Dulaul

I.

În chinuitele mele timpane răsună neîncetat un coșmar de zumzăituri, bătăi din aripi și un hămăit slab, îndepărtat, ca al unui câine gigantic. Nu este vis, nu este, mă tem, nici măcar demență, căci deja s-au întâmplat prea multe ca să pot avea asemenea îndoieli. St. John este un hoit sfârtecat. Numai eu singur știu de ce, iar cele știute de mine sunt de un atare soi, încât îmi vine să-mi zbor creierii de frică să nu fiu hăcuit în același fel. Jos, coridoare întunecoase, nesfârșite, de fantasme înfricoșătoare absorb cernita, informa Nemesis care mă mână la autodistrugere.

Să ierte Cerul sminteala și morbiditatea care ne-a pus pe amândoi sub semnul unui destin atât de monstruos! Plictisiți de truismele unei lumi prozaice, în care până și bucuriile romanței și aventurii își pierdeau curând savoarea, St. John și cu mine urmaserăm cu entuziasm fiece curent intelectual și estetic ce promitea să ne alunge urâtul. Enigmele simboliștilor și extazele prerafaeliților, le-am încercat pe toate la timpul lor, dar fiecare nouă stare seca prea repede, pierzându-și noutatea și atractivitatea. Numai sumbra filosofie a decadenților ne mai însuflețea, iar pe aceasta o consideram un tur de forță numai sporind treptat profunzimile și caracterul diabolic al scrutărilor noastre. Baudelaire și Huysmans curând nu mai făceau furori, până când nu ne mai rămaseră decât stimulii mai direcți ai experiențelor și peripețiilor personale neobișnuite. Tocmai această nevoie emoțională înspăimântătoare ne-a mânat până la urmă pe acel detestabil curs pe care îl menționez până și astăzi cu rușine și sfială, acea hidoasă extremă a nerușinării umane, dezgustătoarea practică a jefuirii mormintelor.

Nu pot dezvălui detaliile șocantelor noastre expediții, ori cataloga măcar parțial cele mai oribile trofee ce ne decorau muzeul fără nume, organizat de noi în marea clădire din piatră unde locuiam împreună, singuri și fără servitori. Muzeul nostru constituia o blasfemie, un loc inimaginabil, în care, cultivând gustul satanic al unor virtuozi nevropați, creasem un univers al terorii și putrefacției menit să ne trezească simțurile tocite. Era o cameră secretă, aflată mult sub pământ, unde diavoli cu aripi imense, sculptați în bazalt și onix, vărsau din gurile larg căscate și rânjite o stranie lumină verde și portocalie, iar țevi pneumatice ascunse făceau siluetele roșii ale obiectelor funerare să se prindă în caleidoscopice dansuri ale morții, țesându-se unul lângă altul în voluminoase draperii negre. Prin aceste țevi se răspândeau, după voie, miresmele după care tânjeam cel mai tare: uneori, parfumul palizilor crini sepulcrali, alteori mirosul narcotic al închipuitelor giulgiuri ale defuncților regi orientali, iar câteodată – cum mai tremur când îmi aduc aminte! – îngrozitoarele miesme, care-ți înghețau sângele-n vine, ale unui mormânt descoperit.

De pereții acestei încăperi respingătoare se rezemau carcasele mumiilor antice, alternând cu trupuri parcă însuflețite, atrăgătoare, împăiate la perfecție, mântuite de arta taxidermiei, și cu pietre de mormânt smulse din cele mai vechi cimitire ale lumii. Nișe, ici și colo, conțineau cranii de toate formele și capete conservate în diverse stadii de putrefacție. Acolo s-ar fi putut găsi tigvele chele, putrezite, ale unor faimoși nobili, alături de căpșoarele aurii, proaspete și radioase, ale pruncilor îngropați de curând. Statui și tablouri se aflau acolo, toate ilustrând subiecte odioase, unele executate chiar de St. John și de mine. Un portofoliu închis cu lacăt, legat în piele tăbăcită de om, conținea anumite desene necunoscute, ce nu se puteau numi, despre care se zvonea că Goya le făcuse, dar nu mai avusese îndrăzneala să le și recunoască. Existau instrumente muzicale grețoase, alămuri, corzi și suflători, din care St. John și cu mine scoteam uneori sunete disonante de o aleasă morbiditate și de o hidoșenie „cacodemoniacă”. În același timp, într-o mulțime de cabinete din abanos cu incrustații zăcea cea mai incredibilă și inimaginabilă varietate de prăzi smulse mormintelor și colecționate vreodată de nebunia și perversitatea omenească. Despre aceste prăzi, în special, nu trebuie să vorbesc. Slavă Domnului că am avut curajul să le distrug, cu mult înainte de a mă gândi să mă omor.

Raidurile de jaf în care ne adunam comorile indescriptibile constituiau mereu evenimente artistice memorabile. Nu eram niște jefuitori vulgari, ci lucram numai în anumite condiții, date de starea sufletească, peisaj, împrejurimi, vreme, anotimp și faze ale lunii. Aceste distracții erau pentru noi cea mai aleasă formă de expresie artistică, și acordam detaliilor o grijă tehnică fastidioasă. O oră nepotrivită, un efect de lumină discordant ori vreo manevrare stângace a țărânei umede ar fi distrus aproape complet, în ochii noștri, extaticul fior ce urma exhumării vreunui secret de rău augur al pământului. Afinitatea noastră față de scene romanești și situații picante era intensă și insațiabilă. St. John era întotdeauna liderul și el a fost cel care m-a dus într-un final în acel loc blestemat unde ne-am găsit hâda și inevitabila damnare.

Prin ce fatalitate malignă am fost noi ispitiți într-acel îngrozitor cimitir din Olanda? Cred că au fost sumbrele zvonuri și legende, poveștile despre cineva îngropat acolo în urmă cu cinci veacuri, care fusese el însuși un jefuitor de morminte la timpul său și furase un lucru fermecat dintr-un sepulcru măreț. Îmi aduc aminte de scenă în aceste clipe de sfârșit: palida lună tomnatică deasupra mormintelor, aruncând sinistre umbre alungite, arborii grotești, cu ramuri mohorâte, plecate la pământ, aproape atingând iarba sălbatică și lespezile fărâmate, legiunile nenumărate de lilieci stranii și colosali care zburau sub razele lunii, biserica veche, acoperită de iederă, întinzând un uriaș deget spectral spre cerul livid, insectele fosforescente care dansau ca flăcările morții sub tisa dintr-un colț îndepărtat, mirosurile mucegaiului, ale vegetației și ale unor lucruri mai puțin explicabile amalgamându-se imperceptibil în vântul nopții, ce le purta dincolo de mlaștinile și mările îndepărtate. Mai rău decât toate era hămăitul slab, profund, al unui gigantic dulău pe care nici nu-l puteam zări, nici localiza cu certitudine. Când acest sunet ajunse la urechile noastre ne cutremurarăm, amintindu-ne de poveștile țăranilor, căci cel pe care-l căutam fusese descoperit cu veacuri în urmă în exact același loc, sfâșiat și sfârtecat de ghearele și dinții unei fiare de nedescris.

Îmi aduc aminte cum ne mai afundam sapele în groapa acestui jefuitor sepulcral și cum ne mai înfioram la tabloul cu noi, mormântul, luna palidă ce ne privea, funestele umbre, arborii grotești, liliecii titanici, biserica de demult, flăcările morții dansând, miasmele grețoase, vântul de noapte tânguindu-se blând și acel ciudat hămăit, auzit în surdină, ce părea să nu vină din nici o direcție, de a cărui existență obiectivă nu prea puteam fi siguri. Apoi am dat peste o materie mai dură decât lutul umed și am zărit o cutie dreptunghiulară, putrezită, pe care se formaseră cruste de minereuri în străfundurile țărânei netulburate. Era incredibil de dură și de groasă, dar atât de veche, încât până la urmă am reușit cu mare trudă s-o deschidem și să ne bucurăm ochii cu ceea ce conținea.

Mult, uimitor de mult, mai rămăsese din acel schelet, în ciuda scurgerii celor cinci sute de ani. Deși fărâmițat în locurile unde mușcaseră colții animalului care-l ucisese, se păstrase surprinzător de bine, și ne-am desfătat privirile cu craniul de o albeață curată și cu dinții lungi și neclintiți, cu orbitele goale în care odată străluciseră doi ochi cu o frenezie la fel de funebră ca a noastră. În coșciug se mai găsea o amuletă de o formă ciudată și exotică și care, din câte se părea, fusese purtată în jurul gâtului celui ce dormea somnul cel veșnic. Reprezenta silueta bizar stilizată a unui ogar înaripat, ghemuit, sau a unui sfinx cu o figură semicanină, sculptată fin, în stilul Orientului Antic, într-o mică bucată de jad verde. Expresia ce se citea pe trăsăturile sale era respingătoare până la extrem, sugerând în același timp moartea, bestialitatea și satanicul. La bază, avea o inscripție cu litere pe care nici St. John, nici eu nu am reușit să le identificăm, iar pe fund, ca un sigiliu al făurarului său, era gravat un craniu grotesc și impunător.

