Duhul fructului de Ginkgo legende populare chinezești de pretutindeni

Munții Țin se întind culme după culme, creastă după creastă, cu prăpăstii adânci și vârfuri înalte. Cândva fuseseră acoperiți cu păduri seculare în care mișunau tot felul de animale sălbatice. Oamenii care locuiau aici trăiau fie din culesul ierburilor de leac, fie din arsul cărbunilor.

Trăia aici un flăcău înalt și voinic ce se numea Șî Ming și care se îndeletnicea cu arsul cărbunilor. El știa tot felul de cântece din gură și din fluier care înduioșau inimile oamenilor. Șî Ming mai avea doi tovarăși, oameni la casele lor, cu neveste și copii.

Într-o zi, Șî Ming și tovarășii lui au plecat să ardă cărbune pe alt munte. Au ajuns ei într-o poieniță cu iarbă verde și mătăsoasă, presărată cu bujori sălbatici, roșii ca focul, cu brazi încărcați cu perle de rouă. Toate acestea l-au înduioșat pe băiat care a început să cânte. În mijlocul cântului i s-a părut așa, ca și când cineva ar cânta o dată cu el. S-a oprit din cântat și s-a uitat în toate părțile. La urechea lui a ajuns un viers minunat care nu semăna nici cu ecoul munților, nici cu ecoul pădurii; semăna mai degrabă cu vocea unei femei. Viersul l-a fermecat pe Șî Ming într-atât încât n-a mai putut să facă nici o mișcare. Cum a încetat cântul, a sărit în picioare, s-a urcat pe o piatră să se uite în partea de unde-l auzise. Pe muntele Țin plutește mereu ceață ca și norii pe cer. În ziua aceea, o ceață albă și deasă curgea ca o apă spre el și cât ai clipi din ochi, ceața l-a cuprins.

Proverbul spune: „Dacă nu bate vântul de primăvară nu încolțește iarba". Cântul făcuse să încolțească dragostea în inima lui Șî Ming. Nu putea să uite nicicum cântecul care răsunase mai duios decât viersul unei păsări; în fiecare zi visa s-o întâlnească pe fata care-l cântase. A trecut vara, a venit toamna și după toamnă a venit iarna; brazii s-au încărcat de zăpadă dar Șî Ming n-a întâlnit nici urmă de fată.

De Anul Nou, Șî Ming era tot singur și trist. Fiind bun la inimă din fire, de sărbători le-a spus tovarășilor săi să se ducă acasă, iar el a rămas să păzească singur cărbunele. Tovarășii lui s-au învoit bucuroși.

În ajun de Anul Nou, când toate familiile petrec, Șî Ming și-a luat fluierul, s-a dus în colibă și a început să cânte. A cântat, a cântat, până ce vântul s-a oprit. Atunci a simțit cum se deschide încet ușa colibei.

O fecioară îmbrăcată în alb din cap până în picioare a intrat în colibă. Avea fața rotundă, părul ca abanosul îi era prins în cozi. Mirat și totodată bucuros, băiatul s-a oprit din cântat.

Fata a zâmbit și uitându-se în toate părțile a spus cu blândețe:

- Sunt din satul Șan Iang* [în traducere: Soarele din fața muntelui] și fiind în trecere pe aici am auzit cântându-se din fluier. Dar tu de ce nu faci țiao țe** [**Colțunași cu carne, mâncare foarte răspândită în China, care se pregătește la sărbători] de Anul Nou?

Șî Ming parcă s-a trezit din vis, a început să se bâlbâie și n-a știut ce să răspundă. Râzând, fata l-a rugat:

- Cântă mai departe, că-ți fac eu țiao țe!

Și zicând aceasta a început să frământe aluatul.

Băiatul ar fi vrut s-o întrebe dacă ea este aceea care-l vrăjise cu cântecul în acea zi. Când își făcuse curaj să întrebe, fata l-a întrerupt:

- Hai, cântă, și să știi că viersul tău e minunat! Băiatul a început să cânte și cu cât cânta, cu atât ar mai fi cântat, iar fata cu cât asculta, cu atât ar mai fi ascultat. Așa a ținut-o până la revărsatul zorilor. Atunci i-a dat să mănânce țiao țe, și când acesta a poftit-o și pe ea, fata a zâmbit și i-a spus:

- E târziu, eu trebuie să plec. Nu care cumva să vii să mă cauți acasă. Tata nu știe că am fost aici..

