Depozitia lui Randolph Carter (The Statement of Randolph Carter 1920)

Vă repet, nu știu ce s-a întâmplat cu Harley Warren. Cred totuși – aproape că sper – că se odihnește într-o netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am fost prietenul lui cel mai apropiat și că am participat, parțial, la înfricoșătoarele sale cercetări asupra misterelor lumii. Deși memoria mea este încă nesigură și tulbure, nu voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora unsprezece și jumătate, la bariera orașului Gainsville, îndreptându-mă împreună cu Warren în direcția Mlaștinii Marelui Chiparos. Afirm în cunoștință de cauză că atât eu, cât și prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, cazmale și un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate niște aparate ciudate. Afirm pentru că toate aceste obiecte au avut un rol în singura, dintre scenele respingătoare pe care le-am trăit, ce a rămas gravată în memoria mea răvășită. Cât privește ceea ce a urmat și motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de completă năuceală, pe malul râpos al mlaștinii, trebuie să insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneți că nu există nimic în această mlaștină, sau în vecinătatea sa, care să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu știu nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o halucinație sau poate un coșmar – sper cu ardoare să fi fost așa – însă asta e tot ce țin minte din acele ore tulburi și din tot ceea ce a avut loc după ce am ieșit din câmpul vizual al oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, doar el însuși, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se poate descrie, ne-ar putea spune.

După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute și am colaborat parțial la ele.

Din imensa sa colecție de cărți ciudate și rare, consacrate unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau accesibile reprezentau un număr infim în comparație cu celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoșteam. Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau redactate în arabă. Cât privește cartea inspirată de diavol, cea care a declanșat sfârșitul – acea carte pe care Warren a luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar – nu am văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era culeasă, iar prietenul meu n-a consimțit niciodată să-mi încredințeze tâlcul pe care îl fereca. Cât despre natura studiilor noastre – trebuie să vă repet că acum nu mai posed înțelegerea lor completă? Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru mine să nu mai știu, căci am realizat aceste studii înfricoșătoare mai mult dintr-o atracție amestecată cu dezgust, decât dintr-o vocație autentică.

Warren mă domina dintotdeauna și mi se întâmpla chiar să mă tem de el. Îmi amintesc chipul lui ars de febră, din noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi împărtășea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce anumite cadavre își mențin în mormânt carnația tare și intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care depășesc știința mea. Acum, mă tem pentru el.

Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre ceea ce urma să fie țelul nostru în acea noapte. Acel țel era cu siguranță legat de cartea pe care Warren o purta în buzunar – acea carte veche, cu caractere indescifrabile, care îi sosise din India cu o lună mai devreme – dar jur că nu știam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru susține că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne drum spre Mlaștina Marelui Chiparos. Se prea poate, deși nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, parcă gravată cu fier roșu în suflet, se leagă de o singură scenă, care probabil că s-a desfășurat mult după miezul nopții, palidul pătrar de Lună se înălțase foarte sus pe cerul încețoșat.

Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale adâncă și umedă, acoperită cu ierburi, mușchi și buruieni cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă nedeslușită, pe care imaginația mea frivolă o asocia, în mod cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele delăsării și declinului se arătau la tot pasul și eram obsedat de ideea că eu și Warren suntem primele făpturi în viață care tulburam această liniște moartă de secole. Deasupra, dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin se arăta înfășurat în aburi dezgustători, care păreau să se înalțe de sub pământ, din văgăuni neștiute. La lumina slabă și tremurătoare a razelor de lună puteam să deslușesc un monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe1 și fațade de mausolee acoperite de mușchi și de pete de umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse de vegetația insalubră, abundentă și compactă, se prefăceau în ruine.

Prima imagine a propriei mele prezențe în mijlocul acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când Warren și cu mine ne-am oprit în fața unui vechi mormânt, în parte ruinat, și am lăsat să cadă la pământ o greutate pe care aparent o cărasem fără să știm. De-abia acum îmi dau seama că eram echipat cu o lampă electrică și două cazmale, în timp ce tovarășul meu se încărcase cu instalația unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o vorbă, locul în care ne aflam și treaba care ne aștepta părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopețile și am început să dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile și pământul care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit întreaga suprafață, compusă din trei lespezi imense de granit, ne-am tras câțiva pași mai la o parte și Warren păru să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârșit, la mormânt și, folosindu-și cazmaua ca pe un levier, se opinti să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte dintr-un monument. Nu reuși și-mi făcu semn să-i vin în ajutor. În cele din urmă, forțele noastre reunite au desprins piatra, pe care apoi am săltat-o și am răsturnat-o pe o parte.

Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură întunecoasă, de unde izbucniră gaze și miasme atât de dezgustătoare, încât, îngrețoșați, am dat înapoi în grabă. După un timp, când exhalațiile deveniră mai suportabile, ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. Pereți mustind de umezeală, acoperiți cu o crustă de salpetru, străjuiau aceste trepte.

Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne înconjura:

— Regret, spuse, că sunt nevoit să-ți cer să rămâi la suprafață, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îți poți închipui, chiar din ceea ce ai citit sau am putut să-ți povestesc, lucrurile pe care trebuie să le fac și să le văd. Este o muncă de diavol, Carter, și mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt și că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, ci și viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, și cerul mi-e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simțul responsabilității îmi interzice să trag cu mine spre acest infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un pachet de nervi de soiul tău. Îți jur că nici nu-ți trece prin cap despre ce poate fi vorba, dar îți făgăduiesc să te țin la curent, prin telefon, cu fiecare dintre mișcările mele. După cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul Pământului și a reveni de acolo!

