bogat pentru pescuit, s-ar fi zis o oglindă închisă; oriunde se uita, Zeffirino vedea un zvîcnet de aripioare subțiri, sclipiri de solzi, și de atîta uimire și bucurie nu-i veni să tragă nici măcar o singură dată.

Trebuia să nu te grăbești și să chibzuiești cum e mai bine să lovești fără să semeni panică împrejur. Zeffirino, tot cu capul dedesubt, se îndreptă spre stînca cea mai apropiată; în apă, de-a lungul peretelui, văzu o mînă albă atîrnînd. Marea era nemișcată; pe suprafața netedă și lucioasă creșteau cercuri concentrice ca în jurul unei picături de ploaie. Băiatul săltă capul si privi.

Întinsă pe marginea stîncii, o femeie grasă, în costum de baie, se prăjea la soare. Și plîngea. Lacrimile îi picurau una cîte una pe obraji, și cădeau în mare.

Zeffirino își ridică masca pe frunte și spuse:

― Iertați-mă.

Femeia grasă zise:

― Nu face nimic, băiețele, și continuă să plîngă. Vezi-ți de pescuit.

― E un loc plin de pești, explică el. Ați văzut? Sînt sumedenie!

Femeia grasă stătea tot așa cu capul ridicat, cu ochii plini de lacrimi ațintiți înainte.

― Nu, chiar că n-am văzut. Ce să mă fac? Nu sînt în stare să mă opresc din plîns.

Zeffirino, dacă era vorba de mare și de pești, era tare pe situație; de față cu lumea însă căpăta din nou înfățișarea aia de gură-cască și de bîlbîit.

― Îmi pare rău, doamnă… și ar fi vrut să se întoarcă la sparoșii lui, numai că o doamnă grasă care plînge era ceva atît de neobișnuit încît, fără să vrea, continua să rămînă pe loc privind-o vrăjit.

― Nu-s doamnă, băiețele, spuse femeia cea grasă cu un glas nobil, puțin cam pe nas. Spune-mi domnișoară. Domnișoara De Magistris. Dar pe tine cum te cheamă?

― Zeffirino.

― Bravo, Zeffirino. Ai avut noroc la pescuit? Sau la vînătoarea de pești, cum se spune, mă rog?

― Nu știu cum se spune. N-am prins încă nimic. Dar aici e un loc bun.

― Numai vezi să fii atent cu pușca aia. Nu pentru mine, vai de capul meu! Dar pentru tine, să nu te rănești.

Zeffirino o asigură că poate să fie liniștită. Se așeză pe stîncă lîngă ea și se uită cîtva timp cum plînge. În unele momente ai fi zis că se oprește din plîns și atunci trăgea aerul pe nasul înroșit, ridicînd capul și scuturînd din el. Dar între timp, la colțurile ochilor și sub pleoape parcă se umfla o bășică cu lacrimi care imediat se revărsa.

Zeffirino nu știa bine ce trebuie să gîndească. O domnișoară care plînge – simți că ți se strînge inima. Și totuși, cum era să fii trist cînd aveai în față o copcă plină ochi cu tot soiul de pești, care-ți umple inima de bucurie și de poftă? Dar nici să te scufunzi în verdele acela și să te duci după pești tot nu se făcea cînd aveai lîngă tine un om în toată firea care plîngea într-una. În același moment, în același loc existau laolaltă două dorinți cît se poate de potrivnice și de neîmpăcat. Zeffirino nu izbutea să se gîndească la amîndouă în același timp și nici să se lase în voia uneia sau a celeilalte.

― Domnișoară, zise el.

― Da, spune.

― De ce plîngeți?

― Pentru că n-am noroc în dragoste.

― Aha!

― Tu nn poți să înțelegi, ești un copil.

― Vreți să încercați să înotați cu masca?

― Mulțumesc, cu plăcere. E frumos?

Domnișoara De Magistris se ridică și-și încheie la spate bretelele de la costum. Zeffirino îi dădu masca și-i arătă cu grijă cum să și-o pună. Cu masca pe față, ea dădu din cap, nițel glumeață, nițel rușinată; dar prin sticla transparentă i se vedeau ochii care nu se opreau din plîns. Coborî în mare fără grație, ca o focă și începu să bîjbîie prin apă, ținînd fața în sus.

