Demoni si miracole
Aa
CUPRINS:
PREFAȚĂ 4
UN EXILAT ÎN TIMP 4
PARTEA ÎNTÂI 27
DEPOZIȚIA LUI RANDOLPH CARTER 27
PARTEA A DOUA 36
CHEIA DE ARGINT 36
PARTEA A TREIA 53
Dincolo de poarta cheii de argint 53
PARTEA A PATRA 109
ÎN CĂUTAREA CETĂȚII KADATH 109
CONCLUZIE 214
Aproape toți comentatorii operei scriitorului american Howard Phillips Lovecraft sunt unanimi în a recunoaște caracterul insolit al acesteia. Un univers straniu este descris într-o manieră stranie, iar biografia și personalitatea autorului sunt cel puțin la fel de stranii. Această senzație de bizar, ciudat, neobișnuit, insolit, inedit, nefiresc, curios și, de aceea, neliniștitor, înspăimântător, răscolitor, bulversant, terifiant, năucitor se explică, deci, nu numai prin substanța operei, pornind din interiorul ei, ci și prin formula literară asumată și adoptată, ca și prin existența autorului transformată de aceeași comentatori – din ce în ce mai numeroși pe măsura trecerii timpului – într-un mit.
O legendă Lovecraft, creată și întreținută cu grijă, tinde să absoarbă viața autorului mutând-o în spațiul mitic al operei. H. P. Lovecraft nu mai este doar autorul operei sale, creatorul unui univers fantastic, ci devine unul dintre personajele acesteia, se integrează în acest univers. G. Călinescu vorbea undeva despre acest efect „paricid” al operei literare care își ucide „tatăl”, îl transformă într-o ficțiune, prin identificarea creatorului cu unul dintre personajele sale. Cervantes devine Don Quijote, Shakespeare devine Hamlet, Rostand devine Cyrano de Bergerac, Marcel Proust devine pentru posteritate pur și simplu Marcel. Același mecanism oarecum misterios funcționează și în cazul lui H. P. Lovecraft. Nu neapărat, însă, prin identificarea cu unul dintre personajele sale anume – deși un alter ego posibil există chiar în Demoni și miracole – ci prin transformarea sa într-o „făptură lovecraftiană” aidoma altor eroi ai povestirilor sale.
O prima coordonată comună autorului și personajelor sale, care permite alimentarea legendei Lovecraft, ar fi tocmai caracterul ieșit din comun al existenței, rezultat al definirii și manifestării unei personalități excentrice. Dacă unul dintre eroii povestirilor sale declară „eu vin dintr-o altă lume”, H. P. Lovecraft pozează într-una din scrisorile sale în „exilat interior”, ființa aleasă, aparținând „elitei”, rătăcită printre contemporani. Fără a fi deloc departe de adevăr. Născut într-un mic oraș de provincie – în 1890, în Providence (Rhode Island) – va disprețui toată viața preceptele fundamentale ale societății americane – a munci pentru a se întreține, a se îmbogăți și a ocupa o poziție socială, adică „job”, „standing” și „top” – năzuind înainte de orice să devină „artist creator”, ca și Randolph Carter din „această veritabilă autobiografie spirituală” care este Demoni și miracole. În aceleași scrisori Lovecraft mărturisește că ar fi preferat să se fi născut patrician în Roma antică sau „gentleman fermier” în Anglia secolului al XVIII-lea.
Acest sentiment al înstrăinării, al rătăcirii îi va domina întreaga existență. Claustrat într-o realitate paralelă, într-un cuib al imaginarului construit cu meticulozitate, Lovecraft va respinge „banalitatea cotidianului”. Însăși copilăria sa îl va fixa pe această orbită a straniului. Încă de pe atunci visător, fragil și introvertit, Lovecraft se închide într-o lume numai a lui, se refugiază într-un univers interior opus „vulgarității”. Realitatea sa va fi una de ordin spiritual, populată de „fantome”. O precocitate ieșită din obișnuit îl izolează de timpuriu de lume, la fel ca o sănătate extrem de precară. O primă pasiune absolut neașteptată pentru un copil este mitologia greco-latină: la vârsta când de obicei copiii se joacă în nisip construiește altare unde oferă diverse sacrificii lui Pan, Apollo sau Minervei. La opt ani interesul său se dezvoltă într-o direcție absolut contrară, aceea a științei. Întâi chimia – își amenajează un mic laborator în subsolul casei părintești unde se dedă unor misterioase experiențe. Apoi, astronomia: la doisprezece ani posedă un mic telescop și poate deja recunoaște majoritatea constelațiilor, iar puțin mai târziu editează nici mai mult nici mai puțin decât o revistă de specialitate, „Buletinul Astronomic din Rhode Island”, în întregime redactată și scrisă de mâna sa. La șaisprezece ani încep să-i apară articole referitoare la cer și la astre în mai multe periodice din Rhode Island. Mitologiei și științei i se adaugă bineînțeles literatura. „Astfel, respins de oameni, am căutat refugiu și prietenie în cărți”. La șapte ani îl descoperă pe Poe. Venerația pentru acesta îl va împinge să-și semneze mai târziu scrisorile H. Poe Lovecraft. Sub umbra tutelară a acestuia scrie prima sa nuvela la 8 ani. Ușor puerile, lucru perfect explicabil, Fiara din cavernă (1905) și Alchimistul (1908) conțin deja temele sale obsedante: imaginea labirintului subteran, a monstrului, a crudității tulburi. Lovecraft este la cincisprezece ani deja un „adolescent bătrân” așa cum până atunci se dovedise „un copil bătrân”. Îi plăcea de altfel să fie numit de colegii de școală și chiar de adulți – mama și mătușile sale îi spuneau așa – „bunicul”. Înzestrarea sa deosebită așează bariere între el și lume, „darurile” sale îi dau conștiința superiorității, îl închid într-o sobrietate deloc specifică vârstei.