Apoi a deschis ușa și a plecat. Băiatul s-a uitat după ea până nu s-a mai văzut, apoi a intrat în colibă.

Au trecut sărbătorile și s-au întors cei doi tovarăși. Prima vorbă a lui Șî Ming a fost să-i întrebe unde se află satul Șan Iang. Cei doi au spus că în viața lor n-au auzit de numele unui asemenea sat. Întristat, Șî Ming și-a văzut de treabă.

Nu le-a spus celor doi de venirea fetei, temându-se că aceasta nu vrea să se afle de venirea ei.

Seara, când se ducea să aducă apă, văzând cum luna se oglindește în pârâu, își zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca și când aș vrea luna din fundul apei. Unde să mă duc s-o caut?"

Privind cu tristețe bujorii roșii care înfloriseră lângă coliba lui, își zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea, nu știu nici măcar cum o cheamă. E ca și când aș căuta să prind vântul sau umbra!" Dar oricât își poruncea, gândul lui era mereu la fată.

Așa a trecut primăvara și a venit vara. într-o zi, ducându-se la locul unde auzise cântecul cu un an mai înainte, deodată s-a pornit o vijelie și o ploaie care a acoperit totul. Se înserase și băiatul era îngrijorat, când a auzit că-l strigă cineva. Întoarse capul și rămase uimit văzând în spatele lui fata din seara de Ajun. Aceasta i-a zis:

- Pe munte sunt șerpi veninoși. Am vorbit cu bunicul, așa că dormi noaptea asta la noi.

Plin de bucurie, băiatul s-a învoit. Și au plecat amândoi. Se întunecase de-a binelea și copacii păreau uriași Băiatul era din ce în ce mai mirat cum se face că atâția ani, de când lucra în pădure, nu văzuse drumul pe care mergeau. După o bucată de drum, a zărit niște luminițe. Când s-au apropiat a văzut o cetate înconjurată cu un zid înalt. Intrând, un bătrân l-a întâmpinat călduros și i-a spus fetei:

- Pai Ni, du-te și pregătește ceva de mâncare pentru drumeț!

Și fata a plecat.

După câteva întrebări, dând din cap, bătrânul i-a spus:

- Să nu crezi că nu te cunosc. Eu îl știu foarte bine și pe străbunicul tău.

Băiatul a rămas uimit, căci știa că străbunicul lui murise de mult, așa încât se gândea că bătrânul trebuie să aibă câteva sute de ani.

Bătrânul a vrut să mai spună ceva, dar din camera de alături s-a auzit cântând. Era aceeași voce care-l fermecase și băiatul și-a dat seama că aceasta e fata care-l fermecase. S-a bucurat nespus și dacă n-ar fi fost bătrânul ar fi fugit într-un suflet la ea.

Bătrânul a văzut cum stau lucrurile și râzând în hohote i-a spus:

- Nepoata asta a mea nu mi-a vorbit niciodată de nimeni, dar în ultimul timp îmi vorbește mereu de tine. De aceea, într-adins am vrut să te aducă azi aici.

Cum a terminat de vorbit a intrat și fata cu o tava cu ceai și mâncare. A pus tava jos și s-a oprit lângă băiat. Bătrânul s-a uitat și la unul și la altul, apoi râzând le-a spus:

- N-am decât fata asta. Dacă vă plăceți, socotiți că eu v-am și dat binecuvântarea.

Tinerii s-au uitat îndelung unul la altul, apoi au plecat capetele. După obicei, bătrânul a sfătuit-o pe fată să aibă grijă de băiat și s-a dus în camera lui.

În noaptea aceea, Șî Ming și Pai Ni s-au căsătorit.

A doua zi, Șî Ming și-a amintit de prima lor întâlnire și i-a zis fetei:

- De ce mi-ai spus că ești din satul Șan Iang? Râzând, fata i-a răspuns:

- Nu te-am mințit deloc. Hai afară și ai să vezi că soarele e în fața muntelui.

Amândoi au ieșit afară și, într-adevăr, așa era.

