Infern

I.

Permiteți-mi să mă prezint. Sunt un om bogat, educat și manierat. Bineînțeles, unii contestă acest lucru.

Sunt un om foarte credincios; cred în Dumnezeu și aș fi un prost dacă nu aș face-o, deoarece mi-a fost de mare ajutor în munca mea. De-a lungul vieții mele am cercetat atent comportamentul uman și aceasta este încă una din preocupările mele fundamentale. Sunt îndeosebi fascinat de natura demonică, nu de păcate, deoarece ele sunt lucruri atât de nesemnificative ce nu ating niciodată măreția adevăratului întuneric. Despre ceea ce vorbesc eu aici este monstruos, ați putea spune chiar obscen.

Sunt sigur că sunteți de acord cu mine.

Recunosc că am fost acolo în ziua în care Batavia a plecat din Texel, deși nu mă veți găsi pe lista de pasageri întocmită atât de meticulos de Onorabila Companie. Îmi amintesc însă sentimentul de emoție, de anticipare pe care l-am avut în momentul în care vasul a plecat și am simțit vântul suflând în pânze. Și nu am fost dezamăgit.

Dar asta nu e de mirare. Dacă ați cunoaște oamenii la fel de bine ca mine, ați găsi evenimentele ce urmau să vină, inevitabil. Totuși, majoritatea olandezilor au fost șocați de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Toți credeau, la fel ca preoții lor calviniști că dacă ești bogat și educat, ești și izbăvit și m-au considerat pe mine răspunzător pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra lor.

Priviți-mă bine.

Par eu un om capabil de acele crime despre care ați auzit?

M-am întrecut însă pe mine însumi. Apropiați-vă și am să vă spun adevărul.

43 de mile la vest de Geraldton, în vestul Australiei, la 28°30' latitudine sudică.

A șasea zi din octombrie, anul de grație 1999

Craniul zăcea descoperit într-un mormânt puțin adânc, rânjind la ei din nisipul alb și fin. Rânjetul unei morți de trei secole jumate.

Un bărbat cu un tricou ponosit, cu emblema Muzeului Maritim Fremantle lipită pe spate, stătea pe vine lângă mormânt și curăța nisipul de pe oase cu o mișcare lentă. Groapa era adâncă de un metru și fusese săpată cu mult efort cu ajutorul unei mistrii și al unei găleți, fiecare strat de nisip fiind înlăturat centimetru cu centimetru.

Locul fusese marcat. Mormântul fusese năpădit de rădăcini de copaci și cuiburi de păsări, ceea ce făcea ca săpatul să fie și mai dificil. Doi experți în medicină legală au venit cu noi în expediție. Unul dintre ei, care purta mânuși din latex, s-a aplecat să examineze craniul care fusese deja mutat din groapă, suflând în nisipul din cavități cu un pai. Unul din arheologi s-a aplecat lângă ea.

— Este femeie, îi spuse ea lui.

— Judecând după dinți, pare tânără, nu cred să fi avut mai mult de șase, șapte ani când a murit.

Se încruntă.

— Vezi, dintele ăsta de aici a intrat în carne, poate chiar în urma unei lovituri. Trebuie s-o fi durut îngrozitor, dar nu este posibil s-o fi omorât.

Aruncă o privire restului scheletului.

— Nu există urme pe brațe care să demonstreze că s-a împotrivit, poate că mâinile i-au fost legate înainte să fie omorâta. Craniul este intact, nu există nici o fractură evidentă a părților de schelet pe care le avem aici. Rănile pe țesutul moale nu lasă urme. Greu de spus, dar sper să fi fost o moarte rapidă.

Nu se auzea nici un zgomot în afara celui făcut de un roi de muște și de valurile care se izbeau de stânci. Mica insulă fără copaci, cu colibele ei de pescari și cuiburile de păsări, s-a dovedit a fi un cimitir; fuseseră deja găsite opt cadavre în acest mormânt adânc, trei de adulți și cinci de copii. Unul dintre ei părea să fi murit împușcat cu o flintă. Unui alt craniu îi lipsea o bucată mare de os, care fusese probabil dislocat de o lovitură de topor. Fețele arheologilor, o echipă formată din cinci bărbați și trei femei, erau posomorâte. Fiecare încerca să-și imagineze ce se întâmplase acolo.

Craniul rânjea la ei. Știa. Oricine era fetița aceasta, își va aminti.

* * *

Își va aminti.

Își va aminti cum alerga prin biserică, în Amsterdam, că avea șapte ani și că mama ei a certat-o pentru că a făcut zgomot în timpul predicii de duminică, cum predicatorul Bastaienz, în roba lui neagră, ocăra răul din lume.

În curând, spunea el, o să navigheze pe Batavia spre coloniile olandeze din Indii să-L slujească pe Domnul și pe supușii Lui de acolo. În timp ce el va fi plecat, i-a avertizat pe enoriașii lui, toți buni calviniști olandezi, muncitori și cu frică de Dumnezeu, să fie pregătiți să nu cadă pradă ispitei lui Satana.

Dar Satana părea departe în acea plăcută dimineață de duminică din Amsterdam, când razele soarelui răzbăteau prin geamurile pictate ale bisericii. Erau împăcați cu sine în virtutea lor, acești olandezi aleși ai Domnului care nu se temeau de nimic în afară de ei înșiși. Pentru că, așa cum bunul predicator le amintise, cu cât ospățul este mai bogat, cu atât păcatul este mai mare.

* * *

Craniul, clepsidra și lumânarea.

Jeronimus privi îndelung acest aranjament, înainte de a înmuia tocul în cerneală și de a scrie în jurnalul lui: „Oamenii, în greșeala lor, vorbesc de bine și de rău, de parcă comportamentul omului poate fi clasificat, precum metalele, în prețioase și neprețioase. Totuși, în aceasta constă contradicția, deoarece toate comportamentele sunt date de la Dumnezeu, care este întruchiparea bunătății; cum se poate atunci ca ceea ce un om face să fie rău? În final nu există decât cei care sunt puternici și cei care sunt slabi. Cei care sunt suficient de puternici să îndeplinească voința Domnului și cei care.”