Arborele de ceai legende populare chinezești

Cu mult timp înainte, exista un munte, un munte pe care nu curgea nici un izvor. Și din această pricină florile se ofileau și iarba se usca, iar muntele era golaș. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-și potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau și se întrebau când vor avea și ei parte de apă pe săturate.

În acel sat trăia și flăcăul Șî Liang care de mic îi auzise pe bătrâni vorbind de apa vieții ce poate fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieții cu floare verde. Cine are norocul să găsească apa vieții, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul s-a hotărât să meargă la Muntele Kuantung, să caute. Auzind vecinii că Șî Liang vrea să plece au încercat să-l înduplece să rămână zicându-i:

- Șî Liang, deși o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuși liniștiți. Adu-ți și tu nevastă și rămâi în casa ta.

Șî Liang a răspuns:

- Nu mă tem de zilele grele și nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieții. Mă duc să-mi încerc norocul.

Proverbul spune: „Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc." Șî Liang a mers zile în șir până când a ajuns la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de păduri nesfârșite, copacii se înălțau până la cer și erau așa de deși că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era așa de mare și de fragedă că-ți era milă s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Șî Liang a vârât mâna în apă și a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul s-a gândit că acolo unde este apă așa de bună, acolo trebuie să fie și apa vieții. A hotărât să rămână în acele locuri. Și-a făcut o colibă din crengi de copaci în apropierea râului și a început să caute. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de apa vieții. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Șî Liang căuta mereu și nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieții. A pătruns atât de adânc în inima pădurii încât pentru a găsi drumul înapoi la colibă a crestat semne pe scoarța copacilor.

Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile și a început să cadă zăpada.

Viscolul a ținut câteva zile. Peste tot se așezase zăpada. Când a ieșit băiatul din colibă a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petic de pământ, zăpada se topise și ieșeau aburi. In mijloc stătea culcată o vulpe cu blana roșie ca focul. Până la el venea un miros puternic de băutură. Atunci a înțeles că vulpea era beată. S-a aplecat, a ridicat-o și a simțit cum tot corpul i se încălzește de parcă ar fi îmbrățișat o sobă. A dus vulpea în colibă și se gândea că i-ar prinde bine așa o blăniță, dar nu s-a îndurat s-o omoare. După puțin timp, vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat și, pe loc, s-a prefăcut într-un flăcău mândru care s-a ridicat de jos și a spus:

- Frate, bine că te-am întâlnit pe tine care ai avut milă și nu mi-ai luat viața. Dacă aș fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet și am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult și am căzut.

Deși i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând e flăcăul, Șî Liang a spus:

- Dacă vrei, poți să vii să te odihnești în coliba mea.

Băiatul s-a bucurat. A doua zi, înainte de a pleca, acesta a spus:

- Frate, ești un om așa de bun! Am o verișoară, n-o vrei de nevastă?

Șî Lîang a refuzat:

- Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?

Râzând, băiatul a continuat:

- Dacă vei avea necazuri, să mă cauți în Tibet, la Muntele Cornului.

Șî Liang a petrecut băiatul până la ușă și acesta s-a făcut nevăzut. A mai rămas câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta. După ce s-a mai socotit a ajuns la hotărârea că mai bine se duce în Tibet. Și a plecat. Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alții că va trebui să treacă peste zeci de munți, dar nimic nu l-a oprit din hotărârea sa. A mers, a mers zile nenumărate și într-o seară a ajuns la malul unei ape adânci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei și nu departe a dat de o potecuță. Mergând pe potecuță, a dat de niște colibe de iarbă. În fața unei colibe, o tânără stătea aplecată și semăna ceva. Când a ajuns în fața ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi și-a văzut de treabă. Băiatul, uimit de frumusețea ei, n-a scos o vorbă, ci doar o privea.

Zâmbind, fata l-a îmbiat:

- Poftim în casă!

De-abia atunci a îndrăznit și el să spună:

- Surioară, unde aș putea găsi o barcă să trec râul? Iar fata a răspuns:

- Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa și să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiți să iei cu tine pe cine îți va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei și a zis: Crești, crești! Și din apă s-a ridicat un lujer de lotus care a început să se înalțe. Fata a mai repetat: Crești, crești! Și frunzele lotusului au început să se întindă. Apoi fata i-a zis: Acum, urcă!

Băiatul se cam codea văzând cât de fragedă e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simțit cum se ridică în văzduh. Și s-a înălțat până la stele și frunza a început să clipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe de izvorul apei vieții, dar nu era chip.

Stelele au început să se rărească, vântul a încetat și, deodată, a apărut soarele, iar frunza de lotus strălucea ca o mătase și s-a lăsat încet lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul și-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?" Și s-a îndreptat într-acolo. Lângă munte se afla un sat. Cum a ajuns Șî Liang lângă sat, băiatul-vulpe i-a ieșit înainte, zicând:

- Frățioare, știam că ai să vii astăzi.

Băiatul l-a dus pe Șî Liang acasă, unde părinții acestuia l-au întâmpinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă și câtă verdeață se află pe acest munte, Șî Liang n-a mai avut stare, gândindu-se la uscăciunea și la sărăcia de pe muntele său, și a zis:

- Frățioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieții.

Iar băiatul i-a răspuns:

- Nu-ți face griji pentru atâta lucru.

Flăcăul l-a dus pe Șî Liang la un izvor cu apă cristalină în mijlocul căreia creștea un pomișor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci și apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat și a rupt o ramură din copăcelul de ceai zicând:

- Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.

In culmea bucuriei, Șî Liang l-a rugat:

- Frățioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.

Râzând, băiatul i-a amintit:

- Nu cumva s-o uiți pe cea care ți-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Șî Liang în mare încurcătură. După puțin timp, flăcăul s-a înapoiat și a zis:

- Totul este pregătit, dar să mergem întâi s-o vedem pe verișoara mea. Și l-a luat pe Șî Liang de mână, iar acesta s-a pomenit într-o caleașcă frumoasă care a pornit ca vântul pe deasupra munților și apelor, și într-o clipită a ajuns la coliba fetei care-i aștepta împodobită de toată frumusețea.

Băiatul a strigat:

- Frățioare, coboară, te-am adus la verișoara mea de care ți-am pomenit! Verișoară, ai pregătit băutura de nuntă?

- Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeți și să cazi iarăși pe nu știu unde, a răspuns fata.

În seara aceea au petrecut toți trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus și s-au înălțat printre stele, zorind către satul băiatului.

Ajungând acasă, Șî Liang a înfipt rămurica pe munte și cum a înfipt-o au început să susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa și în scurt timp muntele s-a acoperit de verdeață, iar oamenii trăiau fericiți.