Orasele invizibile

Orasele invizibile de Italo Calvino

I

Nu știm dacă Kubilai Han credea tot ce-i spunea Marco Polo cînd îi descria orașele vizitate în timpul misiunilor sale, dar e neîndoielnic că împăratul tătarilor continua să-l asculte pe tînărul venețian cu mai multă curiozitate și atenție decît pe oricare dintre solii sau exploratorii săi. Există în viața împăraților un moment care vine după acela al mîndriei trezite de întinderea nesfîrșită a teritoriilor cucerite, al melancoliei și împăcării cu gîndul că vom renunța în curînd să le cunoaștem și să le mai înțelegem; o senzație ca de gol care pune stăpînire pe noi într-o seară, cînd simțim mirosul elefanților după ploaie și al cenușii de santal, răcindu-se în vasele cu jăratec; o amețeală care înfioară fluviile și munții înșirați pe creasta roșcată a planisferelor, înfășoară unele într-altele zapisele care vestesc nimicirea ultimelor oști dușmane căzînd din înfrîngere în înfrîngere și scorojește ceara sigiliilor unor regi de care nimeni n-a auzit pomenindu-se, dar care imploră protecția oștirilor noastre în schimbul tributelor anuale în metale prețioase, piei tăbăcite și carapace de broască țestoasă; este momentul de deznădejde în care descoperim că acest imperiu, care ni se păruse culmea tuturor minunățiilor, este o ruină fără sfîrșit și fără formă, că e prea măcinat de corupție pentru ca sceptrul nostru să-l mai poată salva, că victoria asupra

suveranilor dușmani ne-a făcut moștenitorii îndelungatei lor decăderi. Doar în relatările lui Marco Polo izbutea Kubilai Han să întrevadă, prin zidurile și turnurile menite prăbușirii, filigranul unui desen atît de fin încît să scape de mușcătura termitelor.

Orașele și memoria 1

Plecînd de acolo și mergînd timp de trei zile spre răsărit, omul ajunge la Diomira, oraș cu șaizeci de cupole de argint, statui de bronz ale tuturor zeilor, străzi cu lespezi de cositor, un teatru de cristal, un cocoș de aur care cîntă în fiecare dimineață pe un turn. Călătorul cunoaște toate aceste frumuseți pentru că le-a mai văzut și în alte orașe. Dar însușirea acestuia este că oricui sosește acolo într-o seară de septembrie, cînd zilele se scurtează și lămpile multicolore se aprind toate deodată la ușile birturilor, și de pe o terasă o voce de femeie strigă: vai!, îi vine să-i invidieze pe cei ce se gîndesc acum că au mai trăit o dată o seară asemănătoare și că atunci au fost fericiți.

Orașele și memoria 2

Omului care merge călare vreme îndelungată pe pămînturi sălbatice i se face dor de un oraș. Pînă la urmă, ajunge la Isidora, oraș unde palatele au scări în spirală încrustate cu cochilii marine spiralate, unde se fabrică după toate regulile artei ocheane și viori, unde atunci cînd străinul șovăie între două femei întîlnește întotdeauna pe a treia, unde luptele de cocoși degenerează în încăierări sîngeroase între cei ce fac pariuri. La toate acestea se gîndea el cînd dorea un oraș. Isidora este deci orașul viselor lui, cu o singură diferență. Orașul visat îl conținea pe el tînăr; iar la Isidora ajunge la o vîrstă înaintată. În piață se află zidul bătrînilor care privesc cum trece tineretul; el stă în rînd cu ei. Dorințele au și devenit amintiri.

Orașele și dorința 1

Despre orașul Dorotea se poate vorbi în două feluri: să spunem că patru turnuri de aluminiu se înalță de pe zidurile sale, străjuind șapte porți cu punți ridicătoare peste șanțul a cărui apă alimentează patru canale verzi ce străbat orașul și-l împart în nouă cartiere, fiecare cu trei sute de case și șapte sute de hornuri; și ținînd seama de faptul că fetele de măritat din fiecare cartier se căsătoresc cu tineri din alte cartiere, iar familiile lor au fiecare monopol asupra cîte unei mărfi cu care fac schimb între ele: bergamote, icre negre, astrolabi, ametiste, să facem calcule în baza acestor date pentru a afla tot ceea ce dorim despre trecutul, prezentul și viitorul orașului; sau să spunem ca și călăuza de cămile care m-a condus acolo: „Am sosit aici în prima mea tinerețe, într-o dimineață; multă lume mergea vioaie pe străzi spre piață, femeile aveau dinți frumoși și te priveau drept în ochi, trei soldați pe o estradă cîntau din trîmbiță, peste tot se învîrteau roți și fluturau afișe colorate. Pînă atunci nu cunoscusem decît deșertul și drumurile caravanelor, în dimineața aceea la Dorotea am simțit că nu există fericire a vieții care să nu-mi poată fi hărăzită. Cu trecerea anilor ochii-mi au prins din nou să contemple întinderile deșertului și drumurile caravanelor; dar acuma știu că aceasta este doar una din nenumăratele căi care mi se deschideau în acea dimineață la Dorotea“.