Boala sa, de origine oarecum obscură, așezată sub același semn al nedefinitului, al misterului, îl obligă mai întâi să-și urmeze școala cu intermitențe, iar apoi chiar să-și abandoneze studiile. Migrenele, insomniile, „tulburările nervoase” nu îi permit să intre la Brown University, fiind incapabil de un efort regulat, susținut. Continuă să citească, să lucreze în ritmul său, într-un univers din ce în ce mai închis. Lovecraft ilustrează perfect tipul autodidactului și este – ca Eliade, Borges, Culianu – o victimă fericită, voluntară, a labirintului bibliotecii. Fascinat de erudiție – totdeauna va mărturisi un respect deosebit pentru acei scriitori aureolați de reputația de a fi oameni de litere universali, de tipul lui M. R. James, A. Machen sau lordul Dunsany. El însuși se va considera „un erudit amator al Antichității” pe care studiile universitare l-ar fi „corupt”. Registrul cunoștințelor sale este imens și alambicat: matematică, chimie organică, cosmogonii relativiste, civilizație aztecă, Creta Veche. Cunoaște un număr incredibil de limbi moderne – germană, franceză, italiană, spaniolă – vechi – elenă, latină – și „exotice” – graiurile africane Damora, Swahili, Chulu, Zani cu dialectele respective.
Însinguratul solitar are, totuși, ocazia să se deschidă spre lume. Două experiențe sunt revelatoare în acest sens. Ambele datează din 1914 de la vârsta de 24 de ani, dar natura lor este diferită. Prima ține de înființarea mișcării de „jurnalism amator” Providence Amateur Press Club, printre ai cărei membrii fondatori se numără și H. P. Lovecraft și care îl obligă pe „pustnic” la o activitate socială, la o confruntare directă cu lumea. După trei ani, obosit și hărțuit, eternul inadaptabil se va retrage, refugiindu-se din nou în cochilia sa. Mult mai adecvată structurii sale intime se va dovedi United Amateur Press Association, organizație asemănătoare, cu scopuri similare, dar care diferă într-un punct esențial, acela al canalului de comunicare. Acest organism regrupează tinerii scriitori amatori care își transmit prin scrisori lucrările. Comunicarea indirectă, mediată, se potrivește ca o mânușă timidului introvertit, îi permite, în fine, să se exprime plenar și să-și găsească auditoriul, publicul, cititorii. Înconjurat de la distanță de admiratori invizibili, în centrul unei rețele strânse de legături epistolare complicate; scrie Dagon și Mormântul – în 1917 – apoi Polaris – 1918. Treptat, întreaga sa operă se va dezvolta stimulată de această cel puțin ciudată camaraderie literară. Lovecraft va avea peste trei sute de corespondenți, va scrie în jur de 5000 de scrisori și, prin cultura și geniul său, va căpăta un ascendent incontestabil asupra acestui cerc de „amatori luminați”, devenind președintele Asociației.
Distanțarea față de lume se amplifică prin descoperirea acestei insule imaginare colective. Prietenii dobândiți în acest mod cel puțin ciudat nu-l vor părăsi niciodată ba, mai mult, vor contribui la nașterea și menținerea unui veritabil cult Lovecraft. Biblioteca din Providence va adăposti o colecție integrală a manuscriselor sale – „Lovecraftiana” – iar August Derleth, unul dintre cei mai fideli admiratori și colaboratori ai săi, va scrie o serie de nuvele, dezvoltând postum idei și motive din aceste manuscrise. Se naște astfel poate una dintre cele mai ciudate simbioze din istoria literaturii, cei doi continuând să colaboreze, oricât ar părea de straniu, chiar și după sfârșitul unuia dintre ei. Mai mult, același August Derleth va fonda editura Arkham – după numele unuia dintre orașele imaginare din opera lui Lovecraft – contribuind la impunerea postumă a scriitorului american. De asemenea, „mitul lui Cthulhu”, imagine centrală a scrierilor sale, dezvoltat inițial de Lovecraft va deveni ulterior o creație colectivă, un bun spiritual comun.
