Surorile gemene legende populare chinezești de pretutindeni

Demult, tare demult, să înveți carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-și băteau elevii erau socotiți dascăli proști, tot așa cum părinții care nu-și băteau copiii se credea că nu știu să-i crească. Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască și să ajungă demnitar. Și a angajat un dascăl foarte aspru să se ocupe de instruirea băiatului. Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărți, și în ziua următoare acesta trebuia să le știe pe de rost chiar dacă nu înțelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa și câte o bătaie cu linia peste mâini de i se umflaseră degetele. Învăța bietul De Iu până la miezul nopții, și când se culca nu putea să adoarmă de frică, dar fără nici un folos, iar a doua zi dascălul îi dădea și mai mult de învățat. Slăbise băiatul și intrase frica în el: numai ce-l vedea pe dascăl, că uita tot ce învățase. Și bătaia se întețea tot mai mult, iar băiatul trăia cu frica în sân. într-o seară trecuse de miezul nopții, dar De Iu tot învăța, când a simțit așa, dintr-odată, că i se face capul din ce în ce mai mare și mai greu. Îi era așa de somn, încât de-abia se mai ținea pe picioare, dar strângea din ochi și încerca să se țină tare, până ce a adormit cu capul pe masă. Și a visat că dascălul se îndrepta amenințător către el, cu linia în mână. De frică s-a trezit, s-a frecat la ochi și a văzut că în fața lui se afla o fată cu fața ca o piersică pârguită, care zâmbindu-i i-a spus:

- Pe mine m-a adus vântul și văzând că-i lumină, am intrat. Lasă-mă să înnoptez la tine!

Speriat, De Iu a răspuns:

- Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ți un loc în altă parte!

Dar fata, nici gând să se miște:

- Cum de nu-ți este milă de mine? Vin așa de departe și nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc?

Nemaiputând răbda, băiatul a zis:

- Nu-i vorba că n-aș vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce știi tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu știu cărțile acestea pe dinafară și mai află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie.

Făta a început să râdă:

- Să înveți lecția pe dinafară e o treabă foarte ușoară. De Iu, înfuriat i-a răspuns:

- Dacă zici că e treabă ușoară, învaț-o tu, să te văd! Fata a luat cartea, a citit o dată, a închis-o și a spus lecția pe dinafară. De Iu a rămas uluit cât de repede a învățat fata.

Atunci, aceasta i-a spus:

- Dacă mă asculți, îți garantez că mâine ai să știi lecția. Și acum nu te mai chinui toată noaptea. De Iu nu mai putea de bucurie și de mirare.

Fata a deschis gura și a scuipat o perlă mică, zicându-i:

- Ține-o în gură, dar nu cumva s-o înghiți.

Băiatul a încuviințat, și-a băgat perla în gură și a simțit că, și fără să citească, știa toată cartea pe dinafară. Ușurat, a început să vorbească și să râdă cu fata.

Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârșită, dar acum, în doi, nici n-a simțit când s-a luminat de ziuă.

De Iu s-a spălat pe față, a băgat perla în gură, a luat cartea și s-a dus la dascăl. Acesta a așezat linia pe masă și l-a pus pe băiat să spună lecția. De Iu nu mai tremura ca altădată și a spus lecția fără nici o greșeală de la început până la sfârșit. Dascălul a rămas mulțumit și i-a dat pentru a doua zi de două ori pe atâtea lecții de învățat.

A fost pentru prima dată când n-a luat bătaie de când începuse să învețe cu acel dascăl. S-a întors în grabă în camera lui, unde-l aștepta fata plină de bucurie, și i-a înapoiat perla. Seara n-a citit decât o dată lecția și o știa pe dinafară. Fata era foarte isteață și toată noaptea i-a povestit fel de fel de lucruri, așa că de-abia în zori a adormit o clipă și apoi, cerându-i fetei perla, s-a apucat să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu n-a luat bătaie și dascălul i-a dat și mai mult de învățat. întorcându-se în camera lui, fata l-a primit din nou cu bucurie și iarăși au vorbit toată noaptea. Fata i-a spus că se numește Șuan Ție și mai are o soră care se numește Șuan Mei.

