Pasărea de aur și duhul pădurii legende populare chinezești din lumea întreagă

Era odată o pădure atât de întinsă, încât dacă intrai în ea nu mai apucai să ieși zile și nopți în șir. In pădure creșteau tot felul de copaci: brazi cu frunză verde tot anul, arțari cu frunză roșie toamna, stejari falnici și multe alte specii de copaci. Ce să mai vorbim! Dacă ai fi stat să numeri toate speciile, ai fi tot numărat trei zile și trei nopți, dar tot n-ai fi terminat. Cel mai bătrân copac din pădurea asta - un dafin - avea crengile răsucite ca un dragon, iar în tulpina lui se afla o scorbură de mărimea unei odăi în care trăia duhul pădurii. Din crengile uscate și parfumate ale copacului, acesta își făcuse pat, din iedera care se cățărase pe copac își făcuse perdea la ușă* [*În China este obiceiul de a se așeza o perdea sau o plasă peste ușă pentru a împiedica pătrunderea țânțarilor].

În vremea aceea, departe de pădurea noastră, la marginea unui sătuleț, era un ulm în care se așeza din când în când o vrăbiuță de aur gureșă și jucăușă. Alături de copac locuiau două familii despărțite între ele numai printr-un gard de zid subțire. În familia din partea de apus a copacului, săracă lipită pământului, trăia Liu Ciuntien cu nevasta și o bătrână de vreo 80 de ani. În fiecare noapte, la a cincea bătaie**[**Bătăi care indicau timpul], Liu Ciuntien și nevasta se sculau și porneau moara de apă să prepare tou fu* [*Brânză din făină de soia]. Ei se mulțumeau cu coaja și resturile de la soia, jar brânza o vindeau și cu banii dobândiți cumpărau hrană pentru bătrână. În familia din partea de răsărit a copacului, familie cu stare, trăia Uang Iufeng cu nevasta și cu o bătrână de vreo 80 de ani, surdă și oarbă, care nu putea nici să se dea jos de pe kang** [**Pat de cărămizi care se încălzea pe dedesubt]. Uang Iufeng și nevasta se ocupau cu strângerea dijmei și urmărirea datornicilor și nu aveau altceva de vorbit decât despre bani. Cât despre bătrână, amândoi socoteau că prăpădesc mâncarea pe ea și-i doreau să moară cât mai repede.

În anul acela, pe vremea când arborii se îmbrăcau cu frunze verzi-gălbui, bătrâna lui Liu Ciuntien s-a îmbolnăvit de o boală grea. Cei doi erau cuprinși de îngrijorare și din toată sărăcia lor au strâns câțiva galbeni pentru leacuri. Liu Ciuntien și-a vândut și hainele de pe el, nevastă-sa acul de păr, dar leacurile nu i-au ajutat bătrânei și aceasta a murit. Liu Ciuntien avea mustrări de cuget că nu-i putuse dărui bătrânei nici o zi fericită, deși aceasta, cu mari sacrificii, îl crescuse mare. Își simțeau inima de parcă era smulsă din piept și s-au pornit amândoi pe plâns.

In timpul acesta vântul s-a oprit și a început ploaia. Ramurile s-au aplecat și Păsărică de aur a văzut și a auzit totul. înduioșară, și-a deschis ciocul de parcă ar fi vrut să plângă și ea și, nemaiputându-și stăpâni durerea, a zburat din copac și s-a pierdut în ploaia măruntă.

A zburat, a zburat până ce a ajuns la pădurea cea întunecată și s-a așezat în dafin. Vântul a început să bată și ploaia s-a oprit. Frunzele copacilor străluceau ca poleite; salcia cea bătrână își despuiase coaja albă, dând la iveală verdele fraged. Cucul a început să cânte, cocoșul sălbatic să zboare, dar lacrimile din ochii păsăricii nu se mai uscau. Norii s-au împrăștiat, soarele a răsărit, iarba din pădure strălucea perlată de stropii de rouă, iedera ce se cățărase în copac își deschisese florile ca niște fluturași; apa se scurgea picătură cu picătură de pe frunzele ei. Albinele și fluturii zburau din floare în floare. Păsărica cea neastâmpărată, tristă încă, nu s-a putut opri să nu se ducă să ciugulească florile de iederă. Ciugulea, ciugulea și lacrimile îi curgeau. Dar, deodată, florile de iederi s-au mișcat și perdeaua din gura scorburii s-a dat de-o parte. Din scorbură a ieșit un bătrân cu fața blândă și o barbă lungă, albă. Părul strălucitor îi cădea peste sprâncene întocmai ca moțul unui cocor. Avea fața roșie și ochii jucăuși ca de copil.