Orașele și memoria 3

În zadar voi încerca, prea mărite Kubilai, să-ți descriu orașul Zaira de pe înaltele bastioane. Aș putea să-ți spun din cîte trepte sînt făcute străzile în scară, ce rotunjime au arcele porticurilor, ce plăci de zinc îmbracă acoperișurile; dar știu dinainte că e ca și cum nu ți-aș spune nimic. Nu din asta e făcut orașul, ci din relațiile dintre măsurile spațiului său și evenimentele trecutului: distanța de la sol a unui felinar și picioarele atîrnînde ale unui uzurpator spînzurat; firul întins între felinar, balustrada din față și ghirlandele care împodobesc drumul pe unde trece cortegiul nupțial al reginei; înălțimea acelei balustrade și săritura amantului care o escaladează în zori; înclinarea streașinii și înaintarea unei pisici care se strecoară în fereastra de dedesubt; unghiul de tragere a canonierei apărute pe neașteptate dindărătul promontoriului și bomba care distruge streașina; rupturile din plasele de pescuit și cei trei bătrîni care stau pe dig cîrpind plasele și povestind pentru a o suta oară istoria canonierei uzurpatorului, despre care se spune ca ar fi fost un fiu adulterin al reginei, părăsit în scutece acolo pe dig.

Cu aceste valuri revărsîndu-se din amintiri orașul se îmbibă ca un burete și se dilată. O descriere a Zairei așa cum e astăzi ar trebui să conțină întregul trecut al Zairei. Dar orașul nu-și spune trecutul, îl conține ca pe liniile unei mîini, scris în muchiile străzilor, în zăbrelele ferestrelor, în balustradele scărilor, în antenele paratrăznetelor, în mînerele steagurilor, fiecare segment brăzdat la rîndul lui cu zgîrieturi, zimți, crestături, mîzgălituri.

Orașele și dorința 2

La capătul a trei zile, mergînd spre miazăzi, omul se pomenește la Anastasia, oraș scăldat de canale concentrice și deasupra căruia se înalță zmee. Ar trebui să înșir acum mărfurile care se cumpără aici la preț bun: agată, onix, crisopraz și alte varietăți de calcedonie; să laud carnea de fazan auriu care se gătește aici la flacăra lemnului de cireș uscat și se presară cu mult măghiran; să povestesc despre femeile pe care le-am văzut scăldîndu-se în bazinul unei grădini și care uneori îl invită — se spune — pe trecător să se dezbrace cu ele și să le urmeze în apă. Dar cu acestea nu ți-aș dezvălui adevărata esență a orașului: deoarece în timp ce descrierea Anastasiei nu face decît să trezească dorințele una cîte una pentru a te obliga să le înăbuși, celui ce se află într-o dimineață în mijlocul Anastasiei i se trezesc toate dorințele deodată și îl cuprind. Orașul îți apare ca un tot în care nici o dorință nu se irosește și din care faci parte și, întrucît Anastasia se bucură de toate cele de care tu nu te bucuri, nu-ți rămîne decît să locuiești în această dorință și să fii mulțumit. O astfel de putere, despre care se spune cînd că e răufăcătoare cînd binefăcătoare, are Anastasia, oraș înșelător; dacă lucrezi opt ore pe zi cizelînd agate, onix, crisopraz, truda ta care dă formă dorinței își ia forma din dorință, iar tu crezi că te bucuri în întregime de Anastasia în timp ce îi ești doar sclav.

Orașele și semnele 1

Zile de-a-rîndul merge omul printre copaci și pietre. Rar i se oprește ochiul asupra vreunui lucru, și asta se întîmplă doar cînd l-a recunoscut prin semnul unui alt lucru; o urmă pe nisip indică trecerea tigrului, o mlaștină vestește un fir de apă, o floare de malvacee sfîrșitul iernii. Tot restul e mut și comutabil; copacii și pietrele sînt doar ceea ce sînt.

