Daca într-o noapte de iarna, un calator

Daca într-o noapte de iarna, un calator de Italo Calvino

Dragă Angelo Guglielmi, „l-aș întreba acum pe Calvino două lucruri”, scrii tu, dar în realitate sunt multe semne de întrebare, explicite sau implicite, puse de tine în legătură cu Călătorul meu, în articolul tău din Alfabeta nr. 6, intitulat chiar întrebări pentru Italo Calvino. Voi încerca, pe cât pot, să-ți răspund.

Voi începe cu partea din articolul tău care nu pune întrebări, cea în care discursul tău coincide cu al meu, pentru a distinge apoi punctele în care drumurile noastre se bifurcă și încep să se îndepărteze. Tu descrii foarte fidel cartea mea și mai ales definești cu precizie cele zece tipuri de roman propuse pe rând cititorului:

„… Într-unul dintre romane, realitatea e la fel de greu de îndepărtat ca ceața; în altul, obiectele sunt prea consistente și senzuale, într-un al treilea, abordarea e în primul rând introspectivă; în altul, acționează o puternică tensiune existențială, proiectată asupra istoriei, a politicii și a acțiunii; în fine, în altul, explodează violența cea mai brutală; și apoi, într-altul, crește un sentiment insuportabil de teamă și anxietate. În fine, mai există romanul erotic-pervers, cel teluric-primordial și romanul apocaliptic.”

Pentru a defini aceste zece incipituri, majoritatea criticilor au căutat modele posibile sau izvoare (și, adesea, în aceste liste de autori apar nume la care eu nici nu m-am gândit, lucru care atrage atenția asupra unui câmp până acum puțin explorat: cum funcționează asociațiile mentale între texte diferite, pe ce căi un text din mintea noastră este asimilat sau alăturat altuia); tu, în schimb, urmezi ceea ce a fost procedeul meu: mi-am propus de fiecare dată o abordare stilistică și în relație cu lumea (în jurul căreia, apoi, adun în mod firesc ecourile amintirilor atâtor cărți citite), abordare definită perfect de tine, în toate cele zece cazuri.

În toate cele zece cazuri? Privind mai atent, îmi dau seama că exemplele pe care le dai sunt doar două. Există o lacună, marcată de un punct și de „Și apoi…“, care corespunde povestirii despre oglinzi (Într-o rețea de linii ce se intersectează), adică unui exemplu de narațiune ce tinde să se structureze ca o operație logică, o figură geometrică, sau o partidă de șah. Dacă am încerca aproximarea numelor proprii, părintele cel mai ilustru al acestui mod de a povesti ar fi Poe, și punctul de sosire cel mai deplin și actual, Borges. Între aceste două nume, îndepărtate între ele, îi putem situa pe autorii care tind să filtreze emoțiile cele mai romanești, într-o climă mentală de abstracție rarefiată, garnisită adesea cu afectări erudite.

Într-o rețea de linii ce se intersectează, unicul roman uitat de tine, a fost scos în evidență (poate prea mult?) de alți critici. De ce? Pentru că, spun eu, dacă ai fi ținut cont de el, ar fi trebuit să ții cont de faptul că între formele literare ce caracterizează epoca noastră se află și opera închisă și calculată, în care închiderea și calculul sunt opțiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet și cu ținută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzația unei lumi precare, în suspensie, fărâmițată.

Dar, dacă tu admiți asta, trebuie să recunoști că volumul Călătorului în întregime răspunde în oarecare măsură acestui model (începând cu folosirea – caracteristică acestui gen – a vechiului topos de roman: conspirația universală, investită cu puteri incontrolabile, în manieră comico-alegorică, cel puțin de la Chesterton încoace – dirijată de un proteiform Deus ex machina. Personajul Marelui Mistificator, pe care tu mi-l reproșezi ca pe o găselniță prea simplă, este, în acest context, un ingredient, aș spune, aproape obligatoriu). Modelul la care mă refer are ca primă regulă a jocului pe aceea de „a fi folositor” (sau, mai degrabă: a ne preface că e folositor, deși știm că nu este). Noțiunea de „A Fi Folositor” este pentru tine doar o soluție comodă, deși poate fi privită ca un exercițiu acrobatic pentru a sfida – și indica – golul de dedesubt.

În fine, dacă tu n-ai fi ignorat (sau eliminat?) „romanul geometric” de pe listă, o parte a întrebărilor și obiecțiilor tale ar fi dispărut, începând cu cea despre finalul „neconvingător”. (Te scandalizezi că eu „închei” și te întrebi: „Să fie vorba de o neatenție a Scriitorului Nostru?” Nu, am fost foarte atent, calculând totul, încât „sfârșitul fericit” cel mai tradițional – căsătoria eroului și a eroinei – să închidă cercul-cadru ce cuprinde dezordinea generală.)

