Omul de piatră legende populare chinezești din toata lumea

Pe muntele Țin erau o mulțime de stânci pe care nu se găsea nici o fărâmă, de pământ și nu creștea nici un fir de iarbă, încât din depărtare străluceau de-ți luau ochii. Dar să nu credeți că acestea erau pietre sterpe. În ele se aflau nenumărate comori. Dacă nu mă credeți, ascultați povestea Omului de Piatră.

Cu mulți ani înainte, de prin părțile de miazăzi a venit aici un bătrân cam de vreo 60 de ani. Unii au văzut cum acesta, cu târnăcopul în spinare, s-a cățărat pe stânci, a dat ocol muntelui Țin câteva zile, apoi și-a luat târnăcopul și a plecat. El n-a rămas să locuiască în satul de lângă muntele Țin, ci a trecut mai departe către un cătun la vreo 80 de li depărtare. La marginea acestui cătun se afla o căsuță neîmprejmuită cu zid. Prin fereastră se vedea lumina aprinsă. Bătrânul a bătut la ușă și a intrat. In casă trăia un flăcău de vreo 17-18 ani, pe nume Li Peng, care-i spuse bătrânului că-i singur pe lume, având doar un prieten, pe Pao Iou, care locuiește în partea de răsărit a râului.

Bucuros că și-a găsit un tovarăș, l-a poftit pe bătrân să rămână în casa lui. Și se purta cu el ca și când "i-ar fi fost părinte, iar bătrânul nu-l socotea mai prejos decât pe fiul lui. Li Peng o ducea destul de greu, așa că bătrânul a scos banii din chimir și i-a dat băiatului să cumpere orez și carne. Azi așa, mâine așa, până ce bătrânul și-a cheltuit toți banii. Într-o bună zi, i-a spus lui Li Peng:

- Băiete, azi e vreme frumoasă și aș vrea să mă plimb puțin. Tu rămâi acasă și fii cu ochii în patru!

Bătrânul și-a luat târnăcopul și a plecat. S-a întors abia a doua zi seara, cu chimirul plin de bani. Zâmbind, i-a spus flăcăului:

- Băiete, avem din nou din ce trăi.

După puțin timp, bătrânul s-a îmbolnăvit. Simțind că i se apropie sfârșitul, l-a chemat pe Li Peng și i-a spus:

- Copile, mă doare capul de-mi plesnește și văd negru înaintea ochilor. Simt că mi se apropie sfârșitul. Să știi că nu am pe nimeni pe lume, așa că după ce voi muri să mă îngropi aici. Și să mai știi că pe muntele Țin, în stâncile strălucitoare, se găsește... Zicând acestea, bătrânul a simțit că i se strânge gâtul și nu a mai putut continua. A mai arătat numai cu degetul spre chimir, s-a uitat afară și a murit.

Îndurerat, Li Peng l-a îngropat pe bătrân. Apoi, gândindu-se la cele spuse de acesta înainte de moarte, și-a căutat prietenul și i-a povestit tot. Când a auzit despre ce e vorba, Pao Iou a sărit în sus de bucurie, zicându-i lui Li Peng:

-Înseamnă că bătrânul a vrut să-ți spună că în stâncile luminoase se află bani, mulți bani. Să mergem degrabă să căutăm!

Li Peng de asemenea se gândea: „Nu știu ce se ascunde în aceste stânci, dar se pare că bătrânul a vrut să mă duc până acolo".

A doua zi, dis-de-dimineață, amândoi prietenii au plecat pe muntele Țin. Drumul era foarte anevoios, așa că de abia pe seară au ajuns la locul cu pricina. La lumina lunii, ei au privit cu atenție, dar li s-a părut că toate stâncile sclipeau la fel. Atunci unde să caute mai întâi? În care stâncă să fie ascuns argintul? Și-au adunat puterile și s-au cățărat pe prima stâncă. Dar aceasta era la fel ca toate stâncile. Băieților le-a scăpat un oftat. S-au urcat cu mare greutate și pe stânca următoare, dar tot n-au găsit nimic. Atunci s-au apucat să le cerceteze pe toate la rând. Noaptea, cântecul cucuvaiei și urletul lupului făceau munții și mai fioroși. Cei doi au căutat până s-a luminat, dar n-au găsit nimic.

