Muntele zânei cocorilor legende populare chinezesti

MUNTELE ZÂNEI COCORILOR

Cocorul este o pasăre foarte frumoasă. Are un moț roșu ca o floare, pene albe ca zăpada și picioare lungi. Legenda spune că demult, demult, cocorul a zburat din creierul muntelui, ducând în spate o zână. Pe vremurile acelea, departe, tare departe, tocmai în partea de apus a munților, trăia un negustor, cam la vreo 50 de ani, care deschisese prăvălie mare într-un sat. La câțiva li de acest sat, se afla un cătun vestit pentru priveliștile sale. Aici trăiau două familii: una se chema Li, iar cealaltă Uang. Erau vecini și se înțelegeau cum nu se poate mai bine. Familia Li avea o fată - Tai Hua, iar familia Uang un băiat - Uang Siang. Bătrânii se aveau bine, iar copiii și mai bine; de multe ori beau apă din același pahar și se jucau la umbra aceluiași pom. Văzând cât de bine se înțelegeau copiii, bătrânii se bucurau și își ziceau:

- Tu ai un băiat, eu am o fată, să ne înrudim! Cine să știe că după puțin timp, venind o molimă, Uang Siang a rămas fără mamă, iar Tai Hua fără amândoi părinții. Din cele două familii n-a mai rămas decât bătrânul Uang și cei doi copii. I se rupea inima bătrânului văzând cum Uang Siang a rămas orfan de mamă, iar Tai Hua orfană de amândoi părinții.

Într-o zi, acesta a spus:

- Tai Hua, încă de când trăiau părinții tăi, hotărâsem să te muți la noi. Acum, că ai rămas singură, vino în casa noastră și vom împărți mâncarea și băutura!

Tai Hua s-a mutat la familia Uang și amândoi copiii erau nedespărțiți: la fântână mergeau împreună, la cositul ierbii împreună și râsul lor răsuna peste tot. Încetul cu încetul, copiii au crescut mari și au început să înțeleagă anumite lucruri. Vecinii spuneau că Tai Hua e ca o floare, dar în ochii lui Uang Siang ea era mai frumoasă decât toate florile; vecinii spuneau că Tai Hua are ochii ca niște stele, dar pentru Uang Siang ochii ei erau mai strălucitori decât toate stelele. Când Uang Siang o privea, Tai Hua se roșea și-și pleca ochii. Se făcuseră mari și se rușinau să-și mai vorbească în fața oamenilor. Simțămintele lor erau ca florile ce înfloresc când vine primăvara și dă căldura. Toți se așteptau ca ei să se ia. Dar nu întotdeauna se întâmplă după gândul omului. Tatăl lui Uang Siang și-a adus o altă nevastă, o femeie închisă și rea. Nici nu trecuseră trai zile, când a început să-l chinuiască pe Uang Siang. Acesta pleca dis-de-dimineață la câmp, dar mama vitregă nu-l aștepta niciodată cu masa și adesea îi zicea lui bărbatu-său:

- Hai să mâncăm, ce să-l mai. așteptăm și pe el, e mare și ar trebui să dea zor să termine treaba mai repede și să vină devreme acasă. Iar când se întorcea Uang Siang ori găsea mâncarea rece, ori nu mai găsea deloc.

Când i se rupeau hainele, mama vitregă zicea:

- E băiat mare și ar trebui să fie mai cu grijă cu hainele. Dacă le-a rupt, să le poarte rupte!

Zi și noapte îl ponegrea mama vitregă pe Uang Siang în ochii tatălui său, încât acesta și-a scos băiatul de la inimă. Vedea cum Uang Siang rabdă de frig și de foame, dar nu-l lua în seamă. Numai Tai Hua mai avea grijă de el și câteodată, pe furiș, îi oprea mâncare, ori îi cosea hainele. Tai Hua încerca să ghicească de ce mama vitregă se purta urât cu Uang Siang și așa de bine cu ea. Săraca fată, nici nu se gândea că mama vitrega n-o să-i lase să se căsătorească.

Dar peștele caută tovărășia peștelui, șarpele caută tovărășia șarpelui. într-o zi, în casa lui Uang a venit o pețitoare cu care mama vitregă a șușotit un timp.