Pînă la urmă drumul duce la orașul Tamara. Pătrunzi în el prin străzi înțesate de firme ieșind din ziduri. Ochiul nu vede lucruri ci figuri de lucruri care semnifică alte lucruri: cleștele indică locuința dentistului, cana — taverna, halebardele — corpul de gardă, cîntarul pe zarzavagiu. Statui și scuturi reprezintă lei, delfini, turnuri, stele: semn că ceva — cine știe ce — are drept semn un leu, sau un delfin, sau un turn, sau o stea. Alte semnale ne înștiințează ce este interzis să faci într-un anumit loc — să intri cu căruța pe străzile înguste, să urinezi în dosul chioșcului, să pescuiești cu undița de pe pod — și ce este permis — să adăpi zebrele, să joci popice, să arzi cadavrele rudelor. La intrările în temple se văd statuile zeilor, reprezentați fiecare cu atributele lui: cornul abundenței, clepsidra, meduza, după care credinciosul îi poate recunoaște și le poate adresa rugăciunile potrivite. Dacă o clădire nu poartă nici o firmă sau figură, însăși forma sa și locul pe care-1 ocupă în alcătuirea orașului sînt suficiente pentru a-i indica funcția: palatul regal, închisoarea, monetăria, școala pitagoreică, bordelul. Pînă și mărfurile expuse de vînzători pe tarabe nu valorează în sine ci ca semne ale altor lucruri: bentița brodată pentru frunte înseamnă eleganță, lectica aurită putere, volumele lui Averroes înțelepciune, colanul de pietre prețioase pentru gleznă voluptate. Privirea parcurge străzile ca pe niște pagini scrise: orașul spune tot ceea ce trebuie să gîndești, te face să-i repeți discursul, și în timp ce crezi că vizitezi Tamara nu faci altceva decît să înregistrezi numele cu care se definește pe sine și toate părțile sale.

Cum este cu adevărat orașul sub acest înveliș des de semne, ce conține sau ascunde în el, iată ceea ce nu va ști niciodată omul plecînd din Tamara. Afară se întinde pămîntul gol pînă la orizont, se deschide cerul în care aleargă norii. În forma pe care întîmplarea sau vîntul o dau norilor, omul se străduie să recunoască figuri: o corabie cu pînze, o mînă, un elefant...

Orașele și memoria 4

Peste șase fluvii și trei lanțuri de munți se înalță Zora, oraș pe care cine l-a văzut o dată nu-1 mai poate uita. Dar nu pentru că ne-ar lăsa în amintire, ca alte orașe memorabile, o imagine ieșită din comun. Zora are proprietatea de a rămîne în memorie punct cu punct, în succesiunea străzilor, și a caselor de-a lungul străzilor, și a ușilor și ferestrelor în case, cu toate că nu ne dezvăluie în ele frumuseți sau rarități deosebite. Secretul său stă în felul cum privirea alunecă peste figurile succedîndu-se ca într-o partitură muzicală în care nu poate fi schimbată sau mutată nici o notă. Omul care știe pe de rost cum e făcută Zora, noaptea cînd nu poate dormi, își închipuie că umblă pe străzile sale și-și amintește ordinea în care se succed orologiul de aramă, draperia vărgată a bărbierului, fîntîna arteziană cu cele nouă jeturi, turnul de sticlă al astronomului, chioșcul vînzătorului de pepeni verzi, statuia eremitului și a leului, baia turcească, cafeneaua din colț, drumul care duce la port. Acest oraș care nu se șterge din memorie e ca o armătură sau o rețea în pătrățelele cărora fiecare poate dispune lucrurile de care vrea să-și amintească: nume de oameni iluștri, virtuți, numere, clasificări vegetale și minerale, date de bătălii, constelații, părți de vorbire. Între fiecare noțiune și fiecare punct al itinerarului va putea stabili o conexiune de afinitate sau de contrast care să-i trezească pe dată aducerile aminte. Astfel încît cei mai înțelepți oameni din lume sînt cei ce cunosc Zora pe dinafară.

Dar în zadar am purces la călătorie pentru a vizita Zora: obligată să rămînă încremenită și egală cu ea însăși pentru a fi ținută mai bine minte, ea s-a stins, s-a descompus și a dispărut. Pămîntul a uitat-o.