Strada

Unii cred că lucrurile și locurile au suflet, iar alții cred că n-au. Cât despre mine, eu nu știu ce să spun, însă trebuie să vorbesc despre Stradă. Oamenii puternici și curajoși însuflețeau Strada aceasta. Erau la fel ca noi și veneau din Insulele Binecuvântate, aflate de cealaltă parte a mării. Chiar la început, Strada nu era decât o potecă străbătută de cei ce cărau apă făcând naveta între izvorul din pădure și casele de lângă plajă. Apoi, pe măsură ce cătunul s-a mărit, nou-veniții și-au construit spre nord cabane de brad sau de stejar, cu partea dinspre pădure întărită prin zid, ca să reziste săgeților aprinse ale indienilor. După câțiva ani, alți emigranți începură să-și ridice cabanele pe latura dinspre sud a Străzii. La vremea aceea umblau pe Stradă bărbați gravi, cu pălării țuguiate, având întotdeauna muschetele la îndemână. Mai erau și femeile lor, dichisite cu bonete, și copiii lor cuminți. Seara, toată lumea asta mică se așeza dinaintea unor cămine imense, să citească ori să discute. Lucrurile pe care și le spuneau și pe care le făceau erau foarte simple, dar în ele își aflau curajul și puterea. Ele îi ajutau să învingă pădurea, să-și are câmpurile. Copiii auzeau istorii cu întâmplările celor din vechime și legile lor, și mai ales auzeau vorbindu-se fără încetare despre acea scumpă Anglie de care ei nu-și puteau aminti, fiindcă n-o cunoscuseră niciodată. A existat un război, apoi indienii din ținut încetară să mai tulbure Strada. Toți acei oameni muncitori avură parte de prosperitate și de fericire. Copiii lor trăiau în bunăstare. Alte familii veniră din Patria-mamă și se așezară de-o parte și de alta a Străzii. Crescură și copiii copiilor de pionieri, împreună cu ai noilor veniți, Cătunul deveni oraș, iar cabanele, una după alta, lăsară loc caselor. Construite din cărămidă și lemn, cu trepte de piatră, cu persoane mărginite de garduri din fier forjat, cu uși având deasupra ferestre în evantai, ele erau făcute să adăpostească mai multe generații. Înăuntru aveau șemineuri sculptate, scări frumoase, mobile plăcute, argintărie și porțelanuri rafinate provenind din Patria-mamă. Astfel că Strada aduna visele unui popor tânăr. Cu cât deveneau locuitorii ei mai frumoși și mai puternici, cu atât Strada se înveselea. Acolo unde mai înainte nu găseai decât forță și curaj, bunul gust și priceperea își făceau de-acum apariția. Literatura, pictura și muzica pătrunseră în cămine, iar tinerii plecară la Universitatea înființată în partea de nord a câmpiei. În locul drumului prăfuit, apărură dale pe care treceau calești aurite ori galopau cai de rasă. Trotuarele erau din cărămizi, cu inele de care să legi hățurile. Bărbații purtau sabie și perucă albă.

Strada aceasta avea mulți copaci: ulmi, stejari, arțari. Vara, totul era doar verdeață minunată și ciripit de păsărele. În spatele caselor existau grădini cu trandafiri, înconjurate de ziduri, străbătute de alei având pe margine garduri vii, împodobite cu cadrane solare și unde, după lăsarea serii, luna și stelele străluceau cât. se poate de vesel, pe când mugurii înmiresmați sclipeau de umezeală. În mijlocul războaielor, catastrofelor și transformărilor, Strada continua să prospere. Odată, aproape toți tinerii plecară în același timp: mulți n-au mai revenit nicicând. Era pe vremea când s-a coborât vechiul drapel, înlocuit de un altul, cu dungi și stele. Chiar dacă se vorbea atunci de mari schimbări, Strada n-a avut de suferit, căci locuitorii săi rămâneau egali ca ei înșiși, continuând să se intereseze de aceleași lucruri familiare.