Îmi mai sună și acum în minte acele cuvinte, rostite cu un desăvârșit sânge rece, și îmi amintesc protestele mele. Se pare că țineam cu disperare să-mi însoțesc prietenul în acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. O clipă, chiar, mă amenință că va abandona expediția, dacă voi continua să stărui. Această amenințare își făcu efectul, căci el singur deținea cheia lucrului. Este tot ceea ce-mi pot aminti, neștiind nimic mai mult despre natura lucrului pe care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forțat să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine bobina și o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul dintre ele și m-am așezat pe o piatră funerară decolorată de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr firul făcut sul și dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar.

O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii și auzi fâșâitul firului care se desfășura în spatele lui, dar, curând, această licărire dispăru deodată și sunetul se stinse la fel de repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară de piatră, după o cotitură neașteptată. Rămăsesem singur și încă gata, totuși, să cobor în acele adâncuri necunoscute, atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi fermecate se așterneau sub lumina obosită a acelui cretos clar de lună.

În liniștea părăsită a acestei cetăți a morții, albă și pustie, în mintea mea încolțeau cele mai îngrozitoare năluciri, în timp ce mormintele și straniile monolite păreau să se pătrundă de un duh mârșav. Umbre amorfe păreau să se ascundă în cele mai întunecate colțuri ale văii potopite de bălării, păreau să se furișeze iute și tiptil, ca o procesiune într-un ceremonial blasfematoriu, și păreau să treacă pragul mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi alungate de apariția acestui palid clar de lună.

Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălță din aparat și, cu o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima adâncurilor. Oricât de tulburat aș fi fost în acele clipe, nu eram pregătit, totuși, pentru spusele care urcară din străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de îngrijorat și de tulburat cum niciodată până atunci nu auzisem ieșind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu puțin timp înainte, se despărțise de mine cu atâta sânge rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt:

— Dumnezeule, dacă ai putea să vezi și tu ceea ce văd eu acum!

Am deschis gura, dar nu am reușit să scot nici un sunet. Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aștept. Apoi, alte cuvinte îngrozite ajunseră până la mine:

— Carter, este înspăimântător, este monstruos, de necrezut!

Glasul îmi reveni brusc și am revărsat în microfon un torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima mea:

— Warren, ce e? Ce e?

Vocea prietenului meu urcă din nou, răgușită de frică și cuprinsă de disperare:

— Nu pot să-ți povestesc, Carter! Așa ceva nici nu-ți poate trece prin gând, n-am curajul să-ți povestesc. Nici un om ce ajunge să cunoască așa ceva nu poate să supraviețuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am închipuit așa ceva.

Din nou se făcu liniște în receptor, în timp ce din partea mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără margini:

— Carter, pentru numele lui Dumnezeu, așează lespedea la loc și pune-te la adăpost dacă poți. Repede! Lasă totul baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura ta salvare! Fă ce-ți spun și nu mai cere explicații!

Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depășind orice imaginație omenească; prietenul meu, se expusese, totuși, unui pericol mult mai mare decât mine; și cu toată frica, am simțit o vagă iritare la gândul că el putea mă creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de liniște, un strigat jalnic al lui Warren:

— Ia-ți tălpășița! Pentru numele lui Dumnezeu, pune lespedea la loc și ia-ți tălpășița, Carter!

Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă și am strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă într-un strigăt de adâncă disperare:

— Să nu faci asta, nu poți înțelege; este prea târziu. Și totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc și fugi. Nici tu, și nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum.

Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate blândă, de o resemnare fără speranță, în timp ce rămânea îngrijorat în privința mea:

— Repede, până nu e prea târziu!

N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de paralizie care mă pironea în loc și, îndeplinindu-mi făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mișc, încătușat de o groază fără margini:

— Carter, grăbește-te! Nu te mai frământa zadarnic. Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea!

Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren:

— Acum aproape s-a sfârșit. Nu-mi face aceste clipe și mai grele. E în joc viața ta, acoperă aceste trepte blestemate și fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de lung, Carter. Nu te voi mai revedea.

Aici, șoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată din negura vremii:

— Blestemate fie aceste lucruri infernale – Legiuni – Dumnezeule – Ia-ți tălpășița! Ia-ți tălpășița! IA-ȚI TĂLPĂȘIȚA!

Apoi, se așternu liniștea. Nu știu cât, o veșnicie parcă, am rămas întins pe jos, năucit, suspinând, șoptind, chemând, strigând în receptor. De mii și mii de ori, de-a lungul acestei veșnicii, am suspinat, șoptit, strigat, urlat: „Warren, Warren! Răspunde-mi, ești acolo?”

Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veșnicie părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile mele strigăte mai spărgeau înfricoșătoarea tăcere, dar, după un timp, un nou țârâit în receptor mă făcu să ciulesc urechile. Am strigat din nou:

— Warren, ești acolo?

Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuțit această amnezie asupra minții mele. Nu pot, domnilor, să vă reproduc acest lucru, această voce, după cum nici nu mă pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime cuvinte m-au smuls din starea de luciditate și m-au proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat decât odată cu deșteptarea mea la spital. Să vă spun că vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aș putea spune? Acesta a fost sfârșitul experienței mele și acesta este sfârșitul istorisirii mele. Am ascultat această voce zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină și mormintele năruite, printre șirurile de vegetație și aburii încărcați de miasme, într-un cimitir necunoscut din străfundurile unei văi. Am auzit această voce, țâșnind din adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe umbre necrofage dansând sub un infernal asfințit de lună. Și iată ce mi s-a spus:

— Cretinule, Warren a MURIT!

SFÂRȘIT

1 Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut.