Copilul din lemn de scorțioșoară legende populare chinezești din lumea întreagă

Demult, tare demult, într-un loc nu departe de malul mării, trăiau odată trei frați în belșug și bunăstare. Ei aveau o mătușă și un unchi care o duceau tare greu. Toată averea lor era o colibă și o curticică. Unchiul era un om voinic, vesel și priceput la toate. De la vârsta de 20 de ani, muncea pentru cumnatul său, tatăl celor trei feciori, și acasă și la câmp. Făcuse în viața lui tot felul de treburi și îndurase tot felul de lipsuri. Și au trecut ani după ani. Tatăl băieților și-a făcut casă și acareturi, dar cumnatul a rămas tot cu o colibă și o curticică; acesta mânca pâine din făină albă, iar cumnatul său turte din făină neagră. După un timp, bătrânul a murit, iar cei trei nepoți i-au spus:

- Unchiule, lucrează acum pentru noi și. astfel nu veți muri de foame tu și mătușa. Așa au spus cei trei nepoți și unchiul n-a mai zis nimic.

Și au trecut ani după ani. Nepoții și-au cumpărat pământuri, dar unchiul nu avea nici un petic de pământ, nepoții îmbrăcau haine de mătase, dar unchiul umbla într-o cămașă arsă de soare. În adâncul inimii, era mâhnit unchiul, dar nu le spunea nimic nepoților.

Au trecut mulți ani, unchiul a îmbătrânit, părul i-a albit, mâinile au început să-i tremure. Acum nepoții nici nu-l mai socoteau unchi și-l priveau doar ca pe o slugă. Dar bătrânul tăcea si răbda. .

Într-un an, de sărbătoarea lunii [La 15 august, când e lună plină, prietenii și rudele se strâng la petrecere afară, sub razele lunii.], nepoții s-au pregătit de petrecere: au cumpărat fructe și prăjituri, au tăiat găini și rațe. În ajun de sărbătoare, nepotul cel mai mare i-a spus unchiului:

- Hei, ascultă, de sărbătoarea lunii toți petrec în familie. Du-te și tu acasă să petreci cu mătușa!

Cel de-ai doilea nepot a adăugat:

- Ascultă ce spune frate-meu! Du-te acasă, pleacă mai repede!

Iar cel de-ai treilea nepot s-a răstit:

- Hei, ți-a dat o zi liberă, de ce nu te bucuri?

În după-amiaza zilei de 15 august, unchiul s-a întors acasă cu mâna goală.

Seara, luna plină se ridicase pe cerul albastru și razele-i albe luminau pământul.

Cei trei frați au scos masa afară și au încărcat-o cu bunătăți: fructe, prăjituri, mâncare și băutură. Apoi s-au așezat în jurul ei și au început să petreacă. În acest timp, unchiul și mătușa ieșiseră în curticică și stăteau pe o piatră. Nu aveau decât o turtă de mălai și apă rece . . . Bătrâna se. gândea cum bărbatul ei muncește de o viață întreagă la nepoți și acum la bătrânețe n-au nici ce mânca, nici ce bea și a început să plângă. Bătrânul a încercat s-o liniștească.

- La ce-ți folosește supărarea? Nu mai plânge! Uite, de dimineață când am fost pe deal am găsit o pară. Hai s-o mâncăm împreună!

Bătrâna a luat para și a așezat-o pe pământul luminat de lună, apoi a zis:

- Mănânc-o tu! Iar bătrânul:

- Mai bine mănânc-o tu!

Și așa se îmbiau unul pe altul, dar nici unul nu se atingea de pară.

Deodată, s-a auzit un clinchet de clopoțel și amândoi bătrânii au tresărit, zicându-și:

- E aproape miezul nopții, cine-o mai trece pe drum acum?