Imediat ce ne căzură ochii pe această amuletă, am știut că trebuia să fie a noastră, că această comoară singură era logicul zălog dăruit nouă de mormântul vechi de veacuri. Chiar dacă trăsăturile sale ne-ar fi fost nefamiliare tot l-am fi dorit, însă pe măsură ce ne uitam mai atent ne dădeam seama că obiectul nu ne era întru totul străin. Necunoscut le era doar iubitorilor acelei arte și literaturi ce se adresează celor sănătoși la minte, dar noi am recunoscut în el acel lucru la care se făcea aluzie în paginile interzisului Necronomicon al arabului smintit Abdul Alhazred, îngrozitorul simbol al sufletelor, specific cultului necrofag din inaccesibilul Leng, în Asia Centrală. Am recunoscut prea bine sinistrele trăsături descrise de către bătrânul demonolog arab, linii, scria el, conturate prin vreo obscură manifestare supranaturală a sufletelor celor care-i tulburau și-i chinuiau pe decedați.

Apucând obiectul din jad verde, am aruncat o ultimă privire spre craniul alb, cu orbite cavernoase, al celui care-l deținuse. Am acoperit groapa cu pământ, așa cum o găsiserăm. În vreme ce ne îndepărtam grăbiți din acel loc sinistru, cu amuleta furată în buzunarul lui St. John, ni s-a părut că vedem cum liliecii coborau toți deodată pe pământul pe care-l răscoliserăm atât de curând, ca și cum ar fi căutat vreo hrană blestemată și nelegiuită. Dar luna tomnatică revărsa o strălucire slabă și ștearsă, strecurându-ne o umbră de îndoială. Așadar, pe când navigam a doua zi spre casă, lăsând în urma noastră coastele Olandei, am avut impresia că auzim acel hămăit slab, îndepărtat, al unui dulău gigantic, undeva în fundal. Însă vântul de toamnă se tânguia ușor, cu tristețe, prin urmare nu puteam fi siguri.

II.

La mai puțin de o săptămână de la întoarcerea noastră în Anglia, începură să se petreacă lucruri ciudate. Trăiam ca niște pustnici, fără prieteni, singuri, fără servitori, ocupând câteva dintre camerele bătrânului conac situat într-o mlaștină mohorâtă și pustie, așa încât ușile noastre rareori cunoșteau ciocănitul vreunui vizitator. Acum, totuși, eram tulburați de ceea ce ni se păreau a fi zgomotele unor cotrobăieli în noapte, nu numai în jurul ușilor, dar și al ferestrelor, atât al celor de sus, cât și al celor de jos. Odată, ne-am închipuit că un trup mare, opac, a umbrit fereastra bibliotecii când luna se oglindea în geamul ei, iar altă dată am avut impresia că auzim un zgomot de zbârnâit sau aripi fluturând nu prea departe. De fiecare dată, investigațiile n-au scos nimic la iveală și am început să atribuim aceste întâmplări imaginației, aceleiași imaginații în mod curios tulburate ce încă ne mai prelungea în urechi acel hămăit slab, îndepărtat, pe care avusesem impresia că-l auzim în cimitirul din Olanda. Amuleta de jad se găsea acum într-o nișă din muzeul nostru și, uneori, mai ardeam lumânări straniu parfumate dinaintea ei. Am aflat multe lucruri în Necronomiconul lui Alhazred despre proprietățile sale și despre relația sufletelor jefuitorilor de morminte cu obiectele pe care le simboliza; cele citite ne-au tulburat. Apoi veni teroarea.