Ziua, De Iu trebuia să se ducă la bibliotecă și să învețe, iar noaptea și-o petrecea discutând.

Așa au dus-o ei mult timp. într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, a ațipit cu capul pe masă. Tocmai atunci le-a văzut dascălul care a dat un strigăt. Băiatul, speriat, a început să tremure și din nebăgare de seamă a înghițit perla.

Când s-a întâlnit seara cu fata, aceasta, supărată, cu sprâncenele încruntate i-a zis:

- Ți-am spus să nu înghiți perla, dar tu ai înghițit-o, așa că trebuie să ne despărțim.

Mâhnit și nedorind să se despartă de fată, De Iu a spus:

- N-ai decât să-mi tai burta și să scoți perla.

Îndurerată, fata l-a certat:

- Ne-am înțeles așa de bine și acum ce vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici și trebuie să plec.

Băiatul a întrebat-o:

- După ce pleci, unde să te caut? Fata i-a răspuns:

- N-am să-ți ascund nimic. În Țiao Gi Cuo se află Muntele Celor Opt Comori. Acolo stau eu.

Băiatul s-a mirat și i-a spus:

- N-am auzit în viața mea de Țiao Gi Cuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?

Iar fata i-a răspuns:

- Nu te îngriji de mine. Vino în curte și ai să înțelegi cum voi ajunge.

Și vocea-i devenea din ce în ce mai slabă. L-a apucat pe băiat de mână și l-a dus în curte. Acolo a desenat o cruce pe pământ și ș-a așezat în mijlocul ei, apoi a zis: Vino, vântule de răsărit, și tu, vântule de apus, și duceți-mă așa cum am venit. Și deodată s-a iscat un vânt și fata a început să plutească precum frunzele copacilor, apoi s-a ridicat în văzduh și s-a făcut nevăzută.

Băiatul s-a uitat lung după ea, apoi s-a frecat la ochi și a intrat în casă. Toată noaptea n-a dormit de supărare și nici mâncarea nu i-a tihnit. Ziua și noaptea se gândea la Șuan Ție, iar când adormea o visa. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu știa unde se află acel loc, iar părinții erau ' cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea și nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn decât înainte. Ținea minte tot ce învăța și știa să și răstălmăcească. Cum punea mâna pe pană, literele se așterneau pe hârtie, așa că dascălul a fost nevoit să recunoască în fața tatălui că l-a învățat tot ce trebuia să știe spre a putea să plece la examenul de demnitar. Părinții i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deși nu prea avea tragere de inimă, se gândea că totuși după ce va fi demnitar va scăpa de sub ochii părinților.

A luat examenele la toate gradele și împăratul a vrut să-l numească demnitar în capitală, dar el a cerut să fie trimis în cel mai îndepărtat colț de țară. Împăratul l-a trimis în Iun Nan, în partea de miazăzi a țării. În drum spre Iun Nan, băiatul a văzut că munții erau din ce în ce mai falnici și mai împodobiți, apele mai liniștite și mai limpezi, așa că s-a gândit că nu mai e mult până la Țiao Gi Cuo. Unde ajungea întreba de numele acestui loc, dar nimeni nu putea să-i dea un răspuns. într-o zi a întâlnit un bătrân vânător care i-a spus că Muntele Celor Opt Comori se afla la câteva mii de li depărtare. L-a descusut pe vânător cum se poate ajunge acolo și a plecat mai departe.

A mers așa două zile și două nopți, iar a treia zi a văzut cum satele se răresc și pe drum erau din ce în ce mai puțini trecători. După un timp a întâlnit un flăcău cam de vârsta lui care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el. De Iu s-a gândit că poate e bolnav sau a fost jefuit de hoți și apropiindu-se de el l-a întrebat:

- Ce stai aici întins, frățioare, vrei cumva să te ajut să te ridici?

Dar flăcăul i-a răspuns:

- Nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.

De Iu s-a apropiat și s-a uitat la pieptul lui. Flăcăul își acoperea cu amândouă mâinile pieptul din care-i fusese scoasă inima.

De Iu a vrut să plece mai departe, dar și-a dat seama că flăcăul rănit pare un om bun care are nevoie de ajutor. Apoi l-a întrebat:

- Spune-mi, băiete, cu ce pot să te ajut?

Flăcăul l-a rugat pe De Iu să se așeze lângă el, zicându-i:

- Am să-ți povestesc prin tot ce am trecut eu. În viața mea am întâlnit cel mai rău duh și cea mai frumoasă femeie.

De Iu s-a așezat și flăcăul i-a povestit pățania lui. Pe băiat îl chema Uang Gi și era singurul copil la părinți. Cu trei ani înainte, mama-i murise și, răpuși de durere, el și tatăl lui au hotărât să se ducă la templu să ardă mirodenii în amintirea mamei. Au plecat înainte de revărsatul zorilor și după o bucată de drum au ajuns la templul Regelui de Jad. După ce au ars mirodeniile au ieșit în curtea templului și, deodată, de după o piatră albă a apărut o mândrețe de femeie care a început să le zâmbească. Tatăl a întrebat-o de unde vine și ea a răspuns că vine din spatele pietrei; a întrebat-o pe cine mai are acasă și ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. Apoi femeia-a plecat.

A doua zi, tatăl a trimis pețitori la casa femeii, iar aceasta era deja pregătită pentru pețit și-i aștepta la poartă.

În aceeași zi, pețitorii au adus-o în casa tatălui. La puțin timp, tatăl a plecat după treburi. Rămânând singură, femeia și-a pipăit fața care deîndată s-a alungit și s-a schimonosit, iar unghiile i-au crescut și s-au prefăcut în niște cârlige. Aceasta a întins mâinile să-l prindă pe Uang Gi, care de-abia a scăpat cu fuga. Seara, băiatul a povestit tatălui totul, dar acestuia nu i-a venit să creadă. De atunci, Uang Gi n-a mai îndrăznit să se arate în fața mamei vitrege în lipsa tatălui.

Au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia, ștergându-și lacrimile, a început să se plângă tatălui:

- Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca și copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice.

Auzind aceasta, tatăl, de teamă că Uang Gi o va supăra pe mama vitregă dacă va rămâne acasă, îl trimitea în fiecare zi la pădure să strângă vreascuri și să taie iarbă. In pădure întâlnea zilnic o fecioară care se plimba de colo până colo, apoi se mai oprea din loc în loc și îngâna ceva, iar câteodată îi arunca priviri furișe.

Într-o seară, când s-a întors acasă, a auzit-o plângând pe mama vitregă care îi spunea tatălui:

- Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui.

Auzind aceste cuvinte, Uang a vrut să intre să se măsoare cu mama vitregă, dar tatăl său l-a oprit. A doua zi a plecat din nou după vreascuri. Era mâhnit peste poate și se gândea: „Dacă voi pleca de acasă poate că zgripțuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine". Tot gândindu-se și socotindu-se, s-a pomenit în pădurea de sălcii și amărât foc a oftat: „Munții pot fi mutați, apele își pot schimba cursul, numai necazul meu este greu de urnit".

Ridicându-și capul, a văzut în fața lui o fecioară care venea înceta spre el și cu blândețe l-a întrebat:

- Ce alt lucru mai greu există pe lume decât să muți munții și să schimbi cursul apelor? Băiatul nu i-a răspuns, gândindu-se că aceasta este totuși o fată și încă prea tânără și nu i-ar putea fi de folos cu nimic.

Atunci fata i-a spus:

- Știu ce te frământă. Află că mama ta vitregă este zgripțuroaica din munții de miază-noapte-apus și vrea să-ți mănânce inima. Dacă mă vei asculta, zgripțuroaica nu va putea să te piardă. A deschis mâna și i-a dat băiatului o biluță argintie, spunându-i: Zgripțuroaica îl va pune pe tatăl tău să-ți scoată inima, dar tu să iei biluța și să spui: ,,Prefă-te!" și biluța se va preface într-o inimă pe care s-o dai tatălui tău, iar tu să fugi în pădurea de sălcii, unde vei găsi un cal. Să încaleci și să nu te oprești până când nu se va opri calul singur.