Soarele răsărise în fața muntelui și aurea cu razele lui frunzele și crengile copacilor. Iarba și florile păreau și ele aurii. Tinerii au început să zburde și peste puțin timp pe munte s-a auzit cântecul lor minunat.

Erau așa de fericiți încât nu au simțit cum a trecut o săptămână. într-o zi, băiatul i-a spus fetei:

- Trebuie să mă duc acasă, să le dau de știre tovarășilor mei, care or fi îngrijorați.

- N-am nimic împotrivă să te duci, dar când te vei întoarce?

- Am să stau trei zile acasă. În 15 ale lunii mă întorc. Bucuroasă, fata i-a spus:

- În seara zilei de 15 vin să te iau.

Pai Ni a plecat și ea să-l conducă și amândoi s-au îndreptat pe drumul cunoscut. Ajungând la locul unde se întâlniseră, fata i-a zis:

- Când te înapoiezi, să mă aștepți aici, am să vin să te iau. Orice ar fi, să nu faci decât cum ți-am spus!

Și-au dat mâna și s-au despărțit. După puțin timp, băiatul a ajuns la colibă.

Aici le-a povestit tovarășilor săi tot ce i s-a întâmplat. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineața zilei a treia, Șî Ming simțea că trebuie să plece să se întâlnească cu fata. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme și le-a făgăduit tovarășilor săi să vină din când în când să-i vadă.

După ce a mâncat, a plecat. Ajungând la locul întâlnirii, s-a oprit. Fata-i spusese că va veni spre seară, iar acum era mai devreme. Șî Ming nu mai avea răbdare să aștepte și socotind că știe drumul, a plecat în întâmpinarea fetei. Mergea și se gândea. Trecând muntele, s-a trezit în fața unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuță. Drumul cel larg dispăruse. Atunci și-a zis că a greșit drumul, cu toate că ținea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiținând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era așa de deasă că a trebuit să facă multe ocolișuri. A trecut prin poienițe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu știu câți munți și câte văi, dar tot nu a găsit casa unde locuia Pai Ni. S-a înserat, soarele a apus și pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se mustre că n-a ascultat de sfatul fetei. S-a uitat în stânga și-n dreapta și deodată a văzut o luminiță. A pornit într-un suflet spre ea și de ce mergea, de ce pădurea se rărea și luminița se vedea tot mai aproape. într-o clipă, băiatul a ajuns lângă ea.

A văzut atunci o colibă de piatră fără ușă, lângă care stătea un bătrân. Șî Ming l-a întrebat:

- Bătrâne, nu știi cumva unde-i casa lui Pai Ni?

- Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoști? Ne-am mutat aici.

Șî Ming n-a crezut, dar bătrânul a spus din nou:

- Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e și Pai Ni.

Băiatul pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s-a luat după bătrân și a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere și cu cât mergeau cu atât părea mai adâncă și devenea mai întunecoasă, de parcă se aflau într-o peșteră. La un timp a simțit și un miros greu și a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci și-a dat seama că nu-i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n-a apucat să facă nici un pas că bătrânul și-a pipăit fața și deodată s-a prefăcut într-un șarpe veninos care s-a încolăcit în jurul lui. Ochii șarpelui aruncau scântei verzi și luminau totul în jur; alături de el mai erau doi șerpi negri. Șarpele cel mare a spus:

- Nici să nu-ți treacă prin cap c-ai să mai scapi! Șî Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mișcare. Șarpele cel mare le-a spus celor doi șerpi negri:

- Fugiți degrabă la gura peșterii, nu care cumva să intre duhul fructului de ginkgo să ni-l răpească!

Iar aceștia au alunecat spre gura peșterii.

Șî Ming habar n-avea cine e duhul fructului de ginkgo. Inima lui era plină de păreri de rău că n-a ascultat pe Pai Ni și poate chiar în clipa aceea ea stătea și-l aștepta.

Într-adevăr, Pai Ni îl aștepta la locul stabilit. A așteptat ce a așteptat și, văzând că Șî Ming nu mai vine, îngrijorarea i s-a strecurat în inimă. S-a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s-a uitat în cerc și a văzut tot ce se întâmpla în peșteră. Șarpele cel mare începuse să-i sugă sângele lui Șî Ming care leșinase. Pai Ni a scrâșnit din dinți, fața i s-a albit. Întinzând mâna spre copaci, aceștia s-au dat la o parte, și s-a ivit drumul cel larg. Apoi, într-o clipă, a fost în fața bunicului, spunându-i:

- Bunicule, dă-mi sabia fermecată! Bătrânul a întrebat-o:

- Ce-i cu tine, copilă?