Era duhul pădurii care i-a spus:

- Trăiesc în pădurea aceasta de zeci și sute de ani, dar n-am văzut niciodată a pasăre plângând. Oamenii spun că păsările nu pot plânge. Păsărică, de ce plângi tu oare?

Iar păsărica a răspuns:

- Bătrâne duh, am văzut astăzi un lucru care mi-a frânt inima și atunci cum să nu plâng? Și i-a povestit cât de sărac era Liu Ciuntien, cum aveau grijă de bătrână, cum bătrâna s-a îmbolnăvit, cum i-au cumpărat leacuri și cât de îndurerați au fost când a murit. Apoi, a adăugat: Bătrâne duh, Liu Ciuntien și nevastă-sa sunt doi oameni nemaipomenit de buni.

Îngândurat, duhul a răspuns:

- Păsărică, nu poți să-ți dai seama dacă un om e bun numai din atât. Ca să vezi dacă un om e bun sau rău trebuie să-l supui la mai multe încercări.

Păsărica a negat:

- Nu, duhule, e așa cum îți spun. Du-te să-i vezi și te vei convinge.

Duhul s-a prefăcut într-o bătrână neagră și zbârcită, cu niște haine petic peste petic, și a plecat să-i vadă pe cei doi.

După ce o îngropaseră pe bătrână, Liu Ciuntien și nevastă-sa se întorseseră acasă și erau așa de îndurerați că nu se atinseseră de mâncare. Ridicând capul, au văzut o bătrână slabă de-o bătea vântul care ședea în ușa lor. Bătrâna le-a cerut ceva de mâncare. Liu Ciuntien i-a adus ce aveau mai bun în casă, iar nevastă-sa și-a arătat mila față de ea întrebând-o dacă nu e ostenită. Bătrâna a răspuns:

- Sunt singură și n-am pe nimeni, n-am ce să mă fac, unde oi cădea, acolo oi muri și eu.

Văzând-o pe bătrână, Liu Ciuntien și-a amintit de mama lui care murise și, gândindu-se că nici bătrâna aceasta n-a avut parte de zile bune, i-a zis:

- Mătușică, dacă nu te sperii de sărăcia noastră, rămâi la noi.

Apoi nevasta lui a adăugat:

- Rămâi în locul bătrânei noastre care a murit. Bătrâna s-a învoit să rămână la ei.

Liu Ciuntien și nevastă-sa se purtau cu bătrâna cum nu se poate mai bine. Ei ziceau de multe ori:

- Bătrânii și copii sunt la fel, trebuie feriți de greutăți. Bătrâna, văzând cum cei doi se zbat cu tot felul de greutăți, ziua și noaptea, n-a mai vrut să stea cu mâinile în sân și-i ajuta să facă tou fu. Tinerii, de câte ori se așezau la masă, o lăsau întâi pe bătrână să se sature. Nevasta îi spunea bărbatului fără să afle bătrâna:

- Bătrânii își trag puterea din mâncare. Noi, ăștia mai tineri, mai putem răbda de foame.

Cei trei se zbăteau în mari greutăți, dar se înțelegeau de minune.

A trecut un an, au trecut doi, Liu Ciuntien și soția lui se simțeau din ce în ce mai legați de bătrână. Cel de-ai treilea an era pe sfârșite când bătrâna i-a chemat pe cei doi și le-a spus:

- Copii, astăzi trebuie să plec.

Tinerii nu se gândiseră niciodată că s-ar putea întâmpla una ca asta și au început să se văicărească:

- Măicuță, măicuță, spune-ne cu ce am greșit față de tine, sau suntem prea săraci? Cu ce te-am supărat, de vrei să pleci?

Bătrâna a dat din cap și le-a răspuns:

- Nu mai vorbiți prostii, copii! Alături de voi, zilele amare mi se par ca mierea. Supărată să fiu și alături de voi îmi găsesc liniștea. Dar, copii, nu pot să mai rămân la voi și astăzi va trebui să plec.

Liu Ciuntien a mai încercat o dată s-o oprească:

- Măicuță, dacă pleci, casa noastră va fi goală. Spune-ne cel puțin unde să te căutăm.

Cu lacrimi în ochi, nevasta acestuia a spus:

- De trei ani de zile am trecut împreună și binele si răul. Acum, dacă pleci, noi ce-o să ne facem?

Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit și a zis:

- Copiii mei, eu oricum trebuie să plec. Aduceți-mi o bucată de pământ de la rădăcina copacului și vă voi face un chip ca al meu. Atunci când vă va fi dor de mine, să priviți chipul.

Văzând că nu mai au cum s-o oprească pe bătrână, au săpat la rădăcina copacului și au scos o bucată de pământ moale pe care i-au dat-o acesteia. Bătrâna a început s-o frământe murmurând: „Am stat trei ani în casa lui Liu Ciuntien. N-am ce să le las drept amintire decât o păpușă de lut care să scuipe galbeni".

Bătrâna s-a făcut nevăzută, iar păpușa a început să scuipe bani. Abia atunci au înțeles ei că bătrâna fusese un duh. Viața în casa lor a devenit din ce în ce mai îndestulătoare. Vecinii de la răsărit au început să se mire. înainte, socotind că familia lui Liu Ciuntien e prea săracă, n-au catadicsit să le facă vreo vizită. Acum, însă, din te miri ce găseau motiv să-i viziteze. Într-o zi, după ce iscodiseră cu privirea peste tot, au dat cu ochii de păpușa de lut care scuipa bani. Curioși, au întrebat:

- De unde aveți minunea asta?

Liu Ciuntien, care nu mințea niciodată, i-a spus tot adevărul. Uang Iufeng s-a întors acasă și împreună cu nevasta au luat o frânghie și au spânzurat-o pe bătrâna lor Acum erau fericiți că au o gură mai puțin la masă și că în curând vor avea și ei o păpușă de lut. S-au așezat în curte și au început să jelească. Dar erau așa de prefăcuți că a început să bată vântul care le lua cuvintele, iar soarele s-a îngălbenit de mânie. Păsărica din dafin văzuse și auzise tot. Supărată, și-a deschis ciocul și, nemaivrând să asculte plânsetul prefăcut, a zburat din copac drept către duhul pădurii.

Vântul bătea din ce în ce mai tare și păsărica abia mai putea să zboare. Cu greu a ajuns la dafin și s-a așezat pe o crenguță, dar vântul a zvârlit-o și păsărica a început din nou să zboare. Apoi s-a prins din nou de o ramură, dar vântul a frânt ramura și a smuls penele păsăricii. A încercat să se agațe de iedera din copac, dar și aceasta își strânsese ramurile. Vântul a aruncat-o dintr-o parte în alta, apoi, deodată, a simțit că a căzut, dar nu avea nici o durere; o prinsese în brațe duhul pădurii. Cu blândețe, duhul a certat-o:

- Păsărică, de ce zbori pe vântul ăsta? Ce treabă grabnică te-a trimis la mine? Știi bine că i-am făcut fericiți pe cei doi tineri cumsecade. Acum ce mai vrei?

În grabă mare păsărica a spus:

- Bătrâne duh, sunt supărată de nu-mi văd capul. Am venit într-un suflet să-ți spun ce am mai văzut, și când vei afla n-ai să mă mai cerți. Și i-a spus tot ce mai văzuse și ce mai auzise.

Tăcut, bătrânul a încruntat din sprâncene ca și când ar fi plănuit ceva, apoi, într-un târziu a spus:

- Orice ai spune, păsărică, eu nu pot să cred că în lume există asemenea oameni.

- Dacă nu mă crezi, du-te și-ai să vezi cât sunt de răi și de lacomi.

Duhul a făcut o mișcare și s-a prefăcut iarăși într-o bătrână slabă și peticită. Apoi a spus:

- Uite, păsărica, mă duc să văd.

Uang Iufeng și nevastă-sa, după ce-și îngropaseră mama, așteptau să se ivească bătrâna sfântă și ba mai vărsau o lacrimă, ba își mai aruncau privirea pe drum, în așteptarea bătrînei. Dintr-o dată a apărut din mijlocul unei vântoase o bătrână care s-a oprit în dreptul porții lor.

Nevasta lui Uang Iufeng tocmai se pregătea s-o alunge când acesta a oprit-o amintindu-și că păpușa de lut care scuipa galbeni din casa lui Liu Ciuntien semăna leit tu această bătrână. El i-a spus:

- Bătrânico sfântă, vino în casă la noi și ai să primești mâncare mai bună decât în casa lui Liu Ciuntien. Bătrâna a dat din cap și a răspuns:

- Nu sunt o bătrână sfântă cum îți închipui, sunt o biată bătrână săracă, fă-ți pomană cu mine și dă-mi un castron de orez să-mi potolesc foamea.

Nevasta lui Uang Iufeng a intrat în casă să aducă mâncarea mormăind: ,,De unde naiba s-a mai ivit și pacostea asta de bătrână pe care acum trebuie să o tratăm ca pe o sfântă?" Și a început să caute până a găsit niște orez care era pregătit pentru porci și i l-a dat bătrânei.

Uang Iufeng a zis:

- Bătrânico, la vârsta asta n-ar trebui să mai umbli.

Iar bătrâna a răspuns:

- N-am pe nimeni pe lume, ce să fac? Unde oi cădea, acolo oi muri și gata.

Auzind spusele bătrânei, Uang Iufeng s-a bucurat nespus, găsind în ele asemănare cu răspunsul dat lui Liu Ciuntien, apoi plin de sine a adăugat:

- In casa noastră avem destule camere, rămâi să locuiești la noi.

Fără să scoată o vorbă, bătrâna a intrat în curte cu Uang Iufeng. Era ora mesei și-n fiecare zi la această oră cei doi se ospătau în toată legea. Au dus-o pe bătrână într-o cameră goală, iar ei s-au așezat la ospăț, apoi i-au dus și bătrânei ce mai rămăsese de la masa lor.

Astfel a mâncat bătrâna prima masă. La fel și cea de-a doua. Cei doi așteptau cu nerăbdare. Nevasta lui Uang i-a spus acestuia:

- Vezi să n-o hrănim degeaba pe amărâta asta de bătrână.

Uang Iufeng s-a gândit ce s-a gândit, apoi bătând din palme a zis:

- Bun, m-am gândit la ceva!

Auzind despre ce este vorba, nevastă-sa s-a bucurat. Apoi s-au furișat în camera bătrânei. Bătrâna adormise deja, dar ei au trezit-o și i-au spus:

- Bătrânico, dacă într-adevăr ești bătrâna sfântă pe care o așteptam, fă-ne un om de lut care să scuipe bani și vom avea grijă de tine trei ani.

Speriată, bătrâna s-a trezit și n-a scos nici un cuvânt. De ciudă, nevasta lui Uang Iufeng a început să țipe:

- Ți-am spus că este o nenorocită de bătrână, dă-o afară îndată!

Bătrâna nu s-a speriat și râzând le-a zis:

- E timpul să plec, du-te și adu-mi niște lut de sub copac, că n-o să ne mai vedem, și vreau să. vă las o amintire.

Bucuroși, cei doi au alergat și au adus lut, iar bătrâna a modelat o figură zicând:

- Am locuit aici până la miezul nopții, iar acum la plecare le dăruiesc figura de lut pe care o va chema Viespea. Și s-a făcut nevăzută.

Figura semăna și cu Uang Iufeng și cu nevasta lui. Când a deschis gura, a ieșit o viespe lungă de trei degete care a început să bâzâie prin cameră. Viespea i-a înțepat pe cei doi și pe față și pe trup, încât se tăvăleau pe jos de durere. Și i-a înțepat, și i-a înțepat până ce tot trupul li s-a umplut de umflături, iar ei se rugau de iertare și se tăvăleau și poate s-or mai tăvăli și astăzi.