Cât privește discuția despre „non-finit” – temă despre care spui multe lucruri corecte la modul literar general -aș vrea în primul rând să curăț terenul de posibile echivocuri. Aș vrea să clarific mai ales două puncte:

1) Obiectul lecturii, aflat în centrul cărții mele, nu este atât „literarul”, cât „romanescul”, adică o procedură literară determinată – proprie narațiunii populare și de consum, dar adoptată în diferite moduri de literatura cultă – procedură bazată în primul rând pe capacitatea de a concentra atenția asupra unei intrigi, în așteptarea a ceea ce se va întâmpla în romanul „romanesc”, întreruperea este o traumă, dar poate fi și instituționalizată (întreruperea în momentul culminant în romanele în fascicule; decuparea capitolelor; procedeul „să ne întoarcem în trecut"). Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cărții mele în acest sens precis și circumscris; ea nu atinge problematica „non-finitului“ în artă și în literatură, care este altceva. Mai bine-zis, aici nu este vorba de „non-finit", ci de „finitul întrerupt", de „finitul al cărui sfârșit este ascuns sau ilizibil", fie în sens literal, fie în sens metaforic. (Mi se pare că undeva spun: „trăim într-o lume de povestiri care încep și nu se sfârșesc".)

2) E, oare, adevărat că aceste incipituri se întrerup? Unii critici (vezi Luce d’Eramo, Manifestul, 16 septembrie), și unii cititori cu gusturi rafinate susțin că nu: ei le consideră drept povestiri încheiate, care spun tot ce trebuiau să spună și la care nu mai este nimic de adăugat. Nu mă pronunț asupra acestui punct. Pot spune doar că inițial am vrut să creez romane întrerupte, sau să prezint lectura unor romane ce se întrerup; apoi, s-au născut texte pe care aș fi putut chiar să le public, independent, ca povestiri. (Lucru destul de natural, dat fiind că dintotdeauna am fost mai degrabă autor de povestiri decât romancier.)

Destinatarul natural și beneficiarul „romanescului” este „cititorul mediu”: de aceea, am vrut ca el să fie protagonistul Călătorului. Protagonist dublu, căci se scindează intr-un Cititor și o Cititoare. Pe primul nu l-am caracterizat, nici nu i-am atribuit gusturi precise: ar putea fi un cititor ocazional și eclectic. Cea de-a doua are vocația citi-torului, știe să-și explice așteptările și refuzurile (formulate în termeni cât mai puțin intelectuali posibil, chiar dacă – ba chiar tocmai pentru că – limbajul intelectual se estompează în mod ireparabil în vorbirea cotidiană), sublimare a „cititoarei medii“, dar foarte mândră de rolul ei social de cititoare din pasiune dezinteresată. Este un rol social în care cred, premisa muncii mele, și nu doar a acestei cărți.

Asupra calității de beneficiar al „cititorului mediu“ ești cel mai categoric, atunci când te întrebi: „Nu cumva prin Ludmila, poate chiar în mod inconștient, Calvino întreprinde o operă de seducere (de adulare) a cititorului mediu, care este de fapt adevăratul cititor (și beneficiar) al cărții sale, împrumutându-i unele dintre calitățile extraordinare ale inegalabilei Ludmila?“

Din cele de mai sus, ceea ce nu-mi place e poate chiar în mod inconștient. Cum adică: în mod inconștient? Dacă i-am pus pe Cititor și pe Cititoare în centrul cărții, știam ce fac. N-am uitat nici o clipă (dat fiind că trăiesc din drepturi de autor) că cititorul este un cumpărător, că volumul este un obiect ce se vinde pe piață. Nu i-am respectat niciodată pe cei ce cred că pot trece cu vederea latura economică a existenței și tot ce comportă ea; în fine, dacă mă consideri seducător, treacă de la mine; adulator, tot așa; vânzător ambulant, la fel; dar dacă mă faci inconștient, atunci mă jignești! Dacă în Călător am vrut să prezint (printr-o alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obișnuit) într-o carte care nu e niciodată cartea pe care el o așteaptă, nu am făcut decât să explicitez intenția mea conștientă și constantă, prezentă în toate cărțile mele anterioare. Aici ar începe o discuție despre sociologia lecturii (ba chiar despre politica lecturii), care ne-ar îndepărta de discutarea substanței cărții în chestiune.

Mai bine să revenim la cele două întrebări principale în jurul cărora se conturează discuția ta: 1) se poate, oare, insista asupra multiplicării eului în vederea depășirii eului?; 2) toți autorii posibili pot fi, oare, reduși la zece? (Rezum astfel numai pro-memoria, dar, răspunzându-ți, încerc să țin seama de toată argumentarea din articolul tău).

La primul punct pot spune doar că a urmări complexitatea .....