Cheia de argint

Cheia de argint de Howard Philips Lovecraft

The silver key 1929

Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia viselor.

Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spațiu, în stranii cetăți străvechi și în grădini de neuitat din munții fermecați ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl despăgubiseră pentru cenușiul vieții de zi cu zi. Ajuns la mijlocul vieții sale, simți că aceste privilegii îl părăseau treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgețile de aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul Ukranos, nici caravanele de elefanți nu și-au mai putut croi drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu coloane de ivoriu, ce dorm intacte și fascinante sub clar de lună.

Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu prea mulți oameni. Filosofi bine intenționați îl învățaseră să urmărească legăturile logice dintre evenimente și să analizeze procesele ce dau naștere gândurilor și viselor; în felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga viața nu este decât o colecție de imagini și că nu există nici o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale și acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu există nici un motiv de a le considera pe unele superioare celorlalte. Obișnuința îi împuiase capul cu o venerație superstițioasă pentru tot ce este tangibil și îl făcuse să se rușineze în secret de reveriile sale. Înțelepții îl asiguraseră că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci și mai mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinși în mrejele acestora se încăpățânează să le creadă pline de semnificații și intenții, tot așa cum cred într-un sens al naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop neantul, pentru a extrage ceva, și schimbă apoi acest ceva într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o importanță nici existenței, nici aspirațiilor acelor spirite ce se agită pentru o clipă în prezent și apoi se cufundă în întuneric.

Acești înțelepți îl înlănțuiseră de obiectele vizibile și apoi îi explicaseră funcționarea acestora, până când orice urmă de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se și pierzându-și răbdarea, se grăbi să caute o portiță de scăpare spre împărăția crepusculară, acolo unde și cea mai neînsemnată fărâmă de viață stă sub puterea vrăjii și când făcu mare caz de cele mai mărunte asociații de idei ale spiritului său însetat de speranță și de nepotolite bucurii, înțelepții îl călăuziră spre teritoriile noi și spre miracolele științei, invitându-l să descopere miraculosul în învolburarea atomilor și misterul în vidul dimensiunilor celeste. Mai târziu, când dădu greș, fiind incapabil să descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi sunt cunoscute și măsurabile, înțelepții îi declarară că este lipsit de imaginație și de maturitate, pentru că prefera iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale.

Astfel, încercând să facă ceea ce fac toți ceilalți, Carter susținuse că evenimentele și emoțiile terestre prezintă mai mult interes decât închipuirile unor suflete delicate și rare. Nu-i contrazisese pe înțelepți atunci când aceștia îi afirmaseră că în viața reală durerea animalică a unui porc la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai multă importanță decât neasemuita frumusețe a Narathului, a sutelor de uși cizelate și a cupolelor sale de calcedonie, pe care, nedeslușit, își amintea să le fi visat; și, conform directivelor lor, începu să-și dezvolte un deosebit simț al milei și al tragediei.

Din când în când, totuși, nu se putea opri să nu remarce atât superficialitatea, instabilitatea și lipsa de semnificație a tuturor aspirațiilor umane, cât și deșertăciunea absolută a impulsurilor noastre reale, deșertăciune contrastând radical cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. Constatând că viața cotidiană este la tot pasul înțesată de ciudățenii și de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, arma pe care înțelepții îl învățaseră s-o folosească împotriva ciudățeniilor și artificialității viselor: era conștient că realitatea e mai puțin demnă de respect decât visul, pentru că este săracă în frumusețe și pentru că îi repugnă să-și recunoască propria sa lipsa de cauză și de scopuri precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără să-și dea seama că însuși umorul nu are sens într-o lume fără aspirații înalte și lipsită de orice criteriu al adevărului, atât în ceea ce privește durata coerentă, cât și în ceea ce privește haosul.

