Roxana.Doctorul Taifun

I.

UNDE EȘTI, SCUMPUL MEU PĂrinte duhovnicesc, să îngenunchez sub epitrahilul tău și să las inima să plângă în susurul sfintelor cetanii? Unde sunt ceasurile noastre de duhovnicie și unde sunt cuvintele tale preaînțelepte? Am fost școlarul tău, am primit din mâna ta ucenicia cea pentru Cristos și am. Pornit în lume, ostaș unor convingeri uriașe, pe care numai focul sufletului tău poate să le propage!

„Nu este durere mai mare decât să-ți aduci aminte de vremea fericită, atunci când ești în zile de ticăloșie” „.

Cât de înalte, cât de dragi, cât de neajunse mi se par astăzi petrecerea și învățătura mea în sfânta casă de creștere creștină pe care o conduci!. Am trecut eu cu adevărat prin acești ani de pregătire și de înflorită primăvară?

Fusei eu cu adevărat elevul predilect și speranța rectorului meu? O, preacucernice părinte, pentru ce m-ai făcut să trăiesc în aceste grădini ale spiritualității și ale clarității evanghelice fără să-mi spui categoric că dincolo de de mă așteaptă noaptea, zbuciumul și dezastrul?

Stau azi cu capul învelit în tristul meu suman călugăresc și plâng frumusețile de unde am pogorât, și plâng ruinele subite ale visurilor mele de eroism creștin. De ce nu ești lângă mine, să mă vezi cât sunt de abătut și de sfărâmat! De ce nu am acum în mâinile mele mâinile tale sfinte, să răcoresc cu de obrajii mei cei rușinați și arși! Mi-ai spus adeseori: „Copilul meu, un învățător adevărat, când își formează ucenicii, prin creșterea și prin învățătura ce le-o dă, trebuie să se încarneze nepieritor în sufletul lor. Învățătorul, ca sărmană persoană fizică, se veștejește, se depărtează sau trece în lumea mai fericită pe care o așteptăm. Învățătura lui însă îl hipostaziază în inima ucenicului”…

N-am uitat cuvintele tale și le-am simțit, reale și puternice, în mine de multe ori. Ne despărțisem; pornisem în lume ca să mă lupt și să biruiesc în numele flamurei în care mă înveliseși. Dar te simțeam de față în inima mea. Credința ta de apostol, devotamentul tău pentru Mântuitorul, zilnica și prelunga mea impregnare de miresmele idealului tău te prelungeau în conștiința mea și te păstrau viu și subtil în cămările mele sufletești. Dar astăzi te caut și nu te mai găsesc! Sfaturile tale sunt ca o poveste citită de demult. Viața pe care o revărsaseși în mine somnolează. Disciplina și militantismul meu creștinesc și preoțesc sunt în dezordine.

Nu-mi mai rămân decât lacrămile și sfântaspovedanie.

Și lacrămile mele curg zadarnic, iar duhovnicul meu iubit și sfânt e departe de mine! Am alergat la chilia ta, fără întârziere, după ce mi-am dat seama că toată construcția pastorală ridicată de mine în eâțiva ani s-a prăbușit în capul meu. Nenorocul s-a ținut de mine până la pragul tău, până la ușa ta, pe care am găsit-o închisă. Ai plecat la Ierusalim și te vei înapoia de-abia la primăvară!

O, părinte duhovnice, cât mi-ai fi trebuit în aceste ceasuri grele ale sufletului meu! Cum ți-aș fi deschis această inimă, ticăloasă azi, nevinovată și entuziastă altădată! Preasfântă și mângâietoare spovedanie, întinde mie, celui rănit și doborât,. Brațele tale părintești!

M-aș duce la alt doftor sufletesc – în biserica noastră sunt atâtea forțe și atâtea nume venerate! – dar care dintre toți ar putea să înlocuiască pe cel ce m-a născut lui Iisus Cristos și m-a crescut lui cu laptele mântuitoarei învățături!. Numai sub ochii părintelui meu sufletesc pot să descarc poverile rușinii și ale deznădejdii mele din aceste zile. Numai el trebuie să știe silințele, iluziile, smăcinările, biruința pare că deplină și apoi crâncena bancrută pe care le-am agonisit cu talantul încredințat mie la ieșirea mea din academia teologică!

e „Milostivește-te de mine, Doamne, căci la strâmtoare sunt.; căci s-au veștejit de jale ochiul meu, sufletul și trupul meu, și viața mea se irosește în durere, și anii mei în suspine; din pricina ticăloșiei mele, puterea mea se dărăpănă și oasele mele se macină” (Psalmul 31.)

În această situație extremă în care mă găsesc, nu-mi rămân decât două căi deschise: sau să ajung cât mai curând la țărmul mării și să mă urc în prima corabie menită să atingă coastele Țării Sfinte, sau – calea a doua plină de mărăcini și de maeerațiile răbdării – să-mi deschid toate rănile și să le storc pe aceste cearceafuri de hârtie albă… Să plec, să fug, să zbor!. acesta ar fi sfatul mânTuitor pe care știu că mi-l vei da acum ori mai târziu.

Să viu să te găsesc la picioarele Golgotei, unde te afli astăzi, și acolo să mă zvâreolesc ca un vierme în țărâna stropită cu sudoarea și cu sângele Izbăvitorului! Așa ar trebui; acesta ar fi primul ajutor pe care aș putea să mi-l dau eu însumi.

Dar unde este sănătatea sufletească, proprie să mă așeze pe această cale înțeleaptă? Sunt incapabil să mă hotărăsc! Dușmanul meu cel nevăzut m-a dezagregat atât de înfricoșat, încât nu mă mai recunosc. Din fapta acestui dușman, „am ajuns de ocară, povară pentru vecini, pentru prieteni sperietoare; cei ce mă văd pe uliță fug dinaintea mea. Uitat am fost, ca unul care a murit și s-a desprins din inimi; am ajuns ca un vas dogit”…

O rază de înțeles și de preciziune începe să răzbată în întunericul acestei înfricoșate cisterne în care zac astăzi, fără nevinovăția lui Iosif și fără măreția lui Ioan Botezătorul. M-am întâlnit cu prietenul nostru comun, cu arhimandritul Chesarie, care mi-a împărtășit planul lui de apropiată călătorie la locurile sfinte. Potrivit înțelegerii ce aveți, vă veți întâlni cu sfânta cetate și veți sălășlui, poate, împreună. Îl fac pe părintele Chesarie solul jalnicelor mele noutăți! Pleacă peste câteva săptămâni. Îi dau această lungă scrisoare pe care am început să ți-o scriu și-l fac – spre usturătoarea mea rușine – un vestitor invers decât cei de altădată, care brăzdară mările și țările cu mesagiile lor de lumină și de dezrobire sufletească.

Teatru radiofonic

Doctorul Taifun..........https://latimp.eu/doctorul-taifun-de-gala-galaction-teatru-radiofonic-drama-la-microfon1984/

Marturisirea de gala Galaction...........https://latimp.eu/marturisirea-de-gala-galaction-1986-teatru-la-microfon/