Ting! Ting! s-a auzit din nou clopoțelul din ce în ce mai aproape. Clinchetul nu venea nici din partea de răsărit, nici din partea de apus, ci din văzduh. S-au uitat în sus și au văzut un iepuraș alb, care a făcut o săritură și a ajuns jos. Iepurașul era mai strălucitor decât razele lunii, iar clopoțelul de la gâtul lui mai strălucitor decât stelele. A început să sară și clopoțelul suna, suna... Apoi s-a ridicat pe lăbuțele din spate și s-a uitat la bătrâni. Bătrânul l-a întrebat speriat:

- Ai venit din văzduh. Nu ești cumva Iepurașul de Jad din lună?

Iepurașul a dat din cap. Bătrânul a spus cu mâhnire:

- Iepurașule, în casa noastră nu se găsește nici orez, nici făină, dar dacă ți-e foame, mă duc să-ți tai: niște iarbă fragedă.

Atunci iepurașul a început să-și miște buzele și a spus:

- Nu vreau nici orez, nici făină, vreau numai să gust din para asta.

Auzind, cei doi bătrâni s-au bucurat că pot să-i dea și ei ceva și i-au dat-o din toată inima.

Luând para, Iepurașul de Jad a spus bucuros:

- Dacă aveți ceva necazuri, căutați-mă la Muntele de Apus! Și din nou s-a ridicat în văzduh și și-a luat zborul spre lună. Luna era tot așa de rotundă, razele ei străluceau tot așa de puternic, dar acum cei doi bătrâni nu mai erau atât de triști.

Au mai trecut trei ani. Unchiul îmbătrânise și mai mult, îi crescuse barba și de-abia mai mergea. Cei trei nepoți s-au sfătuit în taină cum să scape de el.

Cel mare a spus:

- După cât văd eu, boșorogul ăsta n-o să mai poată face nici o treabă.

Cel de-ai doilea a adăugat:

- Așa e, de ce să mai mănânce mâncarea degeaba?

Iar cel de-al treilea:

- Cel mai bine ar fi să scăpăm de el, dar nu știu ce pricini să-i găsim!

Nepotul cel mare, veninos, a zis:

- Mie nu-mi vine greu să-i găsesc pricină. Așteptați și-o să vedeți! Și a râs sigur de sine.

A doua zi de dimineață, unchiul l-a întrebat, după obicei, pe nepotul cel mare:

- Domnule, ce treabă am de făcut astăzi? Iar nepotul a răspuns:

- Urcă-te pe acoperiș și ară!

Era limpede că-s vorbe de batjocură! Ele l-au întristat și l-au îndurerat pe bătrân. Și-a dat seama ce fel de om e nepotul, dar nu și-a pierdut cumpătul, și i-a răspuns liniștit:

- Înjugă boii și hai să mergem pe acoperiș să arăm! Nepotul s-a roșit și, nemaiavând cum să-i răspundă, s-a întors și a plecat.

După puțin timp, nepotul mijlociu i-a zis bătrânului:

- Dacă nu vrei să ari pe acoperiș, du-te și dă la o parte muntele din spatele casei!

Iar acesta i-a răspuns:

- Bine, mă duc, dar hai cu mine să mi-l ridici în spate! Așa i-a închis gura bătrânul și nepotului mijlociu.

După un timp, nepotul cel mic i-a zis:

- Boșorogule, trebuie să ieși la pensie!

Liniștit, bătrânul i-a răspuns:

- Niciodată nu v-am cerut salariu, atunci cum îmi spuneți să ies în pensie? V-am crescut de când erați mici și acum, că am îmbătrânit, de ce vreți să scăpați de mine?

Oftând, nepotul cel mic a răspuns:

- De ce, de ce, tot nu știi de ce? Frații mei ți-au dat poruncă să faci o treabă, iar tu ai îndrăznit să le poruncești lor.

Auzind bătrânul acest neadevăr, n-a vrut să se certe cu nepotul și, supărat foc, s-a întors acasă.

I-a povestit totul bătrânei, iar aceasta a izbucnit în plâns:

- N-avem decât bucățica asta de curte, cum o să trăim de aici încolo?

Bătrânul, de asemenea, a început să se frământe.