La lumina zilei, s-au mai cățărat pe câteva stânci, dar tot n-au găsit nimic. A căzut iarăși noaptea. Norii au acoperit fața lunii și s-a stârnit un vânt de credeai că răstoarnă muntele. Brazii fremătau și foșnetul lor răsuna în văi. Înfuriat, Pao Iou bodogănea mereu: „Cine știe ce mincinos o fi fost boșorogul ăla mort. Ne-a trimis aici cu minciunile lui".

Li Peng a încercat să-l liniștească:

- Bătrânul nu avea de ce să ne păcălească. înseamnă că nu știm noi să căutăm.

Îmbufnat, Pao Iou i-a răspuns:

- Dacă nu te-ai săturat, rămâi aici și caută mai departe. Eu, unul, mă lipsesc și plec. Și s-a dus.

Văzând că Pao Iou pleacă cu adevărat, Li Peng s-a simțit tare mâhnit. Se tot mira de ce pentru o vorba acesta s-a supărat și a plecat. Li Peng a rămas peste noapte pe munte, iar a doua zi, pe lumină, s-a cățărat pe o stâncă din dreapta lui. Stând el așa, a simțit că pietrele de la picioare se mișcă și în stâncă a apărut o crăpătură. Uitându-se cu băgare de seamă a văzut că stă pe capacul unei fântâni și s-a mirat cum de se poate găsi o fântână în creierul muntelui. A dat încet la o parte capacul și, uitându-se în jos, a văzut înăuntru o lumină. A coborât în fântână, unde a găsit un omuleț de piatră de vreo 2 ci* [*Unitate de măsură egală cu 33 cm] înălțime. L-a privit cu atenție și a văzut că avea gură, nas, ochi, mâini și picioare ca orice om. Tot întorcându-l pe o parte și pe alta și tot uitându-se la el, l-a îndrăgit nespus. A scos Omul de Piatră din fântână și a început din nou să caute comoara. Dar n-a găsit nici urmă de argint.

Văzând așa, a luat Omul de Piatră în spate și a coborât de pe munte. Omulețul era tare greu de cărat. După o bucată de drum l-a lăsat jos, să se odihnească. Cu așa greutate în spate mergea destul de încet și mereu trebuia să se oprească spre a se odihni. A mers așa toată ziua până s-a înnoptat, când, tocmai bine, a ajuns într-un sat. În fața unei case stătea un bătrân. Li Peng l-a întrebat:

- Tăicuțule, sunt un trecător. Ai putea să-mi dai găzduire în noaptea asta?

Bătrânul i-a răspuns:

- Eu am o cameră liberă, însă cum se întunecă se umple de zgomote, încât nimeni nu poate să stea în ea. Mai bine caută în altă parte.

Li Peng nu fusese niciodată fricos, așa că a spus:

- Tăicuță, pentru un trecător, un colț de casă, oricum ar fi ea, care să-l apere de vânt, e de ajuns. Unde să mai caut altă casă liniștită? Nu mi-e frică. Du-mă acolo!

Bătrânul l-a trecut printr-o curte în care crescuse iarbă până la brâu și a intrat într-o casă cu trei încăperi. Într-una din ele se aflau o băncuță și un pat de lac negru pe care era întinsă o rogojină. Totul era acoperit cu praf, așa că se cunoștea că nu mai fusese locuită de mult. După ce i-a mai spus câteva cuvinte, bătrânul a plecat.

Rămânând singur, Li Peng a ridicat rogojina s-o scuture și din ea a ieșit atâta praf că a întunecat toată încăperea. Peste tot era liniște și se auzea foarte deslușit foșnetul ierbii din curte. Li Peng a simțit că inima îi bate mai repede. A închis ușa, a tras zăvorul și a proptit Omul de Piatră în ușă. Apoi, liniștit, s-a culcat.

La miezul nopții, l-a trezit o rafală de vânt. A deschis ochii și a văzut că vântul stinsese lampa de pe masă.

