Dagon

Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, știind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.

M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-și mai suportă viața fără doza obișnuită, și n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.

Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Și totuși, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.

Când veți citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deși nu le-ați putea înțelege pe deplin niciodată – că mă aflu în fața acestei unice alternative: uitarea sau moartea.

S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse și forțele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturați, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuță, cu o rezervă de apă și provizii suficiente pentru a supraviețui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simți absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziția soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină și nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă și, zile întregi, am rătăcit fără țintă pe sub un soare de plumb, așteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un țărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensități de azur.

Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să știu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.

Când m-am deșteptat, în sfârșit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbție, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, și unde eșuase, nu departe de mine, și barca mea.

La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aș fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer și pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-știu-ce sinistru, care mă îngheța de groază. Cadavre de pești, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca niște denivelări din suprafața acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilențial.

Niciodată n-aș putea descrie, așa cum am trăit-o, hidoșenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensități pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.

Teama trezită în mine de acel peisaj uniform și mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.

Soarele strălucea din înălțimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca și cum ar fi reflectat și el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situația mea nu avea decât o singură explicație: datorită vreunei erupții vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafață regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se așeze pe locurile acelea fără viață.

Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte și să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.

A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană și apă, intenționând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, și cu speranța unei eliberări.

În cea de-a treia dimineață, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de pești devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinație necunoscută.

Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcția unei înălțimi ce se profila pe orizontul acelui deșert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ținta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.

În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.

Nu știu de ce-am avut niște vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă și gheboasă să se fi înălțat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deșteptat plin de o sudoare înghețată și decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roșiatice ale lunii, am înțeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puțină energie dacă făceam expediția când soarele, orbitor și fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuși, mă simțeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputință să ajung. Mi-am adunat bagajul și am apucat-o spre creastă.

Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit și mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant niște chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simțit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopți eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluțenie diavolească urca din strania împărăție a tenebrelor.

Pe măsură ce luna se înălța pe cer, constatam că marginile văii nu erau chiar atât de abrupte pe cât le crezusem. Dimpotrivă, după-o pantă povârnită de câteva sute de picioare, înclinația scădea progresiv, îngăduind o coborâre relativ ușoară. Împins de nu știu ce impuls, am depășit creasta. M-am trezit, deodată, în fața abi-selor infernale unde lumina nu pătrunsese nicicând.

Brusc, atenția mi-a fost atrasă de un obiect enorm și singuratic de pe panta opusa, la o sută de iarzi depărtare. Era alb și sclipitor sub razele lunii. Era pur și simplu un uriaș bloc de piatră. Am simțit însă că nu putea fi opera naturii. Pe când îl observam cu mai multă băgare de seamă, senzații ciudate puseră stăpânire pe mine.

Era imens și, de la Geneză încoace, zăcuse în adâncuri, pe un fund de ocean. Cu toate acestea, am știut imediat că blocul cel straniu era un monolit de proporții apreciabile și a cărui masă fusese neîndoielnic prelucrată de om, și poate că venerată de alte creaturi vii înzestrate cu darul gândirii.

Uluit și înfricoșat în același timp, dar și, mărturisesc, încercat de faimosul fior care la savant sau la arheolog exprimă plăcerea descoperirii, am cercetat împrejurimile cu și mai multă grijă. Luna, acum aproape de zenit, arunca străluciri stranii și crude peste falezele ce dominau crevasa. Am observat că un curent puternic se scurgea pe pantele genunii. Apa începea să-mi umezească picioarele. Trecând pe lângă mine, valuri mici se prelingeau spre baza monumentului ciclopic, pe a cărui suprafață am putut distinge inscripții hieroglifice și basoreliefuri. Nu mai văzusem niciodată prin cărțile mele o scriere asemănătoare cu aceea, compusă din simboluri acvatice: pești, crustacei, caracatițe, moluște, balene și alți locuitori ai oceanului. Numeroase ideograme reprezentau, după toate probabilitățile, alcătuiri marine necunoscute în lumea noastră, dar pe care le văzusem în stare de descompunere de-a lungul ciudatei mele aventuri pe vasta întindere de nămol.