Dar tot femeile-s mai descurcărețe: bătrâna și-a amintit de întâmplarea de la sărbătoarea lunii, și-a șters lacrimile și a zis:

- Iepurașul acela de Jad ne-a spus că dacă avem necazuri să-l căutăm la Muntele de Apus. Du-te acuma și-l caută, cât mai poți merge.

Bătrânul și-a făcut socoteala și a văzut că bătrâna are dreptate, doar nu putea să stea acasă și să moară de foame.

A doua zi, bătrânul a plecat spre Muntele de Apus. S-a urcat pe prima creastă și de acolo a văzut în zare marea albastră; s-a urcat pe cea de-a doua creastă și n-a. mai văzut decât un nor alb; s-a urcat pe cea de-a treia creastă și n-a văzut de jur-împrejur decât munți înalți. A cutreierat astfel munte după munte și după nu știu câte zile a ajuns într-un loc unde nu era suflare de om. Nu mai știa nici în ce lună și nici în ce zi se află. A poposit într-o peșteră rece ca gheața și a vrut să se odihnească; dar, neputând adormi, a pornit-o mai departe. După o bucată de drum, la urechile lui a ajuns murmurul unei ape. Mergând mai departe, a întâlnit un râu cu apa limpede ce curgea între doi munți. Și pe râul acela aluneca o barcă iute ca o săgeată. Stâncile de pe mal erau toate acoperite cu brazi. Tocmai căuta un loc pe unde să treacă apa, când l-a izbit un miros de scorțișoară. Privind cerul, a văzut cum luna coborâse după muntele învecinat. Ceața alburie se ridicase de pe munte, norii colorați se învârteau în jurul lunii și așa cum un măr cade într-o plasă moale, tot așa și luna a căzut în mijlocul ceței și norilor. A început să sufle vântul, norii și ceața s-au împrăștiat și muntele învecinat nu s-a mai văzut. Fiecare fir de iarbă, fiecare copac era alb și strălucitor; iar după norii alburii se ascundeau o mulțime de palate: Bătrânul privea și se mira când s-a auzit strigat de o voce. Uitându-se împrejur, n-a văzut nici țipenie de om, numai un podeț care apăruse deasupra râului. La capul podului era un copac cu crengile încolăcite, și de sub copac s-a auzit o voce care l-a strigat din nou: „Vino, vino mai repede!" Bătrânul s-a frecat la ochi și a mai privit o diată, dar n-a văzut decât o stâncă sub crengile copacului și alături de ea stătea Iepurașul de Jad. Ca si când ar fi întâlnit un prieten vechi, bătrânul a alergat, plin de bucurie, spre el. Iepurașul tocmai alegea orez. Alături de el era o grămăjoară de boabe galbene ca aurii!. Vesel, iepurașul i-a spus:

- Știu care ți-e păsul. N-am nimic să-ți dau în afară de grămăjoara asta de boabe. Ia-o și s-o semeni în pământ!

Bătrânul, strâmtorat, a spus:

- N-am nici măcar o palmă de pământ!

Iepurașul a început să râdă:

- Ia-o, și s-o semeni în curte. Ești de multe zile pe drum și-oi fi obosit. Culcă-te și te odihnește sub copacul ăsta.

Auzind spusele iepurașului, bătrânul a simțit deodată că i se face somn. N-a mai apucat să spună nici un cuvânt că a și adormit adânc. În vis se făcea că petale de flori de scorțișoară, ca niște fulgi de zăpadă, pluteau în jurul lui. Și fiecare petală strălucea ca o rază de lună. Apoi, din arborele de scorțișoară a coborât un copil eu fața bucălată și ochii rotunzi, frumos cum nu s-a mai văzut. Bătrânul a întins mâinile către el și copilul i-a căzut în brațe. Atunci s-a trezit. Se făcuse ziuă și răsărise soarele. Nu se mai afla sub arborele de scorțișoară. Bătrânul s-a ridicat în capul oaselor. În mână ținea ou adevărat ceva. Când s-a uitat, a văzut că ținea o bucată de lemn de scorțișoară. Și-a amintit de grămăjoara de grăunțe care se afla alături de el. Și, deși nu erau decât câteva semințe, bătrânul știa că Iepurașul de Jad i le dăduse din toată inima. Le-a strâns cu grijă ca și. când ar fi fost vorba de cine știe ce comoară și a plecat.

