Palomar
Aa
Palomar de Italo Calvino
Vacanțele lui Palomar
Marea e abia vălurită și valuri mici se zbat la țărmul nisipos. Domnul Palomar stă în picioare pe țărm și privește un val. Fără să fie absorbit în contemplarea valurilor. Și asta fiindcă știe bine ce face; vrea să privească un val și-l privește! Nu contemplă, deoarece pentru contemplare e nevoie de un temperament pe potrivă, o stare sufletească potrivită și un concurs de împrejurări exterioare potrivite: și chiar dacă domnul Palomar nu are în principiu nimic împotriva contemplării, totuși nici una dintre cele trei condiții nu se adeveresc în cazul lui. În fine, nu la „valuri“ vrea el să se uite, ci doar la un singur val: vrând să evite senzațiile vagi, el își propune pentru orice act al său un obiect limitat și precis.
Domnul Palomar vede cum răsare un val în depărtare, cum crește, se apropie, își schimbă forma și culoarea, cum se înfășoară în el însuși, se sparge, dispare, curge înapoi. În acest punct ar putea să fie convins că operația pe care și-o propusese a fost dusă la bun sfârșit și să plece. Însă, a izola un val despărțindu-l de valul ce-i urmează imediat, părând să-l împingă și uneori să-l ajungă din urmă și să treacă peste el, este foarte greu; ca și cum l-ai despărți de valul care-l precede și care pare să-l tragă după el spre țărm, dacă nu cumva îi iese în față, spre a-l opri. Iar dacă se ia fiecare val în parte în funcție de amplitudine, paralel cu coasta, e greu de stabilit până unde frontul ce înaintează se extinde continuu și unde se desparte și se fragmentează în valuri de sine stătătoare, fiecare cu viteza, forma, puterea și direcția lui.
În definitiv, nu poți să te uiți la un val fără să ții seama de înfățișările complicate ce concurează la formarea lui, precum și de cele la fel de complicate cărora el le dă viață. Aceste înfățișări se schimbă neîncetat, astfel că un val e mereu deosebit de alt val; dar e la fel de adevărat că orice val e egal cu alt val, chiar dacă nu imediat lipit de el sau următor; pe scurt, e vorba de forme și secvențe care se repetă chiar și distribuite fără o regulă anume în spațiu și în timp. Cum ceea ce domnul Palomar intenționează să facă în acest moment este doar să vadă un val, adică să înțeleagă toate componentele sale simultane fără excepție, privirea lui se va fixa asupra mișcării apei care se zbate la țărm, până va putea să discearnă aspecte de care nu-și dăduse seama la început; imediat ce va sesiza că imaginile se repetă, va înțelege că a văzut tot ceea ce voia să vadă și va putea să se oprească.
Om nervos din fire, trăind într-o lume frenetică și congestionată, domnul Palomar înțelege să-și reducă propriile relații cu lumea exterioară și ca să se apere de neurastenia generală, caută, pe cât îi stă în putere, să-și țină senzațiile sub control.
Cocoașa valului ce înaintează se înalță într-un punct mai abitir decât altundeva și exact de-acolo începe să se răsfrângă în alb. Dacă asta se întâmplă la o anume distanță de țărm, spuma are timp să se înfășoare în ea însăși și să dispară din nou ca prin farmec și în același moment să năvălească peste tot, însă acum ivindu-se de dedesubt, ca un covor alb ce escaladează malul spre a întâmpina valul ce tocmai sosește. Dar când te aștepți mai puțin ca valul să se rostogolească pe covor, îți dai seama că ceea ce rămâne e doar covorul, dar și acesta dispare rapid, devine o licărire de prundiș umed ce se retrage iute, ca și cum ceea ce-1 împinge înapoi ar fi extinderea nisipului uscat și opac, înaintarea hotarului său ondulat.
În același timp trebuie luate în seamă intrândurile frontului, unde valul se desparte în două aripi: una care tinde spre mal de la dreapta la stânga, și cealaltă, de la stânga la dreapta, iar punctul de plecare sau sosire al despărțirii sau întâlnirii lor este acest vârf descrescător, pe urmele înaintării aripilor, dar mereu ținute în frâu și supus suprapunerii lor pe rând, până ce e luat de un alt val mai puternic, deși cu aceeași problemă de despărțire-întâlnire, și apoi de un altul și mai puternic, care desface nodul, venindu-i de hac.
După modelul proiectat de valuri, plaja avansează în apă astfel de vârfuri care se prelungesc în bancuri de nisip inundate, formate și destrămate de curenți cu fiecare maree. Domnul Palomar a ales chiar una dintre aceste joase limbi de nisip ca punct de observație, deoarece valurile lovesc în ea de-a curmezișul de-o parte și de alta și, sărind peste suprafața pe jumătate inundată, își dau întâlnire cu cele ce sosesc din cealaltă parte. Așadar, pentru a pricepe cum se comportă un val, trebuie să se țină seama de aceste înaintări din direcții opuse care, într-o anumită măsură, se contrabalansează și totodată se însumează, producând astfel o abolire generală a tuturor înaintărilor și retragerilor în obișnuita revărsare de spumă.
Domnul Palomar încearcă să-și reducă acum câmpul de observație; dacă ia în calcul un pătrat, să zicem de zece metri de țărm per zece metri de mare, are la dispoziție un repertoriu al tuturor mișcărilor de valuri ce se repetă cu felurită frecvență într-un anumit interval de timp. Dificultatea apare atunci când vrea să fixeze hotarele acestui pătrat, căci dacă ia de pildă ca latură cea mai depărtată de el linia dată de un val care înaintează, această linie, apropiindu-se și înălțându-se, ascunde de ochii lui tot ceea ce se află în spate; așa se face că spațiul luat în calcul se dă peste cap și totodată se comprimă până la dispariție.