Teroarea mea venea dinspre basoreliefuri. Erau perfect vizibile, fiindcă se ridicau mult deasupra pânzei de apă invadatoare. Doré le-ar fi contemplat cu pasiune. Cred, cu adevărat că sculpturile voiau să înfățișeze oameni – sau cel puțin un anumit gen de ooameni. Se jucau asemeni peștilor prin grote submarine, sau se reuneau într-un sanctuar monolitic care, la rândul său, stătea pe fundul apelor. Nu îndrăznesc să-i descriu în detalii, căci, doar evocându-le imaginea, mă cuprinde leșinul. Mai oribil chiar decât personajele ce bântuiau închipuirea delirantă a unui Poe ori a unui Bulwer, aveau un aspect în mod odios uman, în ciuda picioarelor lor palmate, a mâinilor moi, a buzelor enorme, a ochilor bulbucați și a atâtor trăsături încă și mai dezgustătoare. Creaturile păreau să fi fost sculptate fără preocupare pentru proporții: balena care, în basorelief, își dădea duhul, victimă a unei asemenea făpturi, era doar cu puțin maj mare decât agresorul ei. Am hotărât că respectivele personaje grotești nu puteau fi decât zeii închipuiți ai vreunui trib de pescari sau de marinari, înghițit mai înainte de a se naște primul nostru strămoș de la Piltdown, ori omul de Neanderthal.

Înfricoșat de acest spectacol dintr-un trecut atât de scufundat în neguri încât nici cej mai îndrăzneț dintre antropologi n-ar putea concepe vreodată unul mai îndepărtat, am rămas pierdut în contemplare, pe când luna azvârlea reflexe bizare pe șenalul ivit dinaintea mea.

Deodată, am văzut arătarea. Tocmai ieșea la suprafața apelor tulburi, într-un vârtej lent.

Cu aspect respingător, având talia impunătoare, a lui Polifem, monstrul acela uriaș, aparținând coșmarului, s-a îndreptat în grabă spre monolit, l-a cuprins între brațele lui mari și acoperite de solzi, iar în vremea asta își legăna capul hidos într-un fel de descântec. Îmi închipui că exact atunci am înnebunit. Nu-mi amintesc decât vag de o cățărare frenetică pe faleză, ori de ziua de delir petrecută în barca eșuată. Cred că am cântat mult și am râs cumplit când nu mai puteam cânta. Am impresia nu tocmai limpede a unei furtuni violente ce trebuia să fi izbucnit pe când ajungeam în vârful falezei. În orice caz, sunt sigur că am auzit tunetul și alte zgomote comparabile cu cele produse doar de o Natură dezlănțuită.

Când am ieșit din beznă, mă aflam într-un spital din San Francisco, unde mă depusese căpitanul unui vas american care m-a pescuit în plin ocean. Delirasem mult timp, dar se pare că nu dăduseră cine știe ce atenție poveștilor mele. Salvatorii mei nu auziseră vorbindu-se de vreun cutremur în Pacific, iar eu n-am insistat la ce bun să le vorbesc despre ceva în care n-ar putea crede?

Într-o zi am întâlnit un etnolog celebru pe care întrebările mele privitoare la străvechea legendă filistină despre Dagon, Zeul-pește, l-au amuzat. Am priceput îndată că savantul respectiv era înfiorător de convențional, așa că nu l-am mai întrebat nimic.

Mi se întâmplă să văd arătarea noaptea, când luna gheboasă începe să coboare. Am încercat cu morfină. Drogul nu mi-a adus însă decât o scurtă amânare și, în plus, m-a făcut sclavul său. Iar acum, că am terminat de scris ceea ce fie îi va lămuri pe contemporanii mei, fie îi va face să izbucnească în râs, o să sfârșesc cu toate. M-am întrebat adesea dacă nu-i în fond decât o simplă închipuire – rezultatul unui acces de febră ce se va fi produs imediat după evadarea mea de pe vasul german. Oricât pun la îndoială aceste dezgustătoare amintiri, hidoasa viziune mă urmărește neîncetat. Nu pot să mă mai gândesc la apele în creștere ale mării fără să revăd, tremurând, ființele acelea lipsite de nume care înoată și se bălăcesc prin stratul de mâl, adorându-și străvechii idoli de piatră, gravându-și imaginile pe obeliscuri submarine, de granit. Visul meu straniu merge mai departe și văd ziua când se vor ridica deasupra valurilor pentru a înghiți omenirea slăbită de războaie. În ziua aceea, pământul se va scufunda, iar fundul întunecatelor oceane se va înălța peste ape ca să umple întregul univers.

Sfârșitul e aproape. Aud zgomot la ușă. Ca și cum un uriaș corp târâtor ar fi alunecat până aici. N-o să mă găsească. Dumnezeule! În dimineața asta! Fereastra! fereastra!

SFÂRȘIT