La poalele muntelui era un pârâu șerpuitor. Bătrânul l-a trecut sărind din piatră în piatră. A plecat mai departe și a mers așa multe zile. A văzut din nou marea albastră, a văzut din nou pescărușii, și după puțin timp a ajuns acasă. Aflând că nu adusese decât o grămăjoară de semințe, bătrâna i-a spus:

- Le-ai adus așa de departe, hai să le semănăm în curte. Și ai grijă să nu se piardă nici un bob!

Bătrânul a împrumutat o săpăligă și a început să sape pământul, iar bătrâna în urma lui semăna boabele. Nu apucaseră să termine de săpat și de semănat că bătrâna a dat un strigăt de uimire. Uitându-se, bătrânul a văzut cum semințele puse în pământ deja încolțiseră. Și, văzând cu ochii, plantele creșteau, se înălțau, apoi au dat rod și rodul s-a copt. Atunci bătrânul a lăsat săpăliga și a luat secera, iar bătrâna a început să bată spicele.

Băteau spicele, semănau boabele, apoi secerau. După câteva zile, casa bătrânului era plină de boabe și pe vatra lui se rumeneau lipiile. Plini de bucurie, cei doi bătrâni nu mai duceau grija zilei de mâine.

Într-o zi, după ce s-a sculat de la masă, bătrânul și-a aruncat privirea asupra bucății de lemn de scorțișoară și și-a amintit de visul cu copilul. S-a gândit să cioplească în lemn un copil după chipul celui pe care-l văzuse în vis. Zis și făcut. A găsit un cuțit și a început să cioplească. Era foarte îndemânatic și după câteva zile cioplise un copil cu fața bucălată și ochii mari, rotunzi, frumos cum nu se mai văzuse, care semăna ca două picături de apă cu copilul din vis. Bătrânii l-au îndrăgit foarte mult si i-au dat numele Copilul de Scorțișoară. Copilul parcă ar fi fost viu: gura parcă-i râdea tot timpul, iar părul parcă-i era răvășit de vânt. Deseori, cei doi bătrâni se gândeau ce bine ar fi dacă copilul ar avea viață.

Zilele treceau pline de îmbelșugare. Bătrânii se înzdrăveniseră. Și, deși cei trei nepoți se purtaseră neomenește, bătrâna ar fi dorit să-i vadă. Fără să se sfătuiască cu moșneagul, s-a îmbrăcat, și-a încărcat coșulețul și a plecat la nepoți. Cum a intrat pe ușă, lucru de mirare, nepotul cel mare i-a luat coșulețul, nepotul cel mijlociu i-a făcut o temenea, nepotul cel mic i-a turnat ceai să bea. De mulți ani nu mai fusese tratată așa de bine în casa nepoților ei! După ce au stat puțin de vorbă, le-a' dăruit tot ce avea în coșuleț și a plecat acasă.

După plecarea ei, cei trei frați au început să discute.

Feciorul cel mare a spus:

- Bătrânul era sărac lipit pământului. Toată viața lui a muncit pe la alții. La vârsta lui nu puteam să-l țin pe gratis. L-am alungat și credeam c-o să moară de foame. Dar ce să vezi? Nu numai că n-a murit de foame, dar se pare că s-a îmbogățit.

Feciorul mijlociu i-a ținut isonul:

- Așa e, dar cum de s-a îmbogățit? Feciorul cel mic însă le-a spus:

- Am auzit că a plecat odată departe. Înseamnă că neapărat a găsit pe acolo vreo comoară! Să mergem mâine pe la ei și dacă au vreo comoară să facem în așa fel încât să fie a noastră.

A doua zi, cei trei nepoți au făcut o vizită bătrânilor. Toți trei râzând și întrecându-se în politețuri făceau temenele de zor. Bătrânul n-ar fi voit să le dea drumul în casă, dar bătrâna i-a poftit înăuntru.