Și mai furioasă, fata a răspuns:

- Bunicule, nu mai întreba nimic și dă-mi degrabă sabia! Șarpele cel veninos vrea să-l omoare pe Șî Ming!

Speriat, bătrânul a rugat-o:

- Copilă dragă, nu te duce. Șarpele cel veninos mai are două ajutoare și te vor răpune.

Fata era așa de încordată că-i curgeau lacrimile:

- Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să-l scap. Auzind acestea, bătrânul a oftat și i-a dat sabia.

Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peștera șerpilor. Era un întuneric să-l tai cu cuțitul. Fata și-a tăiat pârul cu sabia și l-a aruncat în gura peșterii. Părul s-a prefăcut într-o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le-a lovit până ce s-a aprins o scânteie șt a aruncat-o peste ele. Scânteia a aprins vreascurile și după ce fata a suflat de câteva ori flăcările s-au înălțat. Prinși de foc, cei doi șerpi negri n-au mai apucat să fugă și s-au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult. Șarpele cel veninos s-a oprit din supt sânge și a fugit spre gura peșterii. Când a dat cu ochii de fată, a început să scuipe venin. Apoi, când a mișcat din coadă o dată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata curajoasă s-a tras într-o parte, a sărit în spatele șarpelui și ridicând sabia fermecată i-a tăiat gâtui. Apoi s-a avântat în peșteră prin foc. Dar focul n-o atingea. Fumul o orbea, iar lacrimile-i acopereau ochii. Ea răbda totul cu gândul să-l scape pe Șî Ming. L-a scos din peșteră, dar el nu mai putea s-o vadă. Fața-i privea și simțea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată, șoptea:

- Șî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cânt împreună cu tine!

Dar orice ar fi spus, Șî Ming n-o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost, Șî Ming n-o mai vedea.

În vremea aceasta a ajuns la peșteră și bătrânul care i-a spus fetei:

- Ai omorât șarpele cel veninos și cu asta socotește că l-ai răzbunat pe Șî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ți-a stat în putință.

Fata a dat din cap și din gură a scuipat o biluță verde, strălucitoare ca o perlă. Speriat, bătrânul a strigat:

- Copilă, aceasta e rădăcina vieții tale și nu trebuie s-o dai. Fără ea, tu nu mai poți fi ceea ce ești. Vara vei fi bătută de ploi, iarna îngropată de nămeți. Doar ai cunoscut gustul vântului și ploii, vrei să le simți din nou? Fata l-a rugat cu blândețe:

- Sloboade-mă să-i dau lui rădăcina vieții mele!

Și zicând aceasta, fața ei s-a înnegrit, pielea i s-a întărit, mâinile i s-au prefăcut în două crengi groase, capul i s-a prefăcut într-un arbore înalt și golaș, fără ramuri unduioase, fără frunze verzi.

Bătrânul a vârât perla în gura băiatului care a căpătat îndată culoare la față și s-a ridicat în picioare. Trezindu-se, Șî Ming nu știa ce se întâmplase ou el. Bătrânul plângea și arăta spre arborele despuiat:

- Copile, aceasta e Pai Ni! Noi suntem duhuri ale arborelui ginkgo. Spre a te scăpa, ea și-a tăiat părul și ți-a dat rădăcina vieții ei, iar acum nu va mai putea să-și ia înfățișarea dinainte.

Nimeni nu poate să-și închipuie durerea lui Șî Ming, tristețea lui. Lacrimile îi curgeau, durerea îi îneca glasul. A spus numai atât:

- Am să stau lângă ea toată viața, toată viața am să-i cânt cântece de munte.

Într-adevăr, Șî Ming nu s-a mai întors la tovarășii săi și de lângă arborele golaș de ginkgo se auzeau tot timpul cântece de munte sau răsuna un viers din fluier. Povestea spune că Șî Ming s-a prefăcut în spirit și că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi și atunci Pai Ni se va preface din nou într-o femeie mult mai frumoasă decât înainte.