Oricum, domnul Palomar nu se pierde cu una, cu două, și în fiecare clipă crede că a reușit să vadă tot ceea ce putea să vadă din punctul său de observație, deși mereu apare ceva de care nu ținuse cont. Dacă n-ar fi la mijloc această nerăbdare de a ajunge la un rezultat complet și definitiv al operației sale vizuale, privitul valurilor ar fi pentru el un exercițiu deosebit de odihnitor și ar putea chiar să-l lecuiască de neurastenie, infarct și ulcer gastric. Și ar putea fi chiar cheia pentru a stăpâni complexitatea lumii prin reducerea ei la mecanismul cel mai simplu.
Dar orice încercare de a defini acest model trebuie să se confrunte cu un ditamai val care apare perpendicular pe rocile de la țărm și paralel cu coasta, stârnind o creastă continuă și abia vizibilă. Salturile valurilor care se încaieră în drum spre țărm nu tulbură elanul uniform al acestei creste compacte care le taie în unghi drept, fără să se știe de unde vine și unde pleacă. Poate că o pală de vânt dinspre răsărit agită suprafața mării pieziș cu zvâcnetul profund venind dinspre noianul de apă, dar acest val care se naște din aer colectează în trecere și pornirile oblice venite din apă, deviindu-le și îndreptându-le spre partea lui, purtându-le cu sine. Așa se face că tot crește și prinde puteri până ce prin înfruntare cu valurile potrivnice se înmoaie puțin câte puțin până la dispariție sau se dă învins în vâltoarea uneia dintre multele dinastii de valuri oblice, izbit de țărm o dată cu ele.
Atenția mărită asupra unui singur aspect nu face decât să-l aducă în prim-plan și acesta să invadeze tabloul; aceeași senzație o ai în fața unor desene, când e de-ajuns să închizi ochii, iar în clipa în care îi deschizi, perspectiva s-a schimbat. Acum, în această încrucișare de creste felurit orientate, desenul global pare fragmentat în secvențe ce apar și dispar. Unde mai punem că refluxul oricărui val are și el o forță ce respinge neîncetatul asalt al altor valuri. Și, dacă ne fixăm atenția asupra acestor brânciuri înapoi, avem impresia că adevărata mișcare este cea care pornește de la țărm și merge spre larg.
Nu cumva adevăratul rezultat la care domnul Palomar vrea să ajungă este cel de a pune pe fugă valurile în sens contrar, de a bulversa timpul, de a discerne adevărata substanță a lumii dincolo de clișeele senzoriale și mentale? Nicidecum, în ciuda unei ușoare senzații de amețeală pe care o resimte. Obstinația care împinge valurile spre coastă este o victorie scontată; de fapt, au câștigat și în volum. Să-și fi schimbat vântul direcția? Vai și amar dacă imaginea pe care domnul Palomar a reușit atât de minuțios să o compună se descompune, se destramă, se pierde. Doar dacă el reușește să rețină toate înfățișările laolaltă, poate să înceapă a doua fază a operației: să extindă această cunoaștere la întreg universul.
Ar fi de-ajuns să nu-și piardă răbdarea, lucru ce nu întârzie totuși să se întâmple. Domnul Palomar părăsește plaja, cu nervii încordați, așa cum venise și încă mai nesigur despre toate cele.
Domnul Palomar se plimbă pe o plajă solitară. Îi ies în cale când și când vilegiaturiști. O tânără doamnă stă întinsă pe nisip făcând o baie de soare, cu sânii la vedere. Palomar, bărbat discret, își întoarce privirea spre orizontul mării. Știe că în asemenea împrejurări, la apropierea unui necunoscut, adesea femeile se grăbesc să se acopere, ceea ce nu i se pare deloc frumos: de ce se simte deranjată persoana care se bronza liniștită; de ce bărbatul care trece se simte un intrus; de ce tabuul goliciunii se confirmă implicit; de ce convențiile respectate pe jumătate induc nesiguranță și tulburări de comportament, și nu libertate și franchețe.
De aceea, îndată ce vede conturându-se de departe norul bronz-trandafiriu al unui nud de femeie, se grăbește să-și țină capul astfel încât traiectoria privirii să rămână suspendată în gol și să ateste respectul său civic pentru granița invizibilă ce împrejmuiește persoanele.
Imediat ce orizontul vizual e liber, bulbul său ocular își reia mișcarea liberă, drept care, trecând mai departe, își zice – eu, procedând astfel, dau semne că refuz să văd, adică eu însumi sfârșesc prin a împuternici convenția ce nu îngăduie vederea sânului, sau prin a institui un soi de sutien mental suspendat între ochii mei și acel piept care, după strălucirea ajunsă în pragul câmpului meu vizual, mi s-a părut proaspăt și plăcut vederii. În fine, negarea privirii presupune că eu n-am încetat să mă gândesc la acea goliciune, că mă preocupă, ceea ce în fond este încă o atitudine indiscretă și retrogradă.
Făcând drumul înapoi, Palomar trece din nou prin fața acelei vilegiaturiste, iar de data asta își ține privirea drept în față, astfel încât ea să șteargă cu egală constanță spuma valurilor în retragere, bărcile trase pe uscat, cearșaful de burete întins pe nisip, luna plină de piele mai deschisă cu haloul brun al sfârcului, profilul coastei în ceață, cenușie la orizont.
Iată – gândi el, încântat de sine și continuându-și drumul –, am reușit să mă port ca și cum sânul ar fi fost absorbit complet de peisaj, și până și privirea mea n-ar fi cântărit mai mult decât privirea unui pescăruș sau pește.