Cu pușca la subsuoară, Zeffirino se zvîrli și el înot.

― Cînd vedeți un pește, să-mi dați de știre, îi strigă domnișoarei De Magistris. În apă, lui nu-i ardea de glumă; iar privilegiul de a lua pe cineva cu el la pescuit îl acorda numai rareori.

Numai că domnișoara sălta capul și făcea semn că nu. Sticla devenise opacă și nu i se mai vedeau trăsăturile feței. Își scoase masca.

― Nu văd nimic, zise, lacrimile îmi încețoșează sticla. Nu pot. Îmi pare rău.

Și stătea așa, plîngînd, în apă.

― E o nenorocire, spuse Zeffirino. N-avea cu dînsul jumătatea de cartof cu care să frece sticla ca s-o limpezească la loc, dar se descurcă, cum putu, cu puțină salivă și-și puse el masca.

― Uitați-vă cum fac eu, îi spuse femeii. Și înotară așa împreună în mare, el fluture și cu capul în jos, ea voinicește, cu un braț întins și celălalt îndoit, ținînd capul în sus, amărîtă, neconsolată.

Înota prost această domnișoară De Magistris, numai pe o parte, avîntînd brațele cu stîngăcie. Dedesubtul ei, pe distanțe de metri și metri, peștii cutreierau marea, navigau stele marine și sepii, se deschideau gurile actiniilor. Iată că privirilor lui Zeffirino li se arătau peisaje ce te chemau să rătăcești în ele. Apa era adîncă, iar pe fundul de nisip erau împrăștiate stînci joase printre care, la mișcarea de-abia simțită a mării, se legănau mătăsurile algelor. Dar dacă priveai de sus, pe întinderea uniformă a nisipului părea că stîncile unduiesc în apa nemișcată, densă de alge.

Deodată, femeia îl văzu dispărînd cu capul în jos, atingînd o clipă suprafața apei cu dosul, apoi cu labele de cauciuc, după care contururile lui deslușite se și aflau sub apă, coborînd din ce în ce mai jos. Lupul-de-mare observă prea tîrziu primejdia: cangea și fusese zvîrlită, lovindu-l pieziș, iar dintele din mijloc i se înfipse în regiunea dinspre coadă și-l străpunse dintr-o parte într-alta. Lupul-de-mare își ridică aripioarele spinoase și se avîntă bătînd apa; ceilalți dinți ai cangei nu se înfipseseră în el și mai trăgea nădejde să fugă cu prețul de a-și lăsa acolo coada. Dar nu izbuti decît să-și înfigă o aripioară în unul dintre dinții liberi și fu pierdut. Mosorul trăgea înapoi firul iar umbra trandafirie și satisfăcută a lui Zeffirino era deasupra lui.

Cangea ieși afară din apă cu lupul-de-mare tras în țeapa ei, apoi ieși brațul băiatului, pe urmă capul cu masca și un gîlgîit de apă din tub. Zeffirino își descoperi obrazul:

― Ai văzut ce frumos? Ai văzut, domnișoară?

Era un lup-de-mare zdravăn, argintiu cu negru. Cu toate astea femeia plîngea mai departe.

Zeffirino se cățăra pe vîrful unei stînci; domnișoara De Magistris îl urmă anevoie. Ca peștele să stea la rece, băiatul alese o mică scobitură plină cu apă. Și se ghemuiră lîngă acel loc. Zeffirino contempla culorile schimbătoare ale lupului-de-mare, îi mîngiia solzii și voia ca domnișoara De Magistris să-l imite.

― Vedeți ce frumos? Vedeți cum înțeapă? și cînd i se păru că o urmă de interes pentru acest pește își făcea loc prin mîhnirea femeii, zise: Eu mă duc să văd o clipă dacă nu pot să prind încă unul, și, înarmîndu-se iarăși din cap pînă-n picioare, se cufundă.

Femeia rămase cu peștele. Și descoperi că nu existase nicicînd pește mai nefericit. Acum ea își trecea degetele peste botul cu inel, peste branhii, peste coadă; iată că vedea...........