Băiatul s-a întors acasă. Zgripțuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tatăl l-a luat de mână, a ieșit din curte și au mers, au mers până au ajuns în pădurea de sălcii. La umbra unei sălcii se afla un cal care aștepta.

Atunci băiatul a spus:

- Tată, așa-i că zgripțuroaica ți-a spus să-mi smulgi inima?

Tatăl lui nu se putea opri din plâns.

- Nu mai plânge, tată, știu că-ți este greu să îndeplinești porunca zgripțuroaicei. Și așa cum i-a spus fata, a scos biluța care s-a prefăcut într-o inimă pe care a dat-o tatălui său, iar el a încălecat și a plecat în goana calului.

După un timp a auzit un vaiet, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea lui. Fără să-și dea seama, a oprit calul și când s-a uitat înapoi a văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coș pe mână, care s-a oprit în fața calului și a început să se jeluiască:

- Doamne, doamne, mi-a murit bărbatul și soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez, fie-ți milă de mine și spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez.

Uang Gi i-a spus:

- Nu mai întreba pe nimeni, viețuitoarele fără inimă mor, iar iarba piere, atunci cum să găsești iarba-fără-miez?

Cum a spus aceste cuvinte, calul s-a și prăbușit și n-a mai putut fi ridicat. Femeia a aruncat coșul, și-a pipăit fața cu mâinile și deodată fața i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca niște căngi.

Atunci, zgripțuroaica a strigat:

- M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plătești! Și s-a aruncat asupra băiatului, prinzân-du-l în căngi și smulgându-i inima.

Când și-a revenit, alături de el se afla fecioara. Ea nu l-a dojenit pentru că nu i-a ascultat sfatul, ci doar a spus:

- Ceea ce a înghițit zgripțuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colțuri, iar ea deja a murit. Dar tu acum ești un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ți va ajuta să-ți crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculți sfatul! Și s-a făcut nevăzută.

După ce a terminat de povestit, Uang Gi, tulburat, a întrebat:

- Spune-mi, poate fi cineva mai bun decât ea?

Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu și-a adus aminte de Șuang Ție și a oftat:

- Și eu am întâlnit o asemenea fată și nu știu dacă în viața asta o voi mai întâlni vreodată. Dar n-a apucat să termine că s-a stârnit un vânt care a așezat ușor pe pământ o fecioară.

Înmărmurit de bucurie, De Iu a strigat-o:

- Șuang Ție!

Dar fata, ca și când nu l-ar fi auzit, s-a îndreptat spre Uang Gi și a presărat deasupra lui iarba vie, iar acesta s-a ridicat din iarbă plin de vigoare.

De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, a mai strigat-o o dată:

- Șuang Ție, de ce nu vrei să-mi răspunzi? Fata l-a privit mirată și i-a spus:

- Ți se pare, băiete, eu sunt Șuang Mei, pe sora-mea o cheamă Șuang Ție. Dar tu ești cumva De Iu?

Bucuros că totuși e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul a întrebat-o:

- Unde este sora ta? Unde se află Muntele Celor Opt Comori?

Șuang Mei i-a luat pe cei doi și, trecând de pe o culme de munte pe alta, când a răsărit luna au ajuns la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii printre care sclipea un pavilion înconjurat de nourași. Șuang Mei a făcut cu mâna un semn și din tufișul de papură s-a desprins o bărcuță care s-a apropiat cât ai clipi de mal. Din barcă au coborât două fecioare frumoase de picau, apoi au urcat cu toții în barcă. La picioarele muntelui erau așteptați de mulți oameni care au început să le vorbească cu prietenie. De Iu a început să iscodească în dreapta și în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Șuang Ție. Apoi au urcat cu toții la pavilion, în poarta căruia îi aștepta un bătrân.

Șuang Mei a spus:

- Acesta este De Iu! Iar bătrânul a răspuns:

- Bine ați venit! Intrați în curte.