Iar copacii adăposteau mereu cântecele păsărelelor. Și seara, luna și stelele se aplecau mereu peste mugurii lacomi de prospețime, în grădinile cu trandafiri, înconjurate de ziduri. Apoi n-au mai fost pe Stradă nici săbii, nici calești și nici peruci. Cât de ciudați păreau oamenii cu bastoanele și cu părul lor tăiat scurt, vârât sub căciuli de castor. Zgomote noi veneau din adâncurile zării. Semănau cu niște gâfâieli și urcau îndeosebi pe râul aflat la o milă depărtare. Mai târziu alte sunete necunoscute, ceva ca un bâzâit, se adăugară celor de-acum știute. Poate că aerul nu mai era atât de curat ca odinioară, dar atmosfera locului, da, rămânea aceeași. Ea nu se schimbă nici când începură să găurească șoseaua în vecinătatea caselor pentru a vârî acolo tuburi ciudate și stâlpi înalți, purtători de cabluri bizare. Apoi veniră zile sumbre, când destui dintre cei ce cunoscuseră Strada n-o mai recunoscură, iar aceia care n-o cunoșteau începură s-o cunoască. Nou-veniții aveau glasuri aspre și stridente, fețele le erau dezagreabile. Unii dintre cei vechi plecară. Strada avu însă o nouă tresărire de mândrie când o altă generație de soldați, îmbrăcați în verde, plecă mărșăluind la pas. Încă o dată numeroși tineri nu s-au mai întors. De-a lungul anilor, nenorociri noi se abătură asupra Străzii. Nu mai avea acum nici un copac. Grădinile ei cu trandafiri fură înlocuite de clădiri urâte și scumpe, înălțate de-a lungul unor căi de acces paralele. În ciuda ravagiilor pricinuite de timp, de furtuni și de ciri, casele străvechi rezistau, fiindcă fuseseră construite să adăpostească mai multe generații. Chipuri noi își făcură apariția pe Stradă: fețe sinistre, oacheșe, cu trăsături dure și priviri furișe. Oamenii aceștia vorbeau o limbă necunoscută și înscriau semne știute și neștiute pe cea mai mare parte a caselor părăsite. Cărucioare trase cu brațele se îngrămădeau prin rigole, un miros grețos, cu neputință de definit, se înstăpâni prin locurile acelea, iar vechea imagine se scufundă într-un somn îndelungat.

O mare agitație se produse într-o bună zi pe Stradă. Războiul și revoluția bântuiau cu furie dincolo de ocean. Se prăbușise o dinastie, iar supușii ei degenerați năvăleau în masă spre Vest, fără să li se știe intențiile. Mulți dintre ei se așezară în casele părăsite ce cunoscuseră înainte cântecul păsărelelor și parfumul trandafirilor. Apoi Vestul se trezi și se alătură Patriei-rhame în titanica sa luptă pentru civilizație. Deasupra orașului, drapelul vechi stătea alături de cel nou și de un altul mai simplu, cu trei culori glorioase. Dar aceste steaguri nu fluturau și peste Stradă, căci acolo domneau doar teama, ura și ignoranța. Din nou plecară tinerii, însă nu în același fel ca predecesorii lor. Ceva lipsea. Urmașii tinerilor din vremi trecute și care, îmbrăcați în uniforme de culoare brun-verzuie, plecau cu aceeași hotărâre în priviri ca și strămoșii lor, erau veniți din locuri depărtate și nu cunoșteau nici Strada, nici strălucirea ei de odinioară. Peste mări s-a câștigat o mare victorie și cei mai mulți dintre soldați se întoarseră în triumf. A urmat prosperitatea. Însă pe Stradă domneau în continuare teama, ura ignoranța. Numeroși străini sosiți de departe locuiau acum în casele vechi, și nu tinerii reveniți din război. Printre străinii aceia siniștri și oacheși, apăreau totuși și câteva figuri asemănătoare celor ce fasonaseră odinioară Strada și-i creaseră atmosfera. Semănau unii cu alții, mai mult sau mai puțin, căci cu toții aveau în priviri o lucire nesănătoasă și neliniștitoare, plină de invidie, de ambiție ascunsă, de spirit al răzbunării sau de o energie rău folosită. Agitația și trădarea erau practicate de unii care plănuiau să aplice Vestului o lovitură fatală, intenționând să ajungă apoi la putere în felul cum o făcuseră niște criminali în țara mizerabilă și înghețată de unde se trăgeau. Iar Strada adăpostea inima acestei conspirații. Casele ei clătinate gemeau de revoluționari străini care așteptau cu nerăbdare ziua când aveau să vorbească la sfârșit sângele, focul și armele. Poliția se interesa mereu de ei, dar nu era în stare să dovedească mare lucru.