În primele zile ale acestei sclavii, își întorsese fața spre liniștitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva credință a părinților săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o portiță de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o mare parte din preoți, în pofida veșnicelor profesiuni de credință, domnia grotescă și copleșitoare a unei frumuseți și a unei imaginații pe cale de dispariție, a unei rutine care le veștejea încă mai mult și a unei solemnități cu ritualuri nefirești și încremenite, ca acelea ale unei curți de păsări nocturne. Se simți adânc lezat de stângăcia cu care această credință căuta să se mențină în viață, de parcă încă ar mai fi reprezentat ultima salvare, din fața spaimelor și îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas înainte al lăudăroasei sale științe, și solemnitatea deplasată a acestei tentative ucise în el până și afecțiunea pe care ar fi putut să o păstreze pentru credințele străvechi, pentru ritualurile lor sonore și pentru clipele de emoție și de refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui visele și călătoriile sale de până atunci prin ținuturile eterice.

Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de vechile mituri îi găsi, totuși, încă mai demni de dispreț decât acei care nu o făcuseră. Aceștia nu știau că frumusețea rezidă în echilibru și că, într-un univers lipsit de sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzațiile și visele noastre, în timp ce – de fapt – el modelează la întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceștia nu știau nici că binele și răul, faimosul și urâtul, nu sunt decât podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoșii noștri ființe înzestrate cu gânduri și simțire, întâmplare cu detalii ingenios deosebite pentru fiecare rasă și pentru fiecare cultură în parte. În loc să încerce să înțeleagă clar toate acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în instincte obscure și brutale, asemănătoare celor de care sunt stăpânite fiarele și mitocanii. În acest fel, cuprinse de orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puțin rațional decât al lor, viețile lor se târăsc îndelung în durere, vrajbă și sluțenie. Ei au schimbat falșii idoli ai milei oarbe și ai fricii cu cei ai dezmățului și ai anarhiei.

Carter nu gustă deloc aceste libertăți întru totul moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea spiritul îndrăgostit de frumusețea veșnică și îi revolta rațiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. Observă că, aidoma vechilor preoți pe care îi detronaseră, cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se sustragă înșelătoriei de a crede că viața poate avea un alt sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, conform ultimelor descoperiri științifice, natura își proclama imoralitatea din profunzimile inconștienței și impersonalității sale, viața nu poate, într-adevăr, să conserve, mai presus de valorile frumuseții, noțiunile elementare și incontestabile de morală și de etică. Pervertiți și ajunși bigoți datorită ideilor lor preconcepute de dreptate, libertate și conformism, ei s-au lepădat de vechea doctrină, de vechea cale, de credințele străvechi, fără să facă cel puțin efortul de a constata că această doctrină și această veche cale reprezintă unica origine a modului lor actual de a gândi și de a judeca, unicul lor criteriu într-un univers lipsit de sens, de scopuri fixe și de un sistem de referință. Deposedate de acest cadru convențional, viețile lor, lipsite atât de direcție, cât și de interes, evoluaseră până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să confunde plictiseala lor cu o forfotă așa-zis utilă, lăsându-se în voia vacarmului și a distracțiilor barbare, excitați de senzații animalice. Când, decepționându-i, și acestea deveniră anoste și dezgustătoare, cultivară ironia și sarcasmul și, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. Oare își vor da ei seama vreodată că reglementările lor brutale sunt la fel de nestatornice și de contradictorii ca și idolii strămoșilor lor și că ceea ce este voluptate pentru o clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumusețea statornică și senină nu ne apare decât în vis, dar lumea noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, prosternându-se în fața realității, a izgonit tainele copilăriei și ale inocenței.

Prins în vârtejul agitației fără sens, Carter se strădui să ducă o viață de om onest, bine intenționat și binecrescut, încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simț al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată de cei de neamul și rangul său. Cuprins de apatie, străbătea cetățile oamenilor, suspinând pentru că nici un subterfugiu nu i se părea real și fiecare sclipire a soarelui pe acoperișurile înalte și fiecare lăsare a serii în piețele împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât să-l facă să-și amintească visele trăite odinioară și să tânjească după ținuturile eterice a căror taină o pierduse. Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuși Marele Război îl mișcă destul de puțin deși, încă de la început, se înrolase în Legiunea Străină. Acolo își făcu, pentru o vreme, chiar și prieteni, dar calitatea emoțiilor, monotonia și grosolănia concepțiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Niciuna dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăși viața sa interioară și, de aceea, aproape că se bucura la gândul că se aflau departe și nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar fi putut înțelege erau bunicul său și unchiul Christopher, dar amândoi muriseră de mult.

Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. Dar nici în scris nu-și află împlinirea și mulțumirea, căci prezența lumii îl copleșea, împiedicându-l să se gândească la formele încântătoare de odinioară. O dispoziție ironică dărâma minaretele crepusculare pe care le înălțase, și teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă prefăcută și fadă se revărsa din belșug asupra personajelor sale, în timp ce mitul necesității emoțiilor verosimile și a evenimentelor semnificative și plauzibile ruina profunzimea inspirației sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale romane se bucurară totuși de un succes pe care cele dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înțelese ce vid trebuise să închidă între coperțile lor pentru a le face pe placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse și încetă să mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar își dădu curând seama că ambianța sofisticată le golise de viață.

După aceste încercări, cultivă cu bună știință iluzia și ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul și insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se dovedească, totuși, precare și sterile. Își dădu atunci seama că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci și de inflexibile ca și cele ale științei, fără să se răscumpere pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. Ipocrizia, prostia impertinentă și incoerența gândirii nu pot înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o posibilitate de evadare din lumea reală. Carter își procură o serie de cărți blestemate și se consacră studierii celor mai extraordinari și mai subtili exploratori ai fantasticului. Scormonind tainele cunoașterii, așa cum puțini au reușit să o facă, analizând vibrațiile ce se aud trosnind în adâncul celor mai tăinuite genuni ale vieții, ale legendelor și ale timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume neobișnuită și, în acest scop, își mobilă locuința din Boston astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărți și obiecte corespunzătoare ei și, mai mult, echipată cu aparate generatoare de senzații, lumină, căldură, sunet, gust și miros.

Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut și ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe care acesta le aflase din cărți și tăblițe de argilă aduse ilegal din India și Asia. Îl căută și trăi alături de el, împărtășindu-i cercetările vreme de șapte ani, până când, într-un miez de noapte, reveni de unul singur și cuprins de o spaimă fără margini din cimitirul străvechi și necunoscut în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua Anglie, pentru a se stabili în Arkham, orașul bântuit de stafii, vechea și înfricoșătoarea reședință a strămoșilor săi. Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte și a acoperișurilor dărăpănate, de-a lungul nopților de smoală, continuă să treacă prin experiențe care l-au făcut să sigileze pentru totdeauna jurnalul unuia dintre strămoșii săi, un om mult prea negru la suflet. Toate aceste oribile experiențe nu îl purtară, totuși, decât până la limita realității, fără a-l ajuta să treacă vreodată granița adevăratei țări a viselor, cea pe care o cunoscuse în tinerețea sa; astfel, încât la vârsta de cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi cu zi pentru a da răgaz frumuseții să se arate și mult prea aspră pentru a lăsa visele să se nască.

În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de fumuri a ceea ce oamenii obișnuiesc să numească realitate, Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia tinereții sale atât de încărcate de vise, din care îi mai rămăseseră doar răzlețe aduceri aminte. I se păru o prostie să-și mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în viață, așa că își procură prin intermediul unui cunoscut sud-american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea obișnuinței și inerția fură motivele pentru care amână, totuși, acest act, și continuă să lâncezească printre primele sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise pereții și readuse casa la starea în care se afla pe când era copil: draperii purpurii, mobilier victorian și toate celelalte.

Cu timpul, ajunse să fie aproape mulțumit că-și amânase sinuciderea, căci izolarea de lume și relicvele tinereții făcură ca viața și minciunile ei să i se pară infinit de îndepărtate și de ireale, astfel încât o speranță firavă și o vrajă nedeslușită se strecurară, din nou, noaptea în somnul său care, ani în șir, fusese doar o oglindă deformantă a realității diurne, așa cum se întâmplă în visele tuturor oamenilor obișnuiți. Acum, reapăru geana de lumină tremurătoare a unei lumi mai ciudate și cu mult mai fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei prezențe de neocolit, vag înfricoșătoare, întrupându-se în imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. Adesea, se trezea strigându-și bunicul sau mama, deși amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol.

Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin de viață ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi vorbi pe îndelete și cu înflăcărare despre neamul lor străvechi și despre straniile năluciri pe care le avuseseră strămoșii lor, oameni plini de rafinament și de sensibilitate. Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinși care intrase în posesia unor taine înfricoșătoare, pe când era prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph Carter, cel care se inițiase în magie în epoca elisabetană. Îl pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în afacerea vrăjitoarelor din Salem, și care pusese de-o parte, într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moștenire de la strămoșii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla cufărul, străvechea minunăție din stejar sculptat, al cărui capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două secole.

Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura în jur de un metru pătrat și era ornamentat cu sculpturi în stil gotic, atât de înfricoșătoare încât nu era de mirare ca nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi mai mult legendă îndepărtată, de existența căreia nu aflase nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată încuietoarea impunătoare, ferecată și ruginită, astfel încât bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter presimțea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porți spre vis, dar bunicul său nu-i indicase unde și în ce fel să o folosească.

Un servitor bătrân forță capacul sculptat, zgâlțâind, așa cum făcuse el însuși mai devreme, figurile hâde, cu priviri răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. În interior zăcea, înfășurată într-un pergament decolorat, o cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicație lizibilă.

Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. Carter recunoscu, totuși, aceste caractere: erau asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre sulurile de papirus aparținând acelui cabalist erudit din Sud care dispăruse la miezul nopții într-un cimitir neștiut de nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de fiecare dată când începea să citească acel papirus.

Acum sosise rândul lui Carter.

Lustrui cheia și o păstră alături de el, închisă noaptea în vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în intensitate, dar în niciunul dintre ele nu îi apărură cetățile stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele păreau a-și fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl ademeniseră în trecut, transmițându-i voința contopită a tuturor strămoșilor săi, iar acum păreau să-l împingă – și mai în urmă – spre o tainică origine ancestrală. Știu atunci că trebuia să se întoarcă la obârșii, că trebuia să se piardă în trecut pentru a-și regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, orașul bântuit, și rustica reședință solitară a seminției sale.

În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o apucă pe vechiul drum arcuit ce șerpuiește printre fânețe împrejmuite de ziduri scunde, povârnișuri împădurite, ferme ascunse în văi adânci, însoțit de meandrele cristaline alt Miskatonicului peste care se înalță, ici și colo, poduri rustice din piatră și lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul de ulmi uriași printre care, cu un secol și jumătate mai devreme, unul dintre strămoșii săi se pierduse pentru totdeauna, într-un mod misterios.

Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva mai încolo se ițea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici și răutăcioase și cu acoperișul lat și înclinat spre nord până aproape de pământ. Trecând prin fața ei, acceleră și nu încetini până când mașina nu se cățără pe dealul de unde, netulburată și albă, vechea casă a mamei sale și a strămoșilor săi contempla de deasupra drumului priveliștea neliniștitoare, și totuși binevoitoare, a povârnișurilor stâncoase și a văilor înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din Kingsport și, dincolo de acestea, cu nesfârșita întindere încărcată de vise a mării străvechi.

Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea reședință a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse la poale, iar când opri la jumătatea urcușului pentru a admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale soarelui bătând dinspre vest, priveliștea, scăldată într-un nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie și de aur. Ciudățenia viselor sale din ultimul timp și speranța pe care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar peisaj tăcut, care îi evoca singurătățile virgine de pe o altă planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între zidurile gata să se prăbușească, măreția codrilor ca-n basme, scoțând în relief liniile purpurii și îndepărtate ale unui al doilea șir de dealuri, înălțându-se dincolo de dealurile din apropiere și ireala vale împădurită, deasupra căreia începea să se lase umbra, acoperind luminișurile umede în care izvoarele murmurau și gâlgâiau printre strâmbe rădăcini turgescente.

