Clericul blestemat (The Evil Clergyman 1939)

Clericul blestemat de Howard Philips Lovecraft

The Evil Clergyman 1939

În mansardă m-a condus un bărbat grav, cu privirea inteligentă, îmbrăcat sobru și purtând barbă căruntă. Mi-a spus următoarele:

— El a locuit aici, de fapt, și vă sfătuiesc să nu atingeți nimic, absolut nimic. Curiozitatea te împinge la gesturi iresponsabile. Noi nu intrăm niciodată, noaptea, în camera asta și doar pentru a-i respecta ultimele dorințe păstrăm locul neschimbat. Îi cunoașteți opera. Când, practic, ajunsese la capătul experimentelor, a intervenit societatea aceea abominabilă. Astfel că nu știm unde este înmormântat. Nimeni n-a putut ajunge la membrii sectei, nici măcar oamenii legii. Sper să plecați de aici până la căderea nopții. În plus, vă mai rog să lăsați pe masă obiectul care seamănă cu o cutie de chibrituri. Nu știm ce reprezintă, dar presupunem că are o legătură cu tot ce a făcut. Mergem până acolo încât nici măcar nu-l privim cu insistență.

După o clipă, omul m-a părăsit. Mansarda era murdară și plină de praf. În ciuda mobilelor sărăcăcioase, exista acolo ceva care te făcea să crezi că mai vechiul ei locatar nu era un obișnuit al cocioabelor. O etajeră cu scrieri clasice și teologice acoperea o porțiune de zid, altă bibliotecă însuma tratate de magie: Paracelsus, Albert cel Mare, Trithemius, Hermes Trismegistus, Borellus și alte texte, scrise într-un alfabet straniu, pe care n-am reușit să-l descifrez. Camera avea și un dulap. Singura ieșire era trapa deschisă deasupra unei scări înguste. Ferestrele erau lucrate în ochi-de-bou, iar grinzile de stejar înnegrit trădau o mare vechime. Pe scurt, casa aparținea vechii lumi.

Unde mă găseam? Fără îndoială, orașul acela nu era Londra. După mine, era un mic port. Ciudatul obiect de pe masă mă fascina. Știam la ce folosește. Am scos din buzunar o torță electrică – sau ceva asemănător – și, concentrat, am făcut câteva încercări. Lumina nu era albă, ci violetă. Avea mai curând aspectul unei lumini radioactive decât pe acela al luminii veritabile. Nu mă serveam de ea, în fond, ca de o lampă obișnuită. La urma urmelor, aveam o lampă electrică obișnuită într-un alt buzunar.

Începea să se întunece, iar vechile acoperișuri și hornuri aveau o înfățișare stranie, văzute prin minuscula fereastră. Adunându-mi întreg curajul, am fixat cu o carte, pe masă, micul obiect. Apoi am îndreptat asupra lui razele luminii violete. Aceasta părea acum o ploaie de mici particule violete mai degrabă decât o rază continuă. Pe când lovea suprafața de sticlă din centrul curiosului obiect, se produceau niște trosnete seci, precum al scânteilor ce străbat un tub cu vid. Suprafața de sticlă întunecată a emis o strălucire roz și o vagă siluetă albă părea să prindă contur în mijlocul ei. În momentul acela am constatat că nu mai eram singur în încăpere. Mi-am vârât proiectorul în buzunar.

Dar nou-venitul n-a vorbit și n-am perceput nici un zgomot în minutele următoare, ca și cum scena ar fi fost o pantomimă. Noul venit și însoțitorii săi erau, totuși, niște făpturi de talie mare.

Primul, un ins slab și negricios, de înălțime mijlocie, era îmbrăcat într-un costum preoțesc al Bisericii anglicane. Avea vreo treizeci de ani, tenul verzui și, în ciuda trăsăturilor sale plăcute, fruntea neobișnuit de înaltă. Părul negru îi era bine tuns, pieptănat cu grijă, și se răsese zdravăn, chiar dacă barba foarte închisă la culoare îi lăsa pe obraz o umbră albăstruie. Purta ochelari fără ramă, cu agățătoare de oțel. Nu se prea deosebea, în fond, de alți oameni ai Bisericii anglicane pe care îi cunoșteam, dar avea fruntea mai înaltă, pielea mai întunecată, expresia mai inteligentă – și era, de asemenea, în mod subtil mai diabolic.

Până să fi avut eu răgazul de a interveni, își și zvârlise toate cărțile de magie în vatra aflată într-un cotlon al camerei, atât de ascunsă după coturile mansardei încât n-o remarcasem. Flăcările consumară volumele, într-un uluitor amestec de culori stranii și de mirosuri groaznice.