Avem aici o comoară care face bani buni și n-ar trebui să mai fim așa săraci. Ce zici de Tai Hua?

Pețitoarea a răspuns:

- Ești o femeie deșteaptă, cred că Tai Hua face câteva sute de liang-uri [liang - unitate de măsură pentru bani, egală cu 33 g] de argint, dar mă tem că nu vreți s-o dați.

Auzind că e vorba de câteva sute de liang-uri de argint, mama vitregă a sărit în sus, ochii i s-au roșit și a răspuns în grabă:

- Nu te teme că bărbatu-meu și fiu-meu nu s-or învoi. Știu eu un leac pentru ei, numai să-mi aduci banii.

Pețitoarea a început să râdă și, aplecându-se la urechea mamei vitrege, a spus:

- Treaba e ca și făcută, negustorul care a deschis prăvălia în sat trecând într-o zi pe aici a văzut-o pe fată. E gata să dea 500 liang-uri de argint.

După ce s-au mai sfătuit un timp, pețitoarea a plecat. Se făcuse ora să pună de mâncare. Mama vitregă a chemat-o pe Tai Hua din casă și, râzând cu toată fața, i-a zis:

- Fată dragă, e așa de cald, de ce nu te duci afară la umbră să te răcorești? Eu am să fac o turtă din făină albă pentru Uang Siang.

Lui Tai Hua i s-a părut ciudat faptul că, după venirea pețitoarei, mama vitregă a devenit dintr-o dată așa de veselă și bună. Dar n-a zis nimic, a ieșit afară în curte și s-a ascuns. După puțin timp, mama vitregă, crezând că Tai Hua a plecat, a încuiat poarta și ușa casei. Văzând aceasta, Tai Hua a devenit și mai bănuitoare. Încet, încet, s-a apropiat de ușa casei și s-a uitat printr-o crăpătură. Înăuntru, mama vitregă a luat un pachet cu otravă pe care l-a răsturnat în făină. Fata a înțeles totul și în grabă a fugit și s-a ascuns din nou. După ce a terminat de făcut mâncarea, mama vitregă a descuiat poarta. Atunci Tai Hua a ieșit în stradă și s-a așezat la umbra unui pom. Pe seară, s-a înapoiat și Uang Siang. Tai Hua i-a ieșit în cale și, fără a ține seama dacă pe stradă erau sau nu oameni, a început să-l tragă de mânecă. Rușinat, Uang Siang a întrebat-o:

- Ce s-a întâmplat?

- Orice ar fi, să nu mănânci din turta albă! i-a șoptit Tai Hua și apoi s-a așezat din nou, prefăcându-se că lucrează.

Băiatul nici n-a ajuns bine în curte, că mama vitregă i-a ieșit în întâmpinare întrebându-l de una, de alta, Prefăcându-se bucuroasă de venirea lui. Intrând în casă, i-a adus turta și i-a spus:

- Mănâncă, băiete, să prinzi putere.

Uang Siang a luat turta în mână și a ieșit afară. În curte era un câine mare galben. Băiatul s-a făcut că-i cade pâinea și câinele s-a și repezit, a luat-o și-a rupt-o la fugă. Punând mâna pe un ciomag, mama vitregă a ieșit în grabă și a început să-l fugărească. Până să-l ajungă mama vitregă, câinele a înghițit pâinea. Sub ochii lui Uang Siang, n-a mai făcut nici zece pași că a căzut jos și a murit. Nemâncat și necăjit, Uang Siang s-a dus în camera lui și s-a întins în pat. După puțin timp a venit și taică-său.

Smiorcăindu-se și plângând, mama vitregă i-a spus:

- I-am pregătit cu toată bunăvoința o turtă de făină albă, iar el a pus otravă în ea și a dat-o câinelui și zice că eu am vrut să-l otrăvesc. Mă omoară cu zile băiatul ăsta! Taică-său, fără a cerceta adevărul, l-a certat zdravăn pe băiat și cu asta a socotit treaba încheiată.

Toată noaptea n-a dormit Uang Siang. Își zicea: „Dacă n-ar fi văzut Tai Hua să-mi spună, aș fi fost mort acum. Dar zile mai sunt multe și dacă mamei vitrege i-a intrat în cap să mă otrăvească va găsi ea cum să mă otrăvească. Azi am scăpat, dar mâine, cine știe, doar n-o să pot să stau nemâncat în fiecare zi?" S-a gândit să fugă de acasă, dar îi părea rău s-o lase pe Tai Hua. Ar fi vrut să fugă împreună cu ea, dar încotro să se ducă? Nici el singur nu știa cum se va descurca, atunci de ce s-o mai chinuiască și pe ea? S-a socotit el ce s-a socotit, dar n-a găsit nici o ieșire.

Afară a început să bată vântul. Străjile au strigat prima oară, a doua oară, clar el tot nu dormea. Când au strigat a treia oară, Uang Siang a auzit o bătaie ușoară în geam și o voce i-a șoptit:

- Deschide repede ușa!

A deschis îndată și a intrat Tai Hua cu o legătură în mână.

- Uang Siang, i-a șoptit ea, dacă mai rămâi aici, mama vitregă te va pierde. Am pus în legătura asta doi bănuți și câteva lucruri, ia-le și fugi să-ți scapi viața! Zicând aceasta, tremura toată și lacrimile-i curgeau șiroaie. Dar, temându-se că-l va îndurera și mai mult pe băiat, și-a înăbușit plânsul.

Străjile strigaseră a patra oară, vântul bătea și mai tare.

- Acum e timpul să pleci! i-a șoptit Tai Hua, dându-i legătura. Și să ții minte, chiar dacă ar fi să trec prin foc și prin munți de cuțite, nu mă voi mărita cu altul!

Uang Siang i-a răspuns:

- Chiar dacă marea va seca și pietrele munților vor putrezi, tot nu mă voi schimba.

Tai Hua l-a condus până la poartă, unde Uang Siang i-a spus:

- Întoarce-te acum. Cum voi găsi un loc potrivit, voi veni îndată să te iau.

Uitându-se la cer, Tai Hua s-a rugat:

- Stelelor, stelelor, ascundeți-vă după nori, să nu ne vadă răii. Și stelele parcă ar fi înțeles ruga ei, s-au ascuns după nori.. Apoi, s-a rugat iarăși: Câinilor, să nu lătrați, până nu iese din sat! Și, ciudat, până n-a ajuns la marginea satului, nici un câine n-a lătrat.

Afundându-se în noapte, Uang Siang s-a îndreptat către munții din apus. înainte tăiase vreascuri și cosise iarbă pe acești munți. La lumina zilei, a văzut aici priveliști pe care nu le mai întâlnise altă dată: fiecare piatră era albă ca argintul, fiecare creastă era parcă sculptată de un meșter neîntrecut, iarba pe care călca era moale și strălucitoare ca mătasea. Trecând peste o culme, a ajuns la un palat cu poarta din perle roșii străjuită ele ramuri verzi de brad și înconjurată de un zid roșu. Până să se dumerească, poarta s-a deschis și din palat a ieșit o tânără de vreo 20 de ani îmbrăcată în verde.

Mergând spre el, fata l-a strigat:

- Uang Siang! Uang Siang!

Mirat că-l strigă pe nume, băiatul s-a oprit, dar nu a răspuns. Fata se apropia încetul cu încetul de el și continua să-l strige. In cele din urmă, Uang Siang i-a răspuns. Hainele fetei foșneau ca frunzele unui copac bătute de vânt. Uitându-se spre ea, băiatului i s-a părut că aceasta avea prinse pe haine frunze de copac și iarbă verde. Uitându-se mai cu atenție, a văzut că pe îmbrăcămintea ei erau brodate frunze și iarbă.

Cu multă blândețe, fata a întrebat:

- Nu ești tu Uang Siang? De ce nu mi-ai răspuns de prima dată? Hai să ne așezăm!

Băiatul a zis:

- Tu ești fată, eu băiat cum să stăm singuri în pădurea aceasta? Mai bine să-mi văd de drum. Râzând, fata l-a întrebat:

- Dar încotro vrei să te îndrepți? Nu vezi că în jurul tău sunt numai munți înalți?

