Blestemul din Sarnath

În țara Anar se află un lac întins și liniștit. Nici o apă nu iese, nici o apă nu intră în el. Puternica Sarnath, cetate construită pe malurile sale cu zece mii de ani în urmă, nu mai există. Dar cu mult înainte de Sarnath, când lumea abia începea, se ridica prin acele locuri o altă cetate, Ib, la fel de veche ca lacul însuși.

Ib, orașul din piatră cenușie, era locuit de creaturi urâte și stranii. Pe cărămizile cilindrice de la Kadathe-ron se poate citi că aveau aceeași culoare verde ca și lacul pâclos. Aveau ochi proeminenți, buze cărnoase și atârnătoare, urechi ciudate, iar glasul le lipsea. Coborâseră din lună, într-o noapte cu ceață, odată cu lacul și cu cetatea cenușie, Ib. Aceste făpturi bizare se închinau unui idol de piatră verde ca marea, cioplit după înfățișarea lui Bokrug, uriașa șopârlă acvatică, pe care o venerau în dansuri oribile când luna plină arăta ca o cocoașă. Pe papirusurile de la Ilarnek se mai poate citi și că ele descoperiseră, într-o bună zi, secretele focului. Flăcările fuseseră întreținute cu grijă, spre a le însoți cu sclipirea lor fantastică neobișnuitele ceremonii. Dar se știu foarte puține lucruri despre locuitorii din Ib. Au trăit cu atât de mult timp în urmă, iar lumea noastră omenească e atât de nouă.

După câteva milenii, oamenii și-au făcut apariția în Anar. Păstori oacheși cu turmele lor purtătoare de lână ridicară localitățile Thraa, Ilarnek și Kadatheron în lungul șerpuitului râu Ai. Unele triburi, mai îndrăznețe ca altele, înaintară până la malul lacului, unde subsolul era foarte bogat în metale prețioase, și construiră cetatea Sarnath. Instalați nu departe de cenușia cetate Ib și de ciudații ei locuitori, păstorii fură cuprinși de o ură cumplită față de vecinii lor. Nu le plăcea să-i vadă seara plimbându-se pe lângă așezare. Nu le plăceau nici straniile și cenușiile lor sculpturi monolitice, mărturii ale faptului că acea civilizație era anterioară celei cu care veniseră ei. Cu cât trecea timpul, tot mai mulți oameni din Sarnath disprețuiau populația din Ib. Îi disprețuiau cu atât mai vârtos cu cât ființele respective erau mici, slabe și vulnerabile: corpurile lor aveau consistența piftiei și nu rezistau deloc la pietre ascuțite ori săgeți.

Într-o zi, războinicii din Sarnath hotărâră să distrugă așezarea Ib. Prăștiași, arcași, lăncieri, cu toții mărșăluiră asupra cetății cenușii, căreia îi masacrară locuitorii. Pentru a nu atinge acele făpturi stranii, le împinseră trupurile în lac cu ajutorul unor prăjini lungi. Apoi nimiciră sistematic tot ce găsiră în cetate, azvârlind în lac enormele blocuri monolitice dintr-o piatră gri ce nu semăna cu nici o altă piatră, până ce, în sfârșit, nu mai rămase nimic din vechea localitate Ib.

Doar idolul de piatră de culoarea mării, cioplit după înfățișarea lui Bokrug, șopârlă apelor, găsi îndurare din partea războinicilor, care îl luară cu ei ca simboL al victoriei lor asupra zeilor și poporului cetății Ib. Însă, în noaptea ce a urmat instalării sale în templu, pe lac apăru un ciudat vârtej luminos, iar a doua zi mulțimea din Sarnath constată că idolul verde dispăruse, descoperind totodată cadavrul marelui preot Taran-Ish. Acesta zăcea întins lângă altarul de crizolit, cu fața desfigurată de un înspăimântător rictus de teamă. Înainte de a muri scrisese, cu o mână tremurătoare pe altarul de crizolit: Blestem.

După Taran-Ish urmară mulți mari preoți în Sarnath, însă idolul din piatră de culoarea mării nu mai fu găsit niciodată. Se scurseră veacuri, Sarnath ajunse o cetate foarte prosperă. Doar preoții și câteva bătrâne.

Își mai aminteau de ultimul mesaj scris de Taran-Ish pe altarul de crizolit. Exista acum un drum de legătură între Sarnath și Ilarnek. Numeroase caravane îl foloseau în comerțul lor cu metale prețioase, țesături fine, bijuterii, cărți, unelte pentru meșteșugari, și cu toate obiectele de lux prețuite de populația ce locuia de-a lungul șerpuitorului râu Ai și dincolo de el. Sarnath deveni o localitate încă și mai frumoasă, mai plină de roadele înțelepciunii, mai puternică. Își trimisese armatele să cucerească ținuturile învecinate, până în ziua când nu mai există decât un singur rege, pe tronul din Sarnath, conducător al întregii țări Anar. Magnifica Sarnath era minunea lumii, mândria întregii omeniri. Zidurile sale erau din marmură șlefuită. Aveau trei sute de coți înălțime și șaptezeci și cinci lărgime, ca să poată permite carelor să circule cu ușurință. În partea dinspre lac fusese ridicat un zid de piatră verde care să oprească valurile uriașe ce comemorau astfel, în mod curios, o dată pe an, distrugerea cetății Ib. Când intrai în oraș, cincizeci de bulevarde largi, traversate de cincizeci de străzi, uneau lacul cu porțile. Toate erau pavate cu onix, exceptându-le pe cele pe care treceau caii, cămilele și elefanții, acestea fiind acoperite cu granit. Fiecare din porțile de bronz ale cetății era flancată cu statui de lei și elefanți, cioplite dintr-o piatră necunoscută. Casele din Sarnath erau din cărămizi lăcuite și calcedonie; fiecare avea o grădină închisă între ziduri și un frumos bazin cu apă limpede. Erau foarte plăcute și unice în felul lor. Bolțile lor splendide îi încântau pe călătorii veniți din Thraa, din Ilarnek și din Kadatheron. Și totuși, aceste case nu însemnau nimic în comparație cu măreția palatelor, a templelor și grădinilor aparținând bătrânului rege Zakkar. Cea mai mică dintre numeroasele sale reședințe era mai minunată decât cea mai frumoasă clădire din Thraa, din Ilarnek sau din Kadatheron. Palatele lui erau atât de înalte că, văzute de afară, păreau să atingă cerul. Iar când le luminau torțele înmuiate în ulei de Dother, pereții lăsau să se distingă mari fresce epice de o splendoare și o bogăție inimaginabile. Toate coloanele de marmură erau sculptate, iar spațiile de la parter încântător decorate cu berile, cu lapislazuli și alte pietre rare, aranjate în așa fel încât să reproducă extraordinare covoare florale. Mai erau fântâni somptuoase, ale căror jeturi de apă înmiresmată alcătuiau dansuri de un rafinament uimitor. Cât despre tronul regal, el se înălța cu multe trepte deasupra solului plin de strălucire. Era în întregime din ivoriu, cioplit dintr-o singură bucată. Nimeni n-ar fi știut să spună de unde putea proveni blocul acela enorm, dar el existase, fiindcă tronul era dovada. Mai existau numeroase galerii și circuri uriașe unde leii, elefanții și oamenii se înfruntau pentru plăcerea regilor. Câteodată, aceste arene erau umplute cu apele lacului pentru a îngădui organizarea de lupte între înotători, sau între oameni și diferite specii periculoase de animale acvatice.