Printre oamenii apăruți atunci, am remarcat unul care purta mantie și pantalon scurt, de episcop. Toți lăsau impresia că îl urăsc și, în același timp, se și tem de primul sosit, iar acesta părea că încearcă în privința lor același sentiment. O expresie sardonică îi împietrise pe față, dar am putut vedea că-i tremura mâna dreaptă pe când apucă spătarul unui scaun. Episcopul arăta biblioteca goală și vatra cu flăcările aproape stinse. Primul sosit surâse răutăcios și își întinse mâna stângă spre micul obiect de pe masă. Atunci, întreaga asistență s-a tras înapoi cu spaimă. Procesiunea de clerici a dispărut încetul cu încetul pe scară, după ce se strecurase prin trapă. Plecând, fiecare din ei ne-a tratat cu gesturi amenințătoare. Ultimul a părăsit locul episcopul.

Când am rămas singuri, primul sosit s-a îndreptat spre dulap și a scos din el un colac de funie. Cățărându-se pe un scaun, a legat un capăt al funiei de un cârlig înfipt în etajera de stejar negru din mijloc, iar la celălalt capăt a făcut un nod umblător. Înțelegând că voia să se spânzure, am avansat câțiva pași, intenționând să încerc să-i schimb hotărârea. M-a văzut, s-a întrerupt și m-a privit cu o ciudată expresie de triumf care m-a tulburat. A coborât încet de pe scaun ca să se apropie de mine, cu un rânjet diabolic în colțul buzelor sale subțiri.

M-am simțit imediat în pericol de moarte și am scos brusc din buzunar faimosul meu proiector. Căci, nu știu de ce, ceva îmi spunea că-mi va servi în apărare. I l-am îndreptat spre față. Trăsăturile lui îngălbenite luară o culoare violetă, apoi deveniră roz. Satanica exultație s-a schimbat într-o groază adâncă. Bătând brutal aerul cu brațele, s-a dat înapoi, poticnit. Se afla nu departe de trapa deschisă. Am strigat, să-l avertizez. Nu m-a auzit. În secunda următoare, a căzut pe spate prin deschizătura căscată și a dispărut.

Cu grijă, m-am apropiat de trapă. Aplecându-mă peste seară, am constatat că jos nu se găsea nici un corp zdrobit. Dimpotrivă, am zărit o mulțime de oameni alergând spre mine cu lanternele aprinse. Farmecul liniștii și al fantasmelor se spulberase. Auzeam din nou glasuri omenești și vedeam iarăși în obișnuitele noastre trei dimensiuni. Ce zgomot să-i fi atras, oare? Cei doi aflați în fruntea trupei (niște săteni obișnuiți) se opriră ca împietriți, văzându-mă, iar unul dintre ei începu să strige:

— Ah! Ah! Încă o dată!

Cuprinsă de panică, întreaga trupă s-a împrăștiat. Un singur om rămânea. L-am recunoscut pe bărbosul care mă condusese acolo. Stând drept, singur, cu o lanternă în mână, aștepta. Părea fascinat, nu însă și înspăimântat. A venit alături de mine, în mansardă.

— Prin urmare, nu l-ați lăsat în pace. Știu că s-a întâmplat. S-a mai petrecut o dată, dar atunci persoanei i-a fost frică și a tras un foc. N-ar fi trebuit să-l faceți să revină. Știți prea bine ce vrea. S-a produs ceva cumplit, fără să se ajungă totuși atât de departe încât personalitatea să vă fie în pericol. Dacă vă păstrați sângele rece și dacă acceptați să vă schimbați întrucâtva existența, o să vă bucurați de viață în continuare. Dar nu veți putea trăi aici. Nu cred nici că Londra vă convine. Vă sfătuiesc să mergeți în America. Să nu mai încercați o altă experiență aici. Asta n-ar face decât să agraveze situația. Nu v-ați descurcat tocmai rău, dar plecați imediat. Și mulțumiți cerului! Mă străduiesc să vă vorbesc sincer. S-a produs o anume schimbare în felul cum arătați. Era de așteptat. Dar, dacă părăsiți țara asta, o să vă puteți obișnui. Veniți, e o oglindă în celălalt capăt al camerei. Chiar dacă nu sunteți respingător, așteptați-vă la un șoc.

Cum tremuram de frică, omul cu barbă a trebuit să mă susțină până la oglindă. Un ins slab și negricios, de înălțime mijlocie, îmbrăcat în costumul Bisericii anglicane, purtând ochelari fără ramă, cu agățătoare de oțel ce sclipeau sub o frunte nefiresc de înaltă: primul sosit pe tăcute și care își arsese cărțile.

Pentru tot restul vieții, cel puțin în aparență, trebuia să fiu omul acela!

SFÂRȘIT