Carter își dădu seama că motoarele și mecanismele nu-și aveau locul în inima acestei împărății în care își începuse căutările; își abandonă, așadar, mașina la marginea pădurii și, băgându-și cheia de argint în buzunarul mantalei, începu să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în adâncurile pădurii, dar știa că vechea reședință fusese înălțată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o lăsase, din neglijență, neocupată timp de treizeci de ani, de la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În copilărie își petrecuse acolo mai multe vacanțe, descoperind stranii și fatale miracole în pădurile din spatele livezii.

Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroșa în jurul lui. O spărtură neașteptată printre arbori, undeva la dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiștilor în amurg, vechea clopotniță a Congregației din Kingsport, înălțată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra deasă îl înghiți din nou, își aduse aminte, cu o tresărire de surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi țâșnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie și numai de acolo, dat fiind că vechea și alba biserică fusese dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon spitalul Congregației. Citise cu interes știrea, într-un ziar care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane și tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, descoperite sub biserică.

Un glas ascuțit răsună deodată, străbătând această enigmă în legătură cu care tocmai își punea întrebări, și acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest glas ascuțit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu putu desluși cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care îți rămân în minte și nu te poți înșela asupra lor când le auzi din nou. Să-ți vina oare să crezi că bătrânul Benny mai putea fi încă în viață?

— Domnișorule Randy, domnișorule Randy, unde ești? Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătușă Martha? Nu ți-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi de casă după-amiaza și să te întorci înainte de căderea nopții? Randy! Raaan-dy! Puștiul asta moare de plăcere să se afunde în pădure; își petrece jumătate din timp visând pe deal, aproape de Sălașul Șerpilor. Hei, Raaan-dy!

În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri și se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o treabă. Se rătăcise tare departe și acum era iremediabil târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniței din Kingsport, deși ar fi putut s-o facă ușor cu ajutorul lunetei sale de buzunar; își dădea însă seama că întârzierea sa avea ceva de nemărturisit și fără precedent. Nu prea sigur că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat o cheie, dar mătușa Martha i-o retezase brusc, zicând că astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, și-așa, are capul plin de trăsnăi. Încerca să-și amintească unde Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale din Boston și se revăzu, nedeslușit, pe cale de a-l corupe pe Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă cufărul. Imaginea îl făcu să se liniștească, cel puțin în legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl uimi ceva extrem de neobișnuit în înfățișarea lui Parks, de parcă ani lungi și-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe fața micuțului și harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate riduri.

— Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy!

Rotocolul luminos al unei lanterne apăru șovăielnic de după neagra cotitură și bătrânul Benijah se năpusti asupra siluetei aiurite și amuțite a hoinarului.

— Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una și sunt sigur că m-ai auzit de mult. Nu știi că mătușa-ta Martha își iese din minți când te știe pe afară noaptea? Așteaptă să te spun unchiului Chris, se va face foc. Știi doar că pădurea nu e un loc pe unde să hoinărești la ora asta. Sunt aici lucruri care nu-ți pot face decât rău, și asta o aflase deja bunicul meu. Hai, domnișorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah nu ne va mai păstra mult timp cina caldă.

Randolph Carter urca din greu drumul pieptiș, în timp ce prin înaltul rămuriș al toamnei, răzbătea licărirea stelelor tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn și deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un imens acoperiș negru, dinaintea vestului slab luminat, ardeau Pleiadele. Mătușa Martha era în prag și nu-l bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când Benijah îl împinse înăuntru. Îl știa prea bine pe unchiul Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină în tăcere și nu protestă când sosi ora culcării. I se întâmpla să viseze mai bine atunci când rămânea treaz și, apoi, dorea să se folosească de cheie.

Dimineața, Randolph fu în picioare devreme și ar fi rupt-o la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul Chris nu l-ar fi înșfăcat și nu l-ar fi așezat cu forța pe scaun, dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, rotindu-și ochii prin încăperea ușor înclinată, ba spre covorul zdrențuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba spre stâlpii din colțuri. Surâse atunci când crengile copacilor din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape de el, copacii și dealurile erau poarta acelei împărății din afara timpului, adevărata sa patrie.

Când putu în sfârșit să o șteargă, pipăi buzunarul bluzei, pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo și, liniștindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, începând de la capătul livezii, se înălța chiar mai sus decât măgura însăși. În pădure, pământul era așternut cu mușchi și, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliților druidici înălțați printre trunchiurile imense și răsucite ale unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcușului său, peste un râușor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, puțin mai la vale, câteva incantații runice pentru faunii ascunși și nevăzutele driade.

Ajunse atunci până la peștera demonică, cu nume de temut, săpată în povârnișul pădurii, „Tainița șerpilor”. Oamenii din partea locului ocoleau această tainiță și Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se țină departe de ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colț întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereți de granit dădeau curioasa impresie că ar ascunde un șiretlic intenționat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a lungul crevasei, luminându-și drumul cu chibrituri șterpelite din cutia din salonaș, și străbătu orificiul de trecere cu o grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, cu cât nici el nu o înțelegea. N-ar fi putut spune de ce se apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat și de ce scotea din buzunar, așa cum tocmai o făcea, marea cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă țopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu nici o explicație asupra locului de unde venea și nu acordă nici cea mai mică atenție reproșurilor făcute pentru că nesocotise cu desăvârșire sunetul cornului care-l chemase la masa de prânz.

Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter, că în al zecelea an al vieții acestuia s-a petrecut un fapt care i-a ascuțit imaginația. Ernest B. Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani decât el, își amintește deslușit de o schimbare intervenită în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. Randolph avusese viziuni cum puțini au, dar încă și mai nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi dobândit un dar al profeției ieșit din comun și avea cele mai ciudate reacții față de fenomene care, lipsite de rezonanță în epocă, aveau să îndreptățească mai târziu neobișnuitele sale afirmații. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi invenții sau noi evenimente, oamenii au putut să-și aducă aminte, cu uimire, felul în care, cu mulți ani în urmă, Carter lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte îndepărtat. El însuși nu găsea nici un înțeles acestor cuvinte, nu știa de ce anumite fapte îi provocau anumite emoții și socotea vinovate de toate acestea câteva vise uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un călător oarecare pomeni în poveștile sale de orașul francez Bellay-en-Santerre. Prietenii săi își reamintiră acest incident în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraș, pe când lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război.

Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou toate acestea se explică prin recenta sa dispariție. Bătrânul său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut plecând într-o zi dis-de-dimineață și luând cu el în mașină o cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă și se simțise tulburat într-un mod nedeslușit de ea, dintr-un motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter îi declarase că avea intenția să călătorească în împrejurimile Arkhamului, pentru a revedea ținutul strămoșilor săi.

Mașina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reședință a familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi înfricoșătoare. Acest cufăr conținea doar un pergament ciudat, pe care nici un lingvist și nici un paleograf nu a reușit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu timpul, orice urmă de pași, dar detectivii din Boston ar fi putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine în care se găsea schelăria năruită a reședinței Carter. Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, obișnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a putut fi identificată ca aparținând dispărutului.

Moștenitorii lui Randolph Carter au adus în discuție partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. Există spirale ale timpului și ale spațiului, ale visului și ale realității, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce știu despre Carter mă îndreptățește să cred că a găsit, pur și simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să știu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să regăsească colinele pierdute ale visurilor sale și suspina după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie și, nu știu de ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod ciudat de această descoperire.

Îl voi descoase când ne vom revedea, căci mă aștept să îl întâlnesc peste puțin timp, într-o anume cetate din vis prin care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, dincolo de râul Skai, se zvonește că un nou rege a fost urcat în tronul de opal al Ilek-Vadului, oraș fabulos ce își înalță turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea crepusculară în care gnorri cu barbă și cu înotătoare își construiesc labirinturile lor copleșitoare. Cred că știu, sau mai degrabă chiar știu, cum să interpretez acest zvon. Cert este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate scopurile și toate tainele acestui univers orb și impersonal.

SFÂRȘIT