Intrând în casă, le fugeau ochii într-o parte și în alta. Mare le-a fost mirarea văzând grămezile de boabe care umpleau toată casa. Pe masă au văzut și păpușa din lemn de scorțișoară. Și atunci s-au repezit toți trei și au înconjurat masa. Și cu cât se uitau, cu atât se dumereau că e vorba de un obiect ciudat. Feciorul cel mare se gândea în sinea lui: „Asta-i precis o comoară". Pândind să nu-l vadă mătușa, a întins mâna s-o apuce, când, deodată, păpușa s-a ridicat și a spus:

- Ce vreți de la mine de m-ați înconjurat așa?

Bătrânii au tresărit surprinși, iar cei trei frați s-au bucurat văzând că li se adeveresc bănuielile: „Am zis noi că e vorba de vreo minune".

Păpușa a spus din nou:

- Ce vreți de la mine de m-ați înconjurat?

Fratele cel mare s-a gândit că grămezile de boabe au fost făcute de păpușă. Dar ce și-a zis el? „Ce să-i cer eu păpușii lucruri care n-au prea mare însemnătate? Mie să-mi dea perle și agate!"

Feciorul mijlociu la fel s-a gândit că grămezile de boabe au fost aduse de păpușă. Dar ce să ceară el lucruri care n-au cine știe ce valoare? Și atunci a spus:

- Eu vreau jad și mărgean!

La fel a gândit și feciorul cel mic și a spus:

- Iar eu vreau aur și argint! Mișcându-și buzele, păpușa le-a răspuns:

- Pe fundul mării de la răsărit se află Palatul Dragonului. În Palatul Dragonului, paturile sunt făcute din jad, perlele, aurul și argintul acoperă pământul. Duceți-vă acolo și luați cât vă place.

Într-un glas, cei trei feciori au întrebat:

- Dar marea e plină de apă. Cum să ajungem noi la Palatul Dragonului?

Păpușa, mișcând din nou buzele, le-a răspuns:

- Dacă mă luați pe mine în brațe n-o să vă înecați și vă arăt și drumul spre palat.

Fără să mai țină seama dacă bătrânii încuviințează ori nu, cei trei frați au luat păpușa în brațe și au fugit la marginea mării. Au găsit un Loc pe malul mării unde apa era verde de bătea în negru, iar valurile loveau cu furie stâncile. Știau cu toții că acolo c locul cel mai adânc, dar nici unul nu voia să fio primul care se aruncă.

Atunci, feciorul cel mare a zis:

- Hai să fiu tot eu primul. Dacă am să văd vreo cale vă fac semn cu mâna și atunci să săriți și voi după mine. Apoi a luat păpușa în brațe și a sărit în apă. L-au acoperit valurile și l-au tras la fund. Deasupra apei s-au mai văzut pentru o clipă mâinile care se agitau. Fratele cei mijlociu și cel mic, crezând că acesta e semnalul, s-au aruncat degrabă și ei în apă, dar ca și fratele lor mai mare au fost înghițiți de valuri.

A trecut o zi, au trecut două, dar nici unul dintre frați nu s-a mai întors, doar păpușa din arbore de scorțișoară plutea la malul mării. Văzând-o, bătrânul a pescuit-o, a șters-o de apă și a strâns-o la piept ca pe un copil. Atunci făptura din lemn s-a înmuiat dintr-o dată și s-a încălzit. Ochii rotunzi s-au deschis și păpușa a tușit. Bucuros, bătrânul a strigat de două ori: „Păpușă de scorțișoară!" Păpușa a răspuns: „Tată!" Bătrânul a dus-o acasă și i-a dat să mănânce, iar păpușa a mâncat și a băut ca orice copil. Și a crescut, devenind un flăcău de toată frumusețea. Cei trei frați nu s-au mai întors acasă. Dar numii flăcăul din lemn de scorțișoară știa că ei nu se vor mai întoarce niciodată.