Informatorii dădeau târcoale pe la brutăria Petrovici, pe la sordida Școală de economie modernă a lui Rifkin, pe la Clubul Cercului Social și la Cafeneaua Libertății. Acolo se adunau un mare număr de agitatori. Vorbeau cu voce scăzută, și de fiecare dată în vreo limbă străină. Vechile case, casele construite cândva de coloniști vânjoși și ale căror grădini de trandafiri scânteiau sub lună, erau încă în picioare. Priceperea înaintașilor sfida timpul. Uneori, câte un poet singuratic ori vreun călător veneau să le vadă, încercând să-și închipuie gloria lor dispărută. Dar poeții și călătorii erau puțini la număr. Prin mulțime circulau zvonuri care pretindeau că acele clădiri îi adăposteau pe capii unei întinse bande de teroriști, pregătiți să dea într-o zi anume semnalul masacrelor ce vor ruina America, distrugând printr-o asemenea lovitură toate tradițiile, vechi și frumoase, iubite de Stradă. Manifeste și afișe pluteau prin rigolele respingătoare. Traduse în mai multe limbi, tipăriturile acestea incitau la crime și la răscoală. Cetățenii erau invitați să calce în picioare legile și virtuțile exaltate de părinții lor, să înăbușe sufletul vechii Americi, tot ce, vreme de cinci secole, fusese sinonim cu Libertatea, Justiția și Echitatea anglo-saxonă. Se spunea că oamenii cei oacheși care își căutaseră adăpost în clădirile șubrezite ale Străzii erau instigatorii unei revoluții murdare; că, la un singur ordin, mii de bestii stranii, fără creier, aveau să iasă din cocioabele miilor de orașe, arzând, masacrând și prădând totul în calea lor, până când urmele trudei înaintașilor vor fi dispărut definitiv. Iată ce se spunea în repetate rânduri, și mulți se temeau de fatidica dată de 4 iulie la care făceau afișele aluzie. Cu toate acestea, vinovații nu puteau fi găsiți. Nimeni n-ar fi știut să spună cu exactitate cine trebuia arestat pentru a decapita acel sumbru complot. De mai multe ori, echipe de polițiști îmbrăcați în albastru scotociră degeaba prin case. În cele din urmă renunțară să impună respectarea legii și menținerea ordinii, lăsând orașul în seama propriului său destin.

În somnul său trist, Strada părea bântuită de visele zilelor de demult, când oamenii purtând muschete și pălării conice făceau naveta între izvorul din pădure și casele de lângă plajă. Dar nimic nu mai putea împiedica producerea catastrofei. Oamenii aceia oacheși și siniștri își așteptau ceasul.

Strada își dormea mai departe somnul confuz, până când, într-o noapte, hoarde cu ochii scăpărând de ură și de speranță se adunară la brutăria Petrovici, la Școala de economie modernă a lui Rifkin, la Clubul Cercului Social la Cafeneaua Libertății și prin alte locuri. Mesaje ciudate fură transmise prin cabluri clandestine, mesaje în jurul cărora s-a risipit multă vorbă. Însă nu s-a știut cu adevărat ce se petrecuse decât la mare distanța de evenimente, când Vestul era salvat de pericol. Oamenii cu uniforma brun-verzui nu reușiră să afle secretele acelor siniștri și abili indivizi oacheși, dar își vor.aminti mereu de noaptea când, înspre zori, mulți dintre ei fura trimiși în Stradă cu o misiune destul de diferită de cea la care se așteptau. Vă amintiți că bârlogul anarhiștilor era foarte vechi și casele, devastate de ani, de furtuni și de cari, abia se mai țineau în picioare. Și totuși, evenimentele desfășurate în cursul respectivei nopți de vara surprinseră prin caracterul lor neașteptat. Fenomenul fu unul dintre cele mai stranii – chiar dacă nespus de simplu într-adevăr, cu puțin după miezul nopții, fara cel mai mic avertisment, anii, furtunile și carii își dobândiră Strada. Toate casele se prăbușiră în același moment și nimic n-a mai rămas în picioare, afara de două șemineuri vechi și de o bucată de zid din cărămida. N-a scăpat nici un supraviețuitor.

Un poet și un călător, amestecați prin mulțimea venită să contemple dezastrul, povestiră lucruri ciudate. Poetul spunea că în orele de dinaintea zorilor văzuse conturându-se, peste ruinele vag distincte la lumina felinarelor, un alt peisaj, cu clar de lună, cu case aspectoase, cu ulmi, stejari și arțari. Iar călătorul declară că în locul duhorii pestilențiale ce domnea de obicei prin locurile acelea, în aer plutea ceva ca un delicat parfum de trandafiri înfloriți.

Dar ce credit se poate pune pe visele unui poet și pe poveștile unui călător?

Sunt unii care cred că lucrurile și locurile au suflet, iar alții cred că n-au. Cât despre mine, nu știu ce să spun, dar v-am vorbit despre Stradă.

SFÂRȘIT