De Iu a intrat în prima curte și din prima în a doua și din a doua în a treia până a ajuns într-o cameră de oaspeți mare și răcoroasă. Acolo, bătrânul l-a ospătat pe cinste. Băiatul, însă, era cu gândul la Șuang Ție și se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul i-a spus:

- Pari foarte obosit și ar trebui să te odihnești. N-a terminat bine de spus aceste vorbe și băiatul s-a trezit condus într-o cameră liniștită, împodobită cu lucruri din lac roșu și argint filigranat, dar fata tot nu era. L-a cuprins îngrijorarea și cu greu a adormit.

Nici a doua zi dimineața Șuang Ție nu s-a arătat. Bătrânul a spus din nou:

- Șuang Mei, du-i pe băieți la Muntele de Răsărit să se mai distreze!

După ce au iești din curte, De Iu a întrebat:

- Unde este Șuang Ție, de ce nu se arată deloc? Dar Șuang Mei s-a făcut că nu aude. I-a dus pe cei doi la Muntele de Răsărit: la poalele muntelui curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. O mulțime de fete îmbrăcate în straie roșii și verzi, fie că ședeau, fie că se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Șuang Mei și Uang Gi se țineau de mână și se bucurau, dar el se simțea și mai singur.

A treia zi, bătrânul a îndemnat-o pe Șuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Șuang Ție. Șuang Mei și Uang Gi erau și mai fericiți, iar De Iu și mai întristat.

A patra zi, bătrânul a trimis-o pe Șuang Mei cu băieții la Muntele de Miazăzi. Când au ieșit din curte, nemaiputându-se stăpâni, De Iu a spus:

- Degeaba îmi arăți toate frumusețile, mai bine mi-ai arăta-o pe Șuang Ție. Pentru ea am venit aici!

Ascultându-i, Șuang Mei s-a schimbat la față și a zis:

- Am să-i spun lui Șuang Ție că vrei s-o vezi și să vedem care e părerea ei.

Apoi fata parcă ar fi zburat, așa de repede a ajuns la Muntele de Miazănoapte, de unde s-a întors cu răspunsul că Șuang Ție vrea să-l vadă pe băiat.

Au plecat împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici au intrat într-o peșteră de piatră. În fundul peșterii, pe o piatră, stătea cățărată o vulpe roșie care a sărit jos și le-a ieșit în întâmpinare. Șuang Mei a spus:

- Aceasta este Șuang Ție!

Cuprins de durere, De Iu s-a aplecat și a luat vulpea în brațe. Șuang Mei a spus:

- Șuang Ție nu mai are perla, de aceea nu a mai putut să-și recapete înfățișarea omenească. De atunci s-a izolat aici, de unde n-a mai ieșit și cu nimeni nu s-a mai văzut.

Pe De Iu l-au podidit lacrimile, iar vulpea a început să plângă și ea. După un timp, Șuang Mei a spus:

- E timpul să plecăm.

Vulpea a sărit din brațele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, a spus:

- Din cauza mea a ajuns Șuang Ție ceea ce este și stă închisă în această peșteră rece de atâta timp. Nu pot s-o părăsesc. Și a luat din nou în brațe vulpea.

Văzând aceasta, Șuang Mei a zis:

- Dacă o mai iubești pe Șuang Ție, așteaptă aici și eu mă voi duce în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte și oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care să dea înapoi perla. Și s-a făcut nevăzută.

De Iu a așteptat în peștera de piatră o zi, apoi o altă zi, și în cea de-a treia zi, deodată, a apărut în fața lor Șuang Mei. În mână ținea un fir de iarbă și i-a spus lui De Iu:

- Dacă vei roade acest fir de iarbă, vei putea să scoți perla înghițită.

De Iu a luat degrabă iarba și a pus-o în gură, dar iarba era mai amară decât fierea. Băiatul nu s-a dat bătut și a înghițit-o toată. Atunci a simțit un zgomot în pântece și când a deschis gura, a scuipat perla lui Șuang Ție. Vulpea s-a ridicat în două picioare și s-a prefăcut din nou în fecioară. E greu de descris bucuria celor doi.

În aceeași zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi care au trăit în fericire până la adânci bătrâneți.