Frumoasa mea spioana

Pentru frumoasa mea Karen-Maree

CARTEA I.

București, septembrie 1944

În alte împrejurări, s-ar fi aventurat cu precauție în ruinele Bucureștiului după lăsarea întunericului. La șase străzi distanță de hotel, orașul era o lume a tenebrelor și a umbrelor înspăimântătoare, luminată doar de flăcările albastre ale plitelor alimentate cu spirt, unde refugiații stăteau înghesuiți în ceea ce mai rămăsese din blocurile distruse.

Se rătăci curând. Trase o înjurătură cu voce scăzută. Dumnezeule! Chiar și cu revolverul care îi atârna greu în buzunarul de la haină, tot îi era teamă. Orașul era plin de căutători prin gunoaie și de dezertori.

Coti pe o stradă și se lovi de un alt bărbat. Se sperie și se dădu înapoi, gata să se apere de un eventual atac. Dar bărbatul îl ignoră și își văzu de drum.

Dădu și el să meargă mai departe, dar ceva îl făcu să se întoarcă în loc și să-l urmărească. Bărbatul ieși din întuneric și atunci îi zări pentru o clipă trăsăturile, conturate în lumina lunii: avea o față lată și pătrată, plată și aspră ca o lopată, iar părul era tuns scurt. Își dădu seama că era bărbatul pe care îl văzuse în acea după-amiază în biroul lui Demișenko, stând în spatele șefului său, cu o față lipsită de orice fel de expresie.

Bărbatul intră într-o clădire aflată la capătul străzii. Gata! Ăsta era blocul unde locuia ea.

Își scoase revolverul. Trăsese la țintă la poligon, dar nu trăsese niciodată la mânie, pe întuneric sau într-un spațiu strâmt. Auzi pașii rusului răsunând pe scări deasupra lui. Începu să urce treptele în fugă.

Se împiedică în beznă de niște gunoaie și căzu cât era de lung, lovindu-se cu fluierul piciorului de ciment. Înjură de durere.

Rusul dărâma deja ușa. Strigă la el, sperând să-i distragă atenția, și se năpusti orbește pe scări.

Ușa apartamentului zăcea pe jos, smulsă din balamale.

Pe o masă din mijlocul camerei ardea o singură lumânare. O strigă pe Daniela, dar nu primi nici un răspuns.

Nu erau prea multe locuri în care să se ascundă și nu avea decât câteva secunde să se hotărască. Nu putea să aștepte în cadrul ușii. Ținând revolverul cu ambele mâini, alergă în bucătărie.

Nu era nimeni acolo.

— Daniela!

„Trebuie să vină mai întâi după mine. Nu pot lăsa să i se întâmple ei ceva.”

Auzi un zgomot în spatele lui, venind dinspre dormitor. Se întoarse și, la lumina lumânării, zări silueta rusului în cadrul ușii. Văzu pistolul îndreptat spre el și se simți foarte calm. Avu un sentiment brusc de seninătate. Se terminase. Știa ce avea să se întâmple și își îndreptă într-o fracțiune de secundă revolverul în direcția cea bună, știind că lucrul ăsta ar putea să aibă o importanță vitală pentru ea, dacă pentru el nu.

Împușcătura răsună ca o bubuitură de tun în spațiul acela strâmt. Trase și el în același timp. Nu simți glonțul. Nici măcar nu-și dădu seama că era rănit. Se concentră asupra țintei lui, de parcă ar fi fost din nou la poligon, și mai trase de două ori înainte să cadă la pământ. Nu simți nici o durere.

Davis o văzu pentru prima dată pe Daniela Simonici în barul american din hotelul Athénée Palace din București în iunie 1940. Nu-și putu lua ochii de la ea. Orașul era plin de femei frumoase, de contese fără nici un ban și de femei căzute în dizgrație care voiau să fie salvate, și până atunci nu le aruncase decât o privire apreciativă, cum face orice bărbat.

Dar femeia asta era diferită.

Majoritatea celor prezenți erau ziariști britanici și americani, plus o mână de diplomați, cum era și Nick. Ea intră împreună cu un turist german, care făcea parte din SD sau lucra pentru serviciul german de informații – la fel ca toți – și care era deja beat. Vorbea prea tare și râdea prea mult și toată lumea din bar se uita la el. Nici celor câțiva germani din legația de pe strada Victor Emanuel III nu le plăcea ce vedeau.

Iubitul ei era tânăr, înalt și blond, un exemplu minunat al visului lui Hitler, cu excepția faptului că nu putea sta în picioare fără să fie ajutat. Buzele îi sclipeau umede, iar ochii îi rătăceau fără țintă. Încântătoarea femeie care îl însoțea era extrem de jenată; privirea ei se plimbă prin încăpere și de mai multe ori se opri speculativă asupra lui Nick.

Tinerii germani erau la mare căutare. Aveau bani și tocmai cuceriseră Polonia. Era o combinație irezistibilă. Asta și ochii lor albaștri ca de gheață.

Bendix își termină paharul cu gin tonic și își aprinse încă o țigară.

— E din ce în ce mai rău. Doi tipi din serviciul de informații au fost bătuți săptămâna trecută chiar în fața caselor lor. Oamenii ăștia vor să ne alunge, Davis.

Nick se întrebă dacă Bendix era alegerea potrivită pentru operațiune, dacă își putea păstra calmul. Îl avertizase pe Abrams în privința lui, dar, date fiind împrejurările, nu prea exista altă alternativă.

— Mai rezistă încă puțin, zise Nick.

— Pentru voi e ușor.

Nick se uită în direcția femeii. Aceasta își ridicase din nou privirea, iar el i-o surprinse. Brusc, îi fu greu să se concentreze.

— Noi avem nevoie de ajutorul tău, spuse el.

— Noi?

— Guvernul. Nu-i putem lăsa pe germani să vină și să ia petrolul ăla.

Zăcămintele din Ploiești erau cele mai mari rezerve de petrol din Europa. Hitler avea nevoie de petrol pentru blindatele lui. Înainte de război, multe companii britanice dobândiseră concesiuni acolo. Germanii îl forțaseră pe regele României să-i alunge, iar el se supusese. Nu prea avusese de ales.