Dincolo de poarta Cheii de Argint (Through the Gates of the Silver Key 1933)

I.

Într-o încăpere vastă, cu parchetul acoperit de un covor de Buhara, o adevărată minune ieșită din mâna unor meșteri înzestrați, cu pereții îmbrăcați în tapiserii cu desene ciudate, patru bărbați erau așezați în jurul unei mese acoperite de un vraf de documente, risipite în dezordine. Din ungherele îndepărtate, unde un negru incredibil de bătrân, înveșmântat într-o livrea de culoare închisă, avea grijă să umple din când în când vasele înalte, așezate pe ciudate trepiede de fier forjat, răzbătea un adormitor miros de oliban, iar pe una din laturi ticăia într-o firidă adâncă un straniu orologiu, în formă de sicriu, pe al cărui cadran erau înscrise hieroglife tulburătoare, în vreme ce acele sale se învârteau măsurând timpul după legi necunoscute pământenilor. Era o încăpere neobișnuită și copleșitoare, dar cât se poate de potrivită cu acțiunea în curs. În această locuință din New Orleans, casa bătrânească a celui mai de seamă ocultist, matematician și orientalist de pe acest continent, se stabilise în cele din urmă un scriitor visător și erudit. Acest scriitor, doar cu ceva mai puțin renumit ca ocultist decât predecesorul său, dispăruse din această lume în urmă cu patru ani.

Randolph Carter dispăruse la data de 7 octombrie 1928, în vârstă de cincizeci și patru de ani, după ce încercase toată viața să scape de neplăcerile și îngrădirile existenței, strecurându-se prin deschizătura unor vise ispititoare pe drumul fabulos spre alte dimensiuni. Cariera sa fusese ieșită din comun, învăluită în singurătate și, pornind de la misterioasele sale romane, nu puțini erau aceia care îi atribuiau o existență cu episoade cu mult mai stranii decât lasă să se ghicească jurnalul său. Asocierea sa cu Harley Warren, solomonarul din Carolina de Sud, împinsese până la consecințe imprevizibile și tragice cercetările sale asupra limbajului ancestral Naacal, utilizat de preoții din Himalaia. Pentru a spune povestea până la capăt, Carter fusese acela care, într-o noapte înfricoșătoare, împresurat de o negură smintită, îl văzuse pe Warren coborând într-un cavou cu pereții umezi și brăzdați de salpetru, pentru a nu mai reveni la suprafață niciodată. Randolph Carter locuia la Boston, dar toți strămoșii săi erau originari din acel ținut deluros, sălbatic și bântuit ce se întinde dincolo de Arkham, orașul împovărat de ani și forfotind de vrăjitoare respingătoare; și tocmai printre acele dealuri străvechi, încărcate de puteri oculte, se pierdu el în cele din urmă.

Bătrânul său servitor Parks – care a murit în 1930 – pomenise despre un misterios cufăr înmiresmat, acoperit cu sculpturi hâde, pe care stăpânul său îl descoperise în mansardă. Pomenise, de asemenea, despre pergamentul indescifrabil și despre cheia de argint cu motive stranii pe care le conținea acel cufăr – subiecte în legătură cu care însuși Carter purtase o corespondență susținută. Parks spunea că Randolph Carter i-ar fi povestit că această cheie ciudată, ajunsă la el de la strămoșii săi, îl putea ajuta să redeschidă poarta copilăriei pierdute, poarta spre alte dimensiuni, poarta împărăției fantastice în care până atunci pătrunsese doar în scurtul răstimp al unor scurte vise nedeslușite. Într-o bună zi, Carter se pierdu în depărtare pentru a nu mai reveni niciodată, luând cu el în mașină cufărul și conținutul său.

Oamenii de prin partea locului descoperiră puțin mai târziu mașina abandonată la marginea unui drumeag vechi și năpădit de buruieni, pe dealurile din spatele ruinelor orașului Arkham, pe aceleași dealuri unde odinioară locuiseră strămoșii lui Carter și de unde se căsca acum spre stele pivnița năruită a străvechii lor reședințe dărăpănate. Mașina se găsea într-un pâlc de ulmi uriași, aproape de locul unde, în 1781, unul dintre Carteri dispăruse în mod misterios, în apropierea colibei pe jumătate putrezite a lui Goody Fowler care, nu cu mult timp în urmă, încă își mai prepara aici fierturile nefaste. Colonizat în 1692 de casta efemeră a nefericitelor vrăjitoare din Salem, ținutul se află și astăzi sub povara unui blestem atât de înspăimântător, încât nici nu te poți încumeta să te gândești la el. Edmund Carter scăpase ca prin urechile acului de umbrele din Dealul Spânzurătorii și numeroase erau poveștile despre vrăjitoriile sale. S-ar părea că, în prezent, unicul sau moștenitor a pornit pe urmele lui, pentru a-l regăsi.

În mașină au fost găsite doar înmiresmatul cufăr acoperit cu sculpturi hâde și misteriosul pergament, pe care nimeni nu reușise să-l descifreze. Cheia de argint dispăruse – probabil odată cu Carter. Nu existau alte indicii sigure în afara acestora. Detectivii din Boston au afirmat că schelăria năruită a străvechii reședințe a familiei Carter părea a fi fost deplasată din loc, într-un mod curios, iar cineva culese din spatele ruinelor o batistă albă, lăsată pe o stâncă înaltă, din vecinătatea sinistrei grote numite Tainița Șerpilor, chiar pe versantul acoperit de codrul înfricoșător.

Faptul acesta stârni din nou la viață legendele despre Tainița Șerpilor care umblă prin partea locului. Fermierii aminteau în șoaptă de ritualul păgân oficiat în această grotă respingătoare de însuși Edmund Carter, solomonarul. Se adăugau la aceasta povești legate de patima care-l lega pe Randolph Carter însuși de aceste locuri pe când era doar un copil. Pe atunci, venerabilul acoperiș șubrezit al reședinței Carter era încă în picioare și îl adăpostea sub el pe fratele bunicului său, Christopher. Randolph îl vizita adesea și îi povestea lucruri ciudate despre Tainița Șerpilor. Oamenii își aminteau că pomenise de o crăpătură adâncă, ce dădea într-o peșteră neștiută de nimeni. De asemenea, formulau ipoteze asupra schimbării vizibile survenite la fragedul Randolph după ce acesta și-a petrecut o zi întreagă în Tainiță, pe la vârsta de vreo nouă ani. Asta se petrecuse în octombrie și, ca urmare a acestei aventuri, Randolph părea a fi dobândit darul misterios de a prezice viitorul.

O ploaie târzie căzuse în noaptea dispariției lui Carter și nimeni nu a mai fost în stare să distingă, cu exactitate, urmele pașilor săi după ce se îndepărtase de mașină. În interiorul Tainiței Șerpilor băltea un noroi moale și vâscos, rezultat al unor recente și abundente infiltrații.