Copacul

de AnnaE 750 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Pe o pantă înverzită a muntelui Menal, în Arcadia, există o livadă cu măslini în jurul unui conac. Chiar în vecinătate se ridică un mausoleu decorat odinioară cu sculpturi minunate, dar care astăzi, ca și restul, a căzut în ruină. La picioarele mormântului, spărgând prin unele locuri cu rădăcinile lui ciudate blocul de marmură pen-telică, crește un măslin de o mărime nefirească și având o formă aparte. Seamănă cu corpul unei ființe omenești înțepenite în somnul din urmă. Imaginea este atât de impresionantă, încât locuitorii ținutului se feresc să treacă pe acolo noaptea, când luna lucește slab. Muntele Menal e cunoscut drept unul din locurile preferate de vajnicul Pan și numeroșii săi tovarăși. Păstorii, oameni simpli, sunt convinși cu toții că arborele acela nu-i pe deplin străin de fioroșii adoratori ai lui Pan. Și totuși, un bătrân stupar ce locuia nu departe de casa ruinată mi-a spus o poveste care sună în bună măsură altfel.

Cu câteva decenii în urmă, conacul de pe colină era nou și plin de strălucire. Doi sculptori, Kalos și Musidis, și-l aleseseră drept domiciliu. Din Lydia și până la Neapole, arta lor perfectă avea parte de celebritate și nimeni n-ar fi știut să spună care dintre ei îl depășea pe celălalt. Hermes-ul lui Kalos se găsea într-un templu de marmură din Corint, pe când Pallas a lui Musidis era așezată în vârful unei coloane, la Atena, aproape de Parthenon. Toată lumea lăuda arta lui Kalos și Musidis, minunându-se că nici o umbră de invidie nu tulburase vreodată călduroasa și frățeasca lor prietenie. Chiar trăind într-o armonie perfectă, cei doi bărbați n-aveau același caracter. Lui Musidis îi plăcea să-și petreacă nopțile în chefuri la Tegeos. Kalos, dimpotrivă, prefera să rămână acasă, de unde ieșea câteodată, fără știrea sclavilor săi, ca să viseze și să mediteze în prospețimea livezii de măslini. Acolo își găsea inspirația, acolo crea în închipuire statuile cu forme desăvârșite pe care apoi le imortaliza, pline de viață, în marmură. Neserioșii spuneau despre Kalos că mergea acolo să converseze cu spiritele livezii de măslini și că operele lui nu erau decât reprezentarea formelor pe care le văzuse, căci nu făcea nicicând apel la vreun model omenesc. Kalos și Musidis erau cu atâta îndreptățire celebri, încât nimeni nu s-a mirat că tiranul Siracuzei și-a trimis solii să le vorbească despre minunata statuie a lui Tyche, pe care avea de gând s-o ridice în cetatea lui. Lucrarea trebuia să fie de mari dimensiuni și cât se poate de perfectă, întrucât el voia să facă din ea una din minunile lumii, țintă a călătorilor. Cel ales să ducă la bun sfârșit această muncă avea dreptul la toată cinstirea, iar Kalos și Musidis erau poftiți să se întreacă în acest scop. Cum prietenia lor afectuoasă era bine cunoscută, puternicul tiran insista ca ei să se ajute și să se sfătuiască reciproc, în loc de a lucra singuri. Colaborarea ar fi produs, fără îndoială, două opere de o mare frumusețe, deoarece ar fi fost concepute în comun de cei mai însemnați sculptori. Amândoi acceptară cu bucurie propunerea. În zilele următoare, sclavii auziră lovituri de daltă neîntrerupte. Kalos și Musidis lucrau împreună, ascunzându-și însă operele de ochii privitorilor. Cu excepția lor, nimeni nu putu vedea cele două siluete divine, cioplite îndemânatic din blocuri grosolane, lipsite de formă încă de la începutul lumii.

Noaptea, ca de obicei, Musidis frecventa banchetele din Tegeos, pe când Kalos rătăcea de unul singur prin livada de măslini. Dar, după un timp oarecare, Musidis păru preocupat. Era ciudat, se spunea, ca tristețea să pună stăpânire pe cineva care avea toate șansele să ajungă la consacrarea supremă. Mai trecură câteva luni și nimic din atitudinea lui Musidis nu lăsa loc presupunerii că el se bucura de situația sa privilegiată. În fine, într-o zi începu să vorbească despre neobișnuita boală a lui Kalos. Nimeni nu se miră atunci de proasta sa dispoziție, căci toată lumea știa ce sentimente adânci îi legau pe cei doi. Ca urmare, mulți vizitatori veniră să se intereseze de sănătatea lui Kalos. Ei îi remarcară, bineînțeles, paloarea chipului, dar și seninătatea fericită din priviri. Misidis, în schimb, agitat și neliniștit, își respingea sclavii și nu lăsa pe nimeni altul să-i hrănească și să-i vegheze prietenul. Ascunse după draperii grele, cele două statui neterminate reprezentând-o pe Tyche nu mai fuseseră atinse de mult nici de bolnav, nici de prietenul său. În ciuda îngrijirilor pline de zel ale lui Musidis și ale unui medic, sănătatea lui Kalos se înrăutățea. Și cu cât se înrăutățea, cu atât mai insistent cerea bolnavul să fie transportat în livada de măslini pe care o iubea nespus. Ținea morțiș să rămână acolo, singur, ca și cum ar fi dorit să vorbească unor ființe nevăzute. Prietenul său ceda acestor rugăminți, îndurerat totuși de gândul că afecțiunea lui Kalos se îndrepta spre spiritele livezii de măslini mai mult decât spre el.

Sfârșitul era tot mai aproape, iar Kalos începu să vorbească de lumea de dincolo. Plângând, Musidis îi promise un mormânt mai frumos decât mausoleul. Dar Kalos îl imploră să nu-i mai pomenească de splendorile marmurei. O singură dorință îl obseda acum pe muribund: să fie îngropate odată cu el, la cap, și ramurile unui măslin. Într-o noapte, pe când zăcea singur în bezna livezii de măslini, Kalos muri. Mormântul de marmură sculptat de Musidis, cel zdrobit de durere, pentru prie-tenul său mult iubit era de o frumusețe inimaginabilă. Nimeni altul, doar Kalos ar mai fi putut face asemenea basoreliefuri, înfățișând toate splendorile Eliseului. Iar Musidis nu uită să depună lângă corpul lui Kalos ramurile de măslin. Când intensitatea durerii sale lăsă loc resemnării, Musidis reîncepu să lucreze cu ardoare la statuia lui Tyche. El era acela care avea să obțină toate onorurile. Munca îi fu un refugiu din durere, încât lucra din ce în ce mai mult, zi de zi, abandonând distracțiile ce-i fuseseră cândva atât de dragi. Își petrecea serile lângă mormântul prietenului sau, unde un măslin tânăr prinsese rădăcini chiar în locul în care se odihnea capul mortului. Copacul crescuse atât de repede și avea o formă atât de ciudată, că toți privitorii scoteau exclamații de surpriză. Musidis părea uluit, simțind în același timp fascinație și repulsie.

La trei ani după moartea lui Kalos, Musidis trimise un sol la tiranul Siracuzei și se zvoni în agora, la Tegeos, că uirașa statuie era gata. În vremea asta, copacul de pe mormânt atinsese proporții uimitoare, întrecându-i pe toți ceilalți din specia sa; o ramură nespus de groasă atârna chiar deasupra camerei unde lucra Musidis. Cum mulți vizitatori veneau să vadă copacul minunat și să admire osteneala artistului, Musidis era rareori singur. Dar mulțimea aceea nu-l deranja. Mai mult chiar, părea să-i fie teamă să rămână singur, acum, că-și sfârșise epuizanta lucrare. Vântul rece din munți sufla peste livada cu măslini, iar copacul de pe mormânt scotea sunete stranii, vag articulate. Cerul era sumbru în seara în care sosiră la Tegeos trimișii tiranului. Se știa că mergeau să vadă marea statuie a lui Tyche și să-i ofere cinstire veșnică lui Musidis. Din acest motiv fură întâmpinați cu multă căldură. În timpul nopții, o furtună violentă se dezlănțui pe culmea muntelui Menal, iar locuitorilor Siracuzei le păru bine că stăteau în cetate, la adăpost. Discutară despre ilustrul lor tiran, despre splendoarea capitalei sale, și evocară renumele statuii înălțate do Musidis pentru el. Apoi, cei din Tegeos vorbiră despre bunătatea lui Musidis, despre durerea încercată pentru prietenul său, apreciind că, fără îndoială, laurii ce urmau să-i încununeze arta nu-l vor consola de lipsa lui Kalos, care ar fi putut purta el însuși acești lauri. Vorbiră de copacul care creștea pe mormânt, la capul lui Kalos. Vântul urla îngrozitor și, cu toții, oamenii din Siracuza și din Arcadia, îi înălțară rugi lui Eol.

Când soarele se ivi în dimineața următoare, mai-marii locului îi conduseră pe solii tiranului pe povârniș în sus, la locuința sculptorului, însă vântul nopții făcuse ravagii neobișnuite. Strigătele sclavilor izbucneau dintr-un spectacol dezolant, căci nimic nu mai rămăsese din colonadele splendide ale marelui vestibul din livada de măslini unde visase și muncise Musidis. Doar câteva ziduri mai scunde stăteau încă trist în picioare; ramura grea a ciudatului copac se abătuse peste peristilul somptuos, prefăcând măreața arhitectură din marmură într-o ruină. Cu toții rămaseră năuci, holbându-se când la ruine, când la uriașul copac cu un aspect atât de straniu-omenesc și ale cărui rădăcini se afundau atât de bizar în mormântul sculptat al lui Kalos. Temerile și neliniștile lor sporiră atunci când pătrunseră în apartamentul devastat, deoarece nu găsiră nici urmă din îndatoritorul Musidis, și nici din minunata statuie a lui Tyche. Doar haosul stăpânea peste dărâmăturile acelea monstruoase. Trimișii celor două orașe plecară nespus de dezamăgiți. Cei din Siracuza fiindcă nu puteau duce cu ei statuia, cei din Tegeos întrucât nu-și mai puteau recompensa artistul. Siracuzanii reușiră totuși să-și procure, după o vreme, o superbă statuie a Atenei, iar tegeenii se mulțumiră să ridice în agora un templu de marmură celebrând calitățile, virtuțile și pietatea frățească a lui Musidis.

Dar livada cu măslini stă mai departe acolo, și la fel copacul crescut pe mormântul lui Kalos, iar bătrânul stupar mi-a povestit că, uneori, tufișurile murmură în vântul nopții, repetând neîncetat: „Oida! Oida!

— Eu știu! Eu știu!”

SFÂRȘIT

Fișiere de descărcat

DOC
Copacul de Howard Philips Lovecraft.doc
52 KB · 133 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Howard Philips Lovecraft

Toate ›