Triada

PROLOG.

Berkeley, San Francisco.

Viața lui John Keelan, lumea și familia sa au fost spulberate la șase și trei minute, într-o seară de primăvara, la Berkeley.

Era în bucătărie și îi dădea să mănânce fetiței sale dintr-un castronaș cu piure de dovleac, pregătit de soția sa. Keelan știa că n-o să ia nici o îmbucătură, dar continua să încerce măcar. Anna era hotărâtă ca fiica ei să fie hrănită numai cu produse naturale, altă obsesie de-a ei, la fel ca tai chi și aromoterapia.

Dar el știa foarte bine că fetița, Caroline, n-o să se lase păcălită de culoarea piureului. Deși nu avea decât unsprezece luni, disprețuia deja budinca de ciocolata Heinz. Când Keelan îi duse lingurița la gură, își schimonosi fața durdulie și suflă în mâncare, împrăștiind-o peste mâna lui.

— Caroline, nu așa se poartă o fetiță cuminte cu tăticul ei, îi spuse el, când pistolarul pași pe trotuar.

Se întunecase și se aprinseseră luminile pe strada din cartierul în care locuiau. Pe ferestre, acolo unde oamenii nu trăseseră încă perdelele pentru seară, se zărea sclipirea albăstruie, fantomatică, a televizoarelor. Începuse ploaia și ramurile copacilor băteau în geamuri, acoperind zgomotul pașilor care înaintau prin tufișuri.

— Uite ce este, știu că este o mâncare scârboasă. Dar mămica a pregătit-o special pentru tine. Hai să-i facem o bucurie, O. K.?

Caroline îl lăsă să-i ducă lingurița la gură, dar își încleștă bărbia. Și, în ultimul moment, inspiră adânc și suflă. Buzele ei strânse semănau cu o zmeură și dovleacul se răspândi pe scaun, podea și cămașa lui Keelan.

— Poftim, uite ce-ai făcut!

În timp ce își ștergea la chiuvetă dovleacul de pe cămașă, Caroline întinsese piureul pe tavă și apoi își șterse mâinile în păr. În momentul acela, lui Keelan i se păru că aude pe cineva înaintând pe potecă. Caroline scoase un strigăt. Se lovise în ochi cu degetul.

Keelan o luă în brațe, s-o mângâie. Când se liniști, o puse la loc pe scaun. Se uită la cămașă. Era de culoarea dovleacului. Nu ajungeau la nici un rezultat.

— Anna, nu-i place dovleacul, zău așa, strigă el, prin ușa deschisă.

— Nici măcar n-ai încercat.

— Vrea să-și cheme avocatul.

— Nu ar fi în interesul ei. Și nici într-al tău. Ceea ce nu mănâncă ea, o să primești tu, la ceai.

Keelan își privi fiica.

— Ai auzit? Ei bine, ai de gând să fii înțelegătoare sau vrei să ne supărăm?

Caroline se concentră și trase un pârț. Keelan puse jos castronașul.

— Hei, ce-ai zice să-ți tom piureul direct în chiloței, ca să fim amândoi fericiți?

Arma era un Smith & Wesson Magnum 38, cu amortizor, încărcat cu șase gloanțe super-vel, care explodau în corpul victimei. Nu era arma proprie a asasinului. Fusese obținută special pentru el, cu două săptămâni în urmă – furată dintr-un magazin din San Diego. Numărul ei de serie fusese scos și nu putea fi identificată.

Keelan gustă din piureul de dovleac, să-i demonstreze fiicei sale că era comestibil.

— Uite, este grozav. Vezi? Știu că pare oribil, dar nu este. Ai încredere în mine.

Ridică lingurița.

Asasinul se opri lângă casă. Scoase o pereche de mănuși negre din buzunarul jachetei sale cu fermoar și le băgă pe mâini. Apoi își încheie jacheta, scoase revolverul prins în talia jeanș-ilor și înșurubă amortizorul în capătul țevii.

Pe urmă, înaintă spre fereastra de la bucătărie.

Keelan încerca s-o convingă pe Caroline că lingurița era un aeroplan. Făcu două rotocoale și apoi ateriză. În ultimul moment, Caroline întoarse capul și piureul de dovleac i se prelinse pe gât. Keelan trânti lingurița în castron, disperat.

— Anna, nu-i place dovleacul, nu înțelegi?

— Încearcă să-i dai niște banană pisată.

Keelan se ridică. Văzuse o umbră la fereastra bucătăriei.

Răsună o împușcătură, sticla se făcu țăndări și castronul căzu pe podea. Keelan încercă să se arunce peste Caroline. Dar picioarele nu-l ascultau și o luă înainte. Auzi a doua împușcătură, un zgomot înfundat, ca un dop de șampanie și, o parte din el – polițistul profesionist – recunoscu sunetul.

Se lovi de perete. Avea sânge pe palmă. Își dădu seama că fusese împușcat. Se uită înapoi, la Caroline. Râdea.

Credea că se juca cu ea.

O văzu pe Anna în pragul ușii. Avea ochii mari de groază și gura căscată. Probabil că încercase să strige ceva sau era prea uluită. Încercă să-i spună să iasă din bucătărie, s-o înșface pe Caroline și să fugă, dar îl săgeta durerea. Era ca și când cineva i-ar fi înfipt o furculiță sub coaste. Se năpusti înainte, căzu pe covorul din hol și își duse genunchii la piept, să-și înăbușe durerea. O auzi pe Anna țipând, un strigăt ascuțit, care-i păru un ecou din altă lume.

Dar nu mai auzi celelalte patru împușcături. Durerea îl făcuse să vomite și, când trecu primul spasm, se făcu totul alb în jurul lui, încât închise ochii să și-i ferească de sclipirea ciudată. Nu mai auzea și nici nu mai vedea, atras dincolo de hotarele lumii.