În noaptea de 24 septembrie 19., am auzit un ciocănit în ușa camerei mele. Crezând că-i St. John, l-am invitat să intre, dar mi s-a răspuns cu un hohot de râs ascuțit. Nu era nimeni pe coridor. Când l-am sculat pe St. John din somn, mia mărturisit că habar n-avea ce se întâmplă și a devenit la fel de îngrijorat ca și mine. Tocmai în acea noapte, slabul, îndepărtatul hămăit de dincolo de mlaștină se dovedi pentru noi o realitate certă și de temut. Patru zile mai târziu, în vreme ce amândoi ne aflam în muzeul ascuns, se auzi o zgârietură discretă, prudentă, în singura ușă ce ducea la scara secretă din bibliotecă. Neliniștea noastră se dublă de-acum, căci pe lângă frica noastră de necunoscut, întotdeauna ne temuserăm că înfiorătoarea noastră colecție ar putea fi descoperită. Stingând toate luminile, ne-am dus la ușă și am deschis-o brusc, simțind un curent inexplicabil de aer și zgomote amestecate de foșnete, chicoteli și vorbire articulată, ce parcă se îndepărtau. Fie eram demenți, fie visam, ori eram pe deplin conștienți, nu am încercat să ne dăm seama. Am realizat doar, cuprinși de cele mai negre temeri, că aparenta flecăreală ce părea să vină de nicăieri fusese, fără îndoială, în limba olandeză.

După aceea am trăit în fascinație și oroare crescânde. Cel mai adesea susțineam teoria conform căreia ne pierdeam amândoi mințile din cauza vieții nefirești pe care o duceam, dar, uneori, ne plăcea mai mult să patetizăm, considerându-ne victime ale vreunei damnări furișe și cumplite. Fenomenele bizare deveniră prea frecvente pentru a le mai ține socoteala. Locuința noastră solitară părea însuflețită de prezența unei ființe maligne, a cărei natură n-o puteam ghici. În fiecare noapte, acel hămăit diavolesc plutea deasupra mlaștinii bătute de vânt, auzindu-se tot mai tare și mai tare. Pe 29 octombrie, am descoperit în lutul moale de sub fereastra bibliotecii un șir de urme de pași, imposibil de descris. Erau la fel de năucitoare ca și cârdurile de lilieci uriași care bântuiau vechiul conac, într-un număr fără precedent și din ce în ce mai mare.

Oroarea a atins apogeul pe 18 noiembrie, când St. John, întorcându-se pe jos acasă, după lăsarea întunericului, de la o gară îndepărtată, a fost atacat de un groaznic animal carnivor și sfâșiat în bucățele. Țipetele sale s-au auzit până acasă și m-am grăbit spre teribila scenă, tocmai la timp ca să mai aud un fâlfâit de aripi și să văd un nor vag și întunecat ce se contura în lumina răsăritului de lună. Amicul meu era pe moarte când am vorbit cu el, și nu-mi putea răspunde coerent la întrebări. Tot ce-a putut face a fost să-mi șoptească:

— Amuleta! Făptura blestemată!…

Apoi își dădu sufletul, o masă inertă de carne sfârtecată. L-am îngropat într-una din grădinile noastre părăginite și am murmurat deasupra rămășițelor sale pământești unul dintre ritualurile diabolice pe care le îndrăgise atâta în timpul vieții. Pe măsură ce pronunțam ultima frază diavolească, am auzit departe în mlaștină acel hămăit slab de dulău gigantic. Luna era sus pe cer, dar nu îndrăzneam s-o privesc. Și, când am observat în mlaștina întunecoasă nebulozitatea unei umbre masive strecurându-se de pe un dâmb pe altul, am închis ochii și m-am aruncat la pământ. Când m-am ridicat tremurând, nemaiștiind cât timp trecuse, am intrat în casă împleticindu-mă și am făcut, zguduit, mai multe plecăciuni în fața amuletei de jad, păstrată cu sfințenie.

Fiindu-mi de-acum frică să mai rămân singur în acel conac bătrân de lângă mlaștină, am plecat a doua zi la Londra, luând cu mine amuleta, după ce am ars și îngropat restul colecției nelegiuite a muzeului. Dar, după trei nopți, am auzit din nou hămăitul și, înainte de a se împlini săptămâna, m-am simțit urmărit de ochi stranii oriunde mă aflam în beznă. Într-o seară, pe când hoinăream pe Digul Victoria, pentru că aveam nevoie să mai ies la aer, am zărit o umbră neagră acoperind unul dintre reflexele felinarelor în apă. O rafală mai puternică decât vântul nopții se porni să sufle și am știut că eu urmam după St. John.