Ridicând capul, băiatul a rămas uimit când a văzut că de jur-împrejurul lor erau numai munți cu creste ascuțite de ajungeau până la nori.

Tot râzând, fata i-a spus:

- Vino cu mine, Uang Siang, și vom petrece zile fericite In sinea lui, Uang Siang se gândea: „Dacă am ajuns până aici, am să mă duc să văd despre ce este vorba".

Amândoi au ajuns la poarta palatului. În dreapta și în stânga ei nu erau lei de piatră, cum e obiceiul, ci două păsări mari cu capul roșu și aripile albe, care stăteau nemișcate parcă erau de piatră.

Fata i-a spus:

- Păsările acestea sunt cocori. Și, atingându-i încet cu mâna, cocorii și-au întins gâtul și au strigat o dată de a răsunat toată valea, iar norii de pe cer s-au împrăștiat. Apoi din nou au încremenit.

Fata l-a dus pe Uang Siang într-o sală mare, împodobită, și l-a așezat la masă. După ce a mâncat și a băut, băiatul s-a ridicat și a spus:

- Văd că ești singură acasă, să plec și eu până nu se întunecă.

Fata a râs din nou.

- Sunt singură, e adevărat, dar am multe încăperi în palat. Rămâi noaptea asta aici.

Seara, Uang Siang s-a culcat într-un pat cu așternut de mătase moale și călduros. Dar orice ar fi făcut, nu putea să doarmă. întorcându-se pe o parte și pe alta, ofta și se gândea la Tai Hua.

A doua zi, fata s-a împodobit și mai frumos. Și-a pus o mantie roșie bătută cu pietre strălucitoare și o rochie brodată cu mii de flori mai frumoase decât cele mai proaspete flori, iar mijlocul și l-a strâns într-o cingătoare bătută cu pietre prețioase.

Râzând, fata i-a spus:

- Nu mai ofta, haide afară să ne plimbăm și să te liniștești!

L-a luat pe băiat de mână și au ieșit pe poartă. Rochia fetei mișcându-se, păreau că se mișcă și florile de pe ea, și Uang Siang a simțit parcă parfumul lor. Afară, totul se schimbase. Înfloriseră caișii, florile de rodii erau roșii ca focul, iar bujorul de primăvară își deschisese petalele. Mantia roșie a fetei împrăștia raze aurii, iar stâncile albe ca argintul își reflectau lumina. Fața fetei era mai roșie decât razele soarelui și, oriunde se uita, peste tot florile păreau și mai frumoase. Atunci Uang Siang a înțeles că a întâlnit o zână și s-a bucurat, dar s-a și îngrijorat.

Tot râzând, zâna i-a spus:

- Florile au înflorit de sărbătoare. Să facem nunta astăzi.

Uang Siang și-a plecat capul. Oftând, a răspuns:

- Zână, surioară, am să-ți pun și eu o întrebare. De ce când înfloresc florile mai sunt oameni triști?

Zâna n-a știut ce să-i răspundă.

Și a mai trecut o zi.

Seara, băiatul s-a culcat din nou în așternuturi de mătase și iarăși n-a dormit toată noaptea.

A doua zi, zâna și-a schimbat din nou hainele. Și-a pus o mantie albastră ca albastrul cerului după ploaie și l-a luat din nou pe Uang Siang la plimbare. Cum au ieșit pe poartă, în fața lor a apărut un lac cu apa albastră strălucitoare. Pe malul lacului erau tot felul de flori, iar pe luciul apei lunecau lebede. Și cum s-a mișcat zâna, cum mantia ei a început să strălucească la fel ca apa lacului. Mergând, semăna cu o rândunică, și fața ei era tot atât de rotundă ca luna care se oglindește în lac.

Atunci, zâna a spus:

- Păsările se împerechează, peștii se adună câte doi. Ne luăm astăzi?

Dar băiatul i-a răspuns:

- Păsările se împerechează, peștii se adună câte doi. Zână, surioară, nu mă despărți de Tai Hua!

De pe fața zânei a dispărut zâmbetul. Uang Siang și-a plecat capul. Apoi, zâna a intrat în casă.

După puțin timp, a ieșit ducând în mână acea mantie roșie care împrăștia raze roșii. Cu multă blândețe, l-a întrebat:

- Unde vrei să te duci? Iar Uang Siang i-a răspuns:

- Unde oi vedea cu ochii, să găsesc un locșor și s-o aduc pe Tai Hua.

Dând din cap, zâna a adăugat:

- Dar cu ce-ți vei duce zilele?

Văzând cât e de îngrijorată zâna pentru soarta lui, băiatul i-a arătat lot ce primise de la Tai Hua și i-a repetat ce-i spusese aceasta.

Atunci, zâna i-a zis:

- N-am să-ți dau altceva decât această mantie fermecată. Dac-o îmbraci noaptea, vei găsi drumul ca și ziua, dac-o îmbraci iarna, frigul va fugi de tine. Tu știi câți bani face mantia aceasta?

- Nu știu, a răspuns Uang Siang.

- Aceasta este o comoară neprețuită. Dacă vrei s-o vinzi, să n-o vinzi altcuiva decât negustorului care și-a deschis prăvălie în sat și să nu ceri mai puțin de 1.000 de liang-uri de argint. I-a dat mantia și i-a spus: Acum te conduc să ieși din munte.

Apoi i-a cerut lui Uang Siang să închidă ochii, iar acesta închizând ochii a simțit cum, deodată, se îndepărtează. Deschizând ochii, după cum i-a spus zâna, se afla pe vârful unui munte de unde nu se vedea nici palatul cu poarta de perle roșii, nici lacul. Ca prin ceață, Uang Siang și-a dat seama că acesta era locul de unde tăia vreascuri înainte. Alături de el se afla zâna care i-a dat ultimele sfaturi:

- Numai dacă-mi asculți sfatul vei putea fi împreună cu Tai Hua și dacă vei avea necazuri, să urci pe vârful acestui munte, să bați de trei ori din picioare și să strigi: „Zână, surioară!" Nu care cumva să uiți spusele mele! Apoi l-a privit pentru ultima dată, s-a întors și, cățărându-se pe stâncile albe ca de zăpadă, a dispărut.

Soarele era la miază. După vorbele zânei, Uang Siang a coborât muntele, a intrat în sat și s-a dus drept la prăvălia negustorului să-i vândă mantia. În prăvălie l-a găsit pe vânzătorul acestuia. Când acesta a ridicat mantia, deodată toată încăperea s-a umplut de raze roșii scânteietoare. Toți și-au holbat ochii și au spus într-un glas:

- Aceasta este o adevărată comoară!

Ținând strâns mantia, vânzătorul l-a întrebat:

- Câte liang-uri de argint vrei?

- Nici mai mult, nici mai puțin de 1.000 de liang-uri a răspuns Uang Siang.

Vânzătorul s-a gândit ce s-a gândit și a spus:

- Pentru așa o sumă mare, nu pot să hotărăsc singur. Trebuie să-l întreb pe stăpân. A luat mantia și s-a dus în camera de oaspeți, unde se odihnea negustorul. Era obosit de cele petrecute în ultimele câteva zile.

Auzind Tai Hua că mama vitregă vrea s-o mărite cu negustorul, n-a acceptat nici în ruptul capului. De câteva ori trimisese acesta oameni cu banii și gătelile ce se dăruiesc la pețit, dar de fiecare dată Tai Hua le aruncase afară. Cu o zi înainte, negustorul o căutase din nou pe pețitoare, cu care pusese la cale răpirea fetei și de bucurie nu dormise toată noaptea.

Vânzătorul l-a strigat și acesta, când a dat cu ochii de mantie, a strigat:

- Asta este o adevărată comoară! Cât argint cere pe ea?

- 1.000 de liang-uri, a răspuns vânzătorul. Negustorul și-a făcut socoteala în gând și a întrebat:

- De unde este omul ăsta și cum îl cheamă?

Vânzătorul a făcut o plecăciune și a răspuns:

- Mă duc degrabă să-i întreb.

Uang Siang habar n-avea de planul negustorului de a o lua pe Tai Hua, de aceea a spus fără să șovăie numele satului și al familiei lui. Vânzătorul i-a spus negustorului tot, iar acesta, când a auzit, și-a clătinat capul cu ură, a închis ochii făcându-și socotelile și deodată a izbucnit:

- De-ar fi să-l omor și tot trebuie să pun mâna pe mantie.

Negustorul s-a ridicat, a ieșit afară și a început să-l ia la rost pe Uang Siang:

- Spune-mi repede, de la ce bogătaș ai furat mantia?

Supărat, Uang Siang i-a răspuns:

- Nu mai vorbi prostii! În viața mea n-am furat nici măcar un ac, darmite o mantie de 1.000 de Hanguri de argint. Mai bine spune-mi că nu vrei s-o iei și atunci mă duc în altă parte.

Holbându-se ia Uang Siang, negustorul i-a zis:

- Un sărăntoc ca tine nu poate să aibă o asemenea mantie. Legați-l!

Și Uang Siang s-a pomenit înconjurat. Atunci a spus:

- Zâna cocorilor mi-a dat mantia.

Auzind asta, toți au încremenit. Dar negustorul i-a spus:

- Zici că zâna cocorilor ți-a dat-o? Atunci unde e, că eu n-am văzut-o niciodată!

Amintindu-și sfatul zânei, Uang Siang a zis:

- Dacă nu crezi, hai să căutăm zâna!

Negustorul se gândea: „Dacă nu găsește zâna, rămâne pe mâna mea. Ba poate că spune de zână ca să scape mai ușor". Și uitându-se cu ură la băiat i-a spus:

- Nu scapi tu! Merg și eu cu tine s-o căutăm.

Uang Siang, însă, nu se temea.

Negustorul și-a luat oamenii și au plecat pe munte cu băiatul.

O treabă atât de ciudată pusese tot satul în picioare. Sute de oameni se țineau după ei să vadă zâna cocorilor. Printre ei era și pețitoarea. Când au trecut prin dreptul cătunului, mama vitregă a încuiat-o pe Tai Hua în casă și s-a luat și ea după ceilalți.

Ajungând in vârful muntelui, băiatul a bătut de trei ori din picioare și a strigat de trei ori „Zână, surioară!" și muntele s-a despicat deodată în două. La mijloc se vedea palatul cu poarta de perle roșii și zâna stând în fața porții, lângă cocori.

Văzând aceasta, toți oamenii s-au oprit de mirare. Numai mama vitregă, pețitoarea și negustorul, vrând sa meargă mai departe, au alunecat în crăpătura muntelui si într-o clipă s-au prefăcut în niște stânci negre, urâte. Zâna s-a suit pe spatele unui cocor și, făcând semn cu mâna, celălalt cocor și-a deschis aripile și s-au ridicat în văzduh, îndreptându-se spre cătun.

Încuiată în casă, Tai Hua se gândea că trebuie să vină Uang Siang s-o scape, când a auzit un zgomot în curte. Uitându-se prin crăpătura ușii, a văzut cum zâna coboară de pe cocor și vine spre ușă, apoi, la un semn, lacătul a căzut și Ușa s-a deschis. Fără un cuvânt, zâna cocorilor a apucat-o pe fată de mână, a urcai-o pe celălalt cocor și, făcând un semn, cei doi cocori s-au ridicat în văzduh. În timpul acesta, oamenii din cătun se împrăștiaseră. Numai Uang Siang aștepta în fața porții de perle roșii. Văzând-o pe Tai Hua s-a bucurat și nu știa cum să-i mulțumească zânei.

Atunci zâna le-a spus:

- Eu mă duc în altă parte, voi rămâneți să locuiți aici. Apoi, uitându-se la băiat, a aplecat capul și din ochi i-au picurat câteva lacrimi. S-a suit pe cocor și s-a pierdut în văzduh. Și pe locul unde i-au căzut lacrimile, a izvorât un pârâu cu apă limpede.

De atunci, Uang Siang n-a mai văzut-o niciodată pe zână. Dar, de multe ori, la miezul nopții a auzit strigătul cocorilor. Din acest motiv oamenii i-au spus acelui loc Muntele Zânei Cocorilor. Și până astăzi, Muntele Zânei Cocorilor e tot alb ca zăpada, iar cele trei stânci sunt tot așa de negre și urâte.