Apoi vântul s-a întețit și ușa a început să se zgâlțâie. Li Peng se bucura că i-a dat prin gând să înțepenească ușa cu Omul de Piatră, altfel ar fi deschis-o vântul. N-a apucat să se ridice din pat că a auzit cum Omul de Piatră spunea:

- Ei, tu, spirit al peștelui, nu mai împinge degeaba! Înăuntru sunt eu, Omul de Piatră, care-o proptește!

Apoi, s-a auzit vocea peștelui de afară:

- Omule de Piatră, lasă-mă să intru! Omul de Piatră a răspuns:

- Doar n-o să te las să intri să faci iarăși o faptă rea. Atunci, spiritul peștelui, supărat, a început să strige:

- Crezi că eu nu știu ce putere ai? E destul să te lovească cineva peste burtă și începi să scuipi arginți, ori să te atingă peste umăr că fu începi să-ți miști mâinile și unde ți se arată să lovești acolo lovești. Cu atâta te lauzi și tu.

Înfuriat, Omul de Piatră a spus:

- Și eu știu în ce stă puterea ta. Nu ești în stare decât să scuipi apă și să stârnești vântul cum se întunecă, și cu asta vrei să mă sperii?

N-a apucat să spună totul, că peștele, țipând si mai tare, l-a întrerupt:

- Prăpăditule, ce te amesteci tu unde nu trebuie? Morfolindu-și buzele, Omul de Piatră a adăugat:

- Știu că n-ai vrea să spun, dar tot am să spun. Tu trăiești în iazul din spatele casei fecioarei Uang Ciun-Ție din satul Uang Ția. Boala de care suferă aceasta poate fi vindecată numai cu ficatul tău. Spiritul peștelui a început să-l ocărească și mai tare, iar Omul de Piatră să țipe și mai tare.

Li Peng a ținut bine minte și ce-a spus unul și ce-a spus celălalt. Deodată s-a auzit cântecul cocoșului și Omul de Piatră a amuțit. Iarba din curte a foșnit din nou și iarăși s-a stârnit vântul. După ce a trecut vântul, afară nu s-a mai auzit nici un zgomot.

Se revărsau zorile. În cameră s-a făcut lumină și Li Peng a văzut cum Omul de Piatră stătea proptit în ușă așa cum îl pusese el de cu seară. Era mirat cum de în timpul nopții Omul de Piatră putuse să vorbească. A coborât din pat și s-a apropiat de el lovindu-l încet peste burtă. Omul de Piatră a deschis gura și a lepădat un argint alb ca marmura; l-a mai lovit încă o dată și a mai lepădat unul. Acum a înțeles Li Peng că ceea ce a vrut să spună bătrânul înainte de moarte s-a împlinit.

Afară se făcuse ziuă. Stăpânul casei împreună cu câțiva vecini au venit înfricoșați să vadă dacă băiatul mai trăiește. Auzind zgomot la ușă, Li Peng a dat la o parte Omul de Piatră și le-a deschis. Atunci, toți au rămas cu ochii holbați de mirare. Cei dinaintea lui care rămăseseră peste noapte în casa aceea nu mai fuseseră găsiți vii. Cum de acesta trăia? Știind că ei nu au auzit discuția din noaptea trecută, băiatul i-a întrebat:

- Aveți în apropiere un sat Uang Ția?

Iar aceștia au răspuns:

- Avem, se află la vreo 20 li depărtare.

Li Peng a întrebat cum se poate ajunge acolo și, cu gândul că trebuie s-o vindece pe acea fecioară bolnavă, și-a luat Omul de Piatră în spate și a plecat chiar în aceeași zi.

A ajuns în satul Uang Ția și întrebând pe unul și pe altul a dat de casa lui Uang Ciun-Ție. A strigat de afară, dar neprimind nici un răspuns a deschis ușa și a intrat. Tatăl fetei i-a ieșit în întâmpinare și cu răsuflarea tăiată l-a sfătuit:

- Călătorule, dacă vrei apă, caută în altă parte, dacă vrei hrană, fă la fel. În casa noastră cineva stă să moară și nu avem inima să tratăm musafiri.

Li Peng i-a răspuns:

- Tăicuță, nu am venit nici să beau, nici să mănânc, ci să vindec bolnava din casa voastră.

Bătrânul l-a iscodit pe Li Peng, apoi a zis:

- Proverbul spune că bolnavul trebuie să se caute. Și, deși vedea că acesta nu este nici doctor, nici vraci, l-a îndemnat:

- Dacă zici că poți s-o vindeci, intră degrabă s-o vezi. Dar să știi, că au trecut pe aici mulți doctori și a luat nu știu câte leacuri, dar boala n-a lăsat-o.

Fără să intre la față, Li Peng a întrebat:

- În spatele casei voastre se află cumva un iaz? Bătrânul i-a răspuns:

- Se află!

În grabă, Li Peng a spus:

- În acest iaz se află un pește uriaș. Fata ta poate fi vindecată numai cu ficatul acestui pește. Du-te repede și adună vreo 20 de flăcăi puternici.

Bătrânul â găsit 20 de flăcăi și împreună au mers la marginea iazului. Apa din iaz era neagră ca păcura.

- Apa din iazul acesta n-a fost secată de mulți ani! i-a spus unul dintre flăcăi. Înarmați cu găleți, Li Peng și cei 20 de flăcăi au muncit toată dimineața să sece iazul. Către prânz, nu mai rămăsese decât puțină apă, încât se vedea spinarea peștelui care avea o lungime de aproape 1 geang [1 geang = 10 ci]. Peștele a mișcat coada, a ridicat capul, a scuipat o gură de apă și iazul s-a umplut la loc. Flăcăii s-au apucat din nou de treabă și până la apusul soarelui au golit iarăși apa din iaz. Dar peștele a scuipat a doua oară și iazul s-a umplut iarăși de apă. Și așa au pățit de trei ori. A patra oară, apa n-a mai crescut. Li Peng a coborât în iaz să prindă peștele care a început să se roage:

- Li Peng, ai milă de mine și salvează-mi viața și-ți făgăduiesc că de azi încolo n-am să mai fac nici un rău nimănui. Pe fată poți s-o vindeci și cu doi solzi de pe spinarea mea.

Lui Li Peng i s-a muiat inima și a scos doi solzi de pe spinarea peștelui, lăsându-i viața. După puțin timp, apa din iaz a crescut la loc.

Uang Ciun-Ție a mâncat cei doi solzi și boala i-a pierit ca și când i-ar fi luat-o cu mâna. Bucuroși, părinții au sfătuit-o pe fată:

- Du-te și-i mulțumește acestui om care te-a vindecat!

Fata a ieșit din cameră mergând încet spre Li Peng. Când i-a întâlnit privirea, s-a înroșit toată. Apoi și-a plecat capul, gândindu-se: „înainte, când părinții îmi spuneau să cinstesc un musafir, îmi era așa de neplăcut, jar acum, nu numai că nu mă simt stingherită, dar sunt chiar bucuroasă". Li Peng, la rândul lui, a rămas cu ochii pironiți la ea, zicându-și: ,,E mai frumoasă decât o zână".

După ce au schimbat câteva cuvinte, părinții i-au spus fetei să intre în casă.

Li Peng și-a luat Omul de Piatră în spate și s-a întors acasă. După câteva zile, a venit și Pao Iou, încărcat cu băutură și mâncare.

- Frate, de când nu te-am văzut mă apucase dorul de tine, a spus acesta intrând pe ușă.

Li Peng s-a bucurat și nu i-a amintit nimic de întâmplarea de pe muntele Țin. Apoi l-a întrebat:

- De ce ai adus atâtea bunătăți? Mai bine rămâi cu mine și vei mânca tot ce vei dori și te vei îmbrăca așa cum vei dori. Și vorbind așa, au intrat în casă.

Pao Iou a rămas în casa lui Li Peng mai bine de două săptămâni și în acest timp a văzut cum capătă acesta argintul de la Omul de Piatră. Au mai trecut câteva zile și într-o dimineață Li Peng s-a trezit și fără Pao Iou și fără Omul de Piatră. Se purtase cum nu se mai poate mai bine cu Pao Iou și acesta îl jefuise. Tocmai când era mai supărat a auzit niște pași afară. Nu era altcineva decât tatăl fetei. I-a ieșit în întâmpinare poftindu-l să șadă, întrebându-l dacă-i este sete și dacă a mâncat. Dar bătrânului nu-i era gândul la mâncare și la băutură și a zis oftând:

- Iți sunt recunoscător că mi-ai vindecat fata, dar acum te rog să-mi făgăduiești un lucru.

Văzând cât e de îngrijorat bătrânul, Li Peng a răspuns pe loc:

- Spune-mi ce dorești și dacă-mi stă-n puteri iți voi îndeplini dorința.

Dacă a văzut că băiatul făgăduiește, bătrânul a spus:

- N-am decât fata pe care o știi și aș face totul pentru ea. După ce te-a văzut pe tine, am primit pețitori de la răsărit și de la apus, dar ea parcă n-ar vedea și n-ar auzi. A întrebat-o maică-sa și i-a spus că nu se mărită cu nimeni. Văd că și tu ești singur, așa că poți să te muți la noi, să trăim împreună.

Cuvintele bătrânului l-au bucurat așa de tare pe Li Peng, cum nu l-ar fi bucurat nici o sută de oameni de piatră. De când o văzuse pe fată își pierduse liniștea și se gândea mereu la ea.

Li Peng s-a mutat la Ciun-Ție acasă, au îndeplinit ritualul și s-au căsătorit. Se iubeau nespus și viața lor era mai dulce decât mierea. O clipă n-ar fi stat despărțiți și din cauza asta Li Peng nici nu prea ieșea la câmp

Într-o zi, Ciun-Ție i-a spus:

- Mi-am brodat portretul, să-l porți cu tine și să nu-mi simți lipsa. Și i-a dăruit portretul ei brodat cu mătase în cinci culori. Portretul semăna cu fata ca două picături de apă și Li Peng l-a luat cu el și a plecat la câmp. Când se odihnea, scotea portretul și se uita la el, așa că nu se simțea deloc obosit ori singur. Dovlecii pe care-i semăna el creșteau mari de să-i tai cu ferestrăul, ceaiul pe care-l planta el creștea de 1 geang și 2 ci.

Într-o zi, pe inserat, Li Peng terminase treaba și se pregătea să plece acasă când a scos portretul să se uite la el. Atunci, deodată, s-a stârnit un vânt care i-a smuls portretul din mână și l-a ridicat în văzduh, ducându-l departe. Li Peng a fugit după el o bună bucată, dar deodată l-a pierdut din ochi. Se întunecase și nu mai avea nici o nădejde să-l găsească, așa că s-a întors acasă. N-avea inimă să mănânce și i-a spus lui Ciun-Ție întâmplarea cu portretul. Aceasta nu s-a plâns de el, dar a spus:

- Mi-e teamă să nu iasă vreun bucluc din cauza acestui portret.

Vântul fusese stârnit de peștele cel mare care, deși nu mai făcea nici un rău nimănui, era supărat foc pe Li Peng. Văzând portretul la Li Peng a pus la cale un plan. A stârnit vântul care a luat portretul și l-a dus în vârtej până la ușa noului dregător care era Pao Iou. Acesta, după ce furase Omul de Piatră, îl pusese să scuipe o grămadă de arginți ou care cumpărase funcția de mare dregător. Omul care găsise portretul l-a dăruit lui Pao Iou și acesta, la lumina lămpii, a început să-l cerceteze zicându-și:

- Am tot ce-mi trebuie: bani de la Omul de Piatră, putere câtă vreau, numai un lucru îmi lipsește. Dintre cele nouă neveste ale mele, nici una nu e ca fata din portret. Aș fi cel mai fericit dacă aș găsi fata din portret și m-aș însura cu ea. A doua zi, a tocmit un ghicitor, care să-i caute fata.

În ziua aceea Li Peng și bătrânul se duseseră la câmp și acasă nu rămăseseră decât Ciun-Ție și mamă-sa. Auzind bătăi în poartă, bătrâna a ieșit să vadă cine este, apoi i-a spus fetei:

- Ciun-Ție, a venit domnul ghicitor. Îl poftesc înăuntru să ghicească unde ți-a dus vântul portretul.

Ciun-Ție era îngrijorată de pierderea portretului și a căzut repede la învoială cu maică-sa. L-au poftit înăuntru și acesta a întrebat-o pe Ciun-Ție în ce zi s-a născut și în ce zi a brodat portretul. Apoi, făcându-se că se gândește, a început să râdă și a sărit în picioare:

- Am găsit! Duceți-vă în grabă și căutați pe malul râului Giuan. Dacă se întunecă nu-l mai găsiți.

Fata și mama sa n-au mai așteptat să se întoarcă bărbații de ia câmp și au plecat însoțite de ghicitor. Ele fugeau către râu și ghicitorul pe urmele lor. Ajunseseră pe malul apei când ghicitorul a bătut din palme și de pe pânza apei s-a desprins o barcă din care au sărit doi oameni care au împins-o pe Ciun-Ție în ea, apoi s-a urcat și ghicitorul. Mama fetei a rămas pe malul apei plângând. După ce barca nu s-a mai văzut, aceasta s-a întors acasă.

Când a aflat Li Peng că Ciun-Ție a fost răpită, parcă i s-ar fi stârnit o furtună în cap și inimă i-ar fi luat foc. Și într-o singură noapte a slăbit de nu-l mai recunoșteai. Când l-au văzut, a doua zi, soacra și socrul s-au speriat de moarte.

- Li Peng, ai slăbit de ești de nerecunoscut! i-au spus ei.

Auzind aceasta, Li Peng s-a întristat și mai mult. El se gândea: „Unde și-o fi petrecut Ciun-Ție noaptea asta?" N-a mai putut să stea și a plecat s-o caute.

A plecat pe cursul apei și după ce a trecut un pod, a ajuns în orașul unde Pao Iou era mare dregător. Zidurile cenușii ale orașului se ridicau în fața ochilor lui. Li Peng își zicea: „Poate că dacă intru în oraș, aflu ceva de Ciun-Ție". Și a intrat. A întrebat paznicii de la poarta orașului, dar aceștia nu l-au băgat în seamă. I-a întrebat pe negustori, dar nici aceștia nu i-au răspuns. Atunci Li Peng și-a zis: „Nu aflu nimic dacă întreb așa". A mai mers câțiva pași, gândindu-se ce să facă. S-a întors acasă și a luat un dovleac mare de-l tăiai cu ferăstrăul și a plecat ia oraș. S-a prefăcut că e negustor și a început să-și strige marfa. Veneau să vadă așa minunăție tot felul de oameni, și pe unde trecea, peste tot era înconjurat de lume care se îmbulzea și făcea gălăgie. Ajungând la poarta dregătorului, oamenii de aici au rămas mirați de mărimea dovleacului. Ciun-Ție, care era în curte, a auzit și ea și a știut că a venit Li Peng. Atunci l-a chemat pe Pao Iou și i-a spus:

- Mi-ai răpit trupul, dar nu-mi poți răpi inima.

Ca s-o îmbuneze, Pao Iou a adus în fața ei Omul de Piatră. Dar Ciun-Ție i-a spus:

- Cu argint ai putut să-ți cumperi rangul, dar nu și inima mea. Apoi, mai îmbunată, i-a spus lui Pao Iou: Vreau să mănânc o felie de dovleac. Cheamă-i pe negustor înăuntru, că vreau să aleg singură.

De când fusese adusă aici nu mâncase nimic, așa că, plin de bucurie, Pao Iou a dat ordin să fie adus negustorul. Văzând cât a slăbit Li Peng, Ciun-Ție a început să lăcrimeze. Li Peng l-a recunoscut pe Pao Iou și a văzut și Omul de Piatră. Pao Iou, însă, nu și-a mai recunoscut prietenul. Li Peng s-a apropiat de Omul de Piatră și, arătând spre Pao Iou, i-a atins umărul, iar acesta a început să-l lovească pe Pao Iou și l-a lovit până l-a omorât.

Li Peng a luat-o pe Ciun-Ție și Omul de Piatră și au plecat. Nimeni nu a avut curajul să-i urmărească, pentru că se temeau de Omul de Piatră. Unde-i arăta Li Peng acolo lovea și dobora totul, chiar și zidurile. Au ieșit din oraș, au trecut podul și s-au întors acasă în liniște. În aceeași zi, au plecat să caute un loc unde să nu fie nici dregători, nici împărați.