În ziua următoare am împachetat cu grijă amuleta de jad și m-am îmbarcat spre Olanda. Ce îndurare aveam să obțin pentru că înapoiam acel lucru proprietarului său tăcut și adormit n-aveam idee, dar am simțit că trebuia măcar să încerc orice cale logic posibilă. Ce era acel dulău și de ce mă urmărea, erau întrebări la care nu găsisem încă decât răspunsuri vagi; dar auzisem, pentru prima oară, acel hămăit în vechiul cimitir și fiecare întâmplare ulterioară, inclusiv ultimul cuvânt șoptit de St. John, indicase legătura dintre blestem și furtul amuletei. Astfel, m-am scufundat în cele mai adânci abisuri ale disperării când, la un han din Rotterdam, m-am trezit că hoții mă lipsiseră de singurul mijloc de salvare.

Hămăitul s-a auzit puternic în acea seară, iar în dimineața următoare am citit relatările unei abominabile fapte săvârșite în cel mai rău famat cartier al orașului. Prostimea era terorizată, căci peste un bârlog mizerabil se abătuse o moarte sângeroasă, mai rea decât cea mai mârșavă dintre crimele antecedente din acea vecinătate. Într-un sordid cuib de hoți, o întreagă familie fusese sfâșiată în bucăți de o fiară necunoscută care nu lăsase nici o urmă, iar cei din jur auziseră toată noaptea, dincolo de obișnuita zarvă făcută de glasurile bețivilor, sunetul slab, profund și insistent scos de un dulău gigantic.

Așadar, iată-mă din nou, într-un târziu, în acel cimitir sinistru, unde palida lună de iarnă arunca umbre hâde, iar arborii desfrunziți își plecau ramurile spre iarba veștedă și înghețată. Biserica îmbrăcată în iederă întindea un deget batjocoritor către cerul dușmănos, iar vântul de noapte șuiera maniacal, venind din mlaștini și mări înghețate. Hămăitul se auzea foarte slab acum și încetă cu totul pe măsură ce mă apropiam de vechiul mormânt pe care, odinioară, îl profanasem, tulburând în drumul meu un cârd nefiresc de mare de lilieci ce, în mod curios, pluteau în jurul lui.

Nu știu de ce m-am mai dus până acolo, doar ca să mă rog sau să bolborosesc justificări și scuze smintite, adresate acelui stârv alb și liniștit care zăcea sub pământ. Însă, indiferent de motivul avut, am început să sap țărâna pe jumătate înghețată cu o disperare ce-mi aparținea numai în parte, căci mai era și a unei imperative voințe din afara mea. Excavarea se făcu mult mai ușor decât m-am așteptat, deși, la un moment dat, ceva ciudat mă opri din treabă, în clipa în care un vultur slab plonjă din cerul rece și începu să ciugulească frenetic în glodul de pe mormânt, până când l-am ucis cu o lovitură de sapă. În cele din urmă, am găsit acea cutie dreptunghiulară, putrezită, și i-am dat la o parte capacul umed și nitros. Acesta este ultimul act rațional pe care l-am mai săvârșit vreodată.

Căci, ghemuit în coșciugul secular, strâns îmbrățișat de un cortegiu coșmaresc de lilieci uriași, viguroși și adormiți, era scheletul pe care prietenul meu și cu mine îl jefuiserăm. Nu mai era curat și placid așa cum îl văzusem noi atunci, ci acoperit de sânge închegat, de fâșii de carne și de fire de păr străine, uitându-se chiorâș la mine cu orbitele fosforescente, arătându-și colții ascuțiți, însângerați, într-un căscat schimonosit, bătându-și parcă joc de inevitabila-mi damnare. Și când din acele fălci rânjinde își luă zborul un hămăit profund, batjocoritor, ca al unui gigantic dulău, și am văzut cum ținea în gheara lui murdară, plină de sânge, pierduta și regăsita lui amuletă din jad verde, am luat-o la goană, urlând ca un idiot, țipetelor mele luându-le repede locul isterice hohote de râs.

Demența călărește pe aripile vântului stelar… gheare și dinți ascuțiți pe veacuri de cadavre… moartea infiltrându-se într-o bacanală a liliecilor din ruinele cufundate în tenebrele nocturne ale templelor subpământene închinate lui Belial… Acum, când hămăitul acelei monstruozități descărnate, fără viață, se aude tot mai tare, iar fâlfâitul și zumzetul furișe ale acelor blestemate aripi palmate mă împresoară tot mai strâns, voi căuta cu revolverul meu uitarea, singurul meu refugiu din calea celor fără